Data de 29 martie 1968 marchează începutul celui mai spectaculos fenomen OZN din România, petrecut în regiunea Semenic-Muntele Mic. Un eveniment extrem de puțin mediatizat în presa vremii, dar cu un impact foarte mare asupra câtorva dintre cei direct implicați. În decursul celor trei zile în care a fost vizibil obiectul neidentificat, ce se deplasa aparent aleatoriu, a fost măsurat și ținut în continuu sub observație cu aparatură performantă, atât de către meteorologii de la stațiile de pe Semenic, Cuntu și Vârful Țarcu, cât și de către armată. De asemenea, a fost văzut în timpul zilei și nopții de către o mulțime de oameni, printre care cei aproape 250 de muncitori de pe un șantier de construcții de pe linia Lupeni – Petroșani, precum și muncitorii de la oțelăria din Reșița, care au si semnat o declarație pe această bază. Numărul tuturor martorilor trece, după cum estimăm noi, de 1000 de persoane, situând acest eveniment printre cele mai importante de acest gen din lume!
Încă din primele ore, Securitatea s-a implicat activ, încercând să minimizeze impactul asupra publicului, prin colectarea forțată a tuturor datelor și prin amenințări cu închisoarea la adresa celor care ar fi divulgat ceva cunoscuților, prietenilor sau celor apropiați. De aceea, ne-au rămas puține informații, și acelea sub forma relatărilor verbale în vremurile de după Revoluția din ’89. Am încercat să dăm de urma dosarelor Securității, dar un atare eveniment nu își are ecoul în nicio arhivă. Cel puțin până în prezent, deoarece căutările noastre continuă.
Un rol major în observațiile directe asupra OZN-ului l-au avut meteorologii de la stațiile Cuntu și Țarcu, urmărindu-i necontenit mișcările pentru mai bine de 50 de ore. Din păcate, astăzi, dintre cei 7, doar unul mai trăiește. Numele lui este Chifu Mircea, și aceasta este, în parte, atât povestea lui, cât și a destinelor celorlalți.
Totul începe în data de 29 martie 1968, la ora 18:00, când Victor Dumitrescu, unul dintre cei doi meteorologi prezenți atunci pe Vârful Țarcu, prelua datele de la instrumentarul stației, aflat la vreo 40 de metri distanță de clădirea principală, scriindu-le într-un carnețel. Doina Arhantei, colega sa, care venise cu o zi înainte să-l înlocuiască pe inginerul Cornea Matei, ce trebuise să plece la centrul din Caransebeș pentru raportul lunar, încerca să ia legătura cu stația de la Parângul Mare. Cel de-al treilea, Mircea Chifu, era pe drum, venind din vale, mânându-l pe Petrica, măgarul ce le aducea de mâncare o dată la trei zile de la Cuntu. În mod normal, această sarcină era îndeplinită de Moș Dumitru, dar acesta rămăsese în Cuntu, plângându-se de o durere la piciorul stâng, fiind astfel nevoie ca cineva de la Țarcu să coboare și să revină cu mâncarea.
Victor era pe cale să închidă ușițele instrumentarului când busola îi atrase privirea. Afișa o deviație de mai bine de 30 de grade, spre nord-est. O luă în mână, încercând, oarecum instinctiv, să o îndepărteze de un eventual obiect magnetic. Acul își păstră orientarea. Începu să se miște pe platoul muntelui, spre clădirea stației, apoi trecu de ea și se apropie de indicatorul cu Vârful Țarcu, la marginea periculoasă a Căldării. Îl surprinse faptul că deviația, în mai bine de 100 de metri cât se deplasase, se micșorase cu aproape un grad. Ceea ce însemna că undeva, în cețurile ce pluteau deasupra prăpastiei, se afla ceva ce genera un câmp electromagnetic puternic, sau că busola era defectă. Cum era deja seară și temperatura scăzuse spre 10 grade Celsius, se întoarse repede la cabina instrumentarului și lăsă busola la locul ei. Recuperă caietul, verifică încă o dată cifrele și se întoarse la stație. În interior era frig; nu făcuseră focul în soba din camera mare. Așteptau să se încălzească de la focul pentru făcut mâncarea, ce aveau să-l facă de îndată ce apărea Mircea. Merse în spate și verifică nivelul motorinei de la generator și aproape că se împiedică de Mieluța, pisica cu blană albă și tot timpul plină de așchii de lemn și cenușă, adunate din locul unde-i plăcea să doarmă, sub sobă. În camera mică a transmițătorului, Doina termina de vorbit cu Marian, meteorologul de serviciu de la stația Parângul Mare.
– Ei, ce zice? Vine de Paști la Cuntu? o întrebă Victor, din hol, dându-și jos haina grea și agățând-o în cuierul prins de ușa camerei mari.
– A zis că încearcă. Nu știe exact cum o să-i pice rândul la stație, sau poate că vorbește mai dinainte, să facă schimb de ture, sau chiar să-şi ia vreo două zile libere.
Victor îi întinse caietul.
– Cred că e ceva cu busola…
– Adică?
– Nu știu, indică greșit.
– S-o fi magnetizat.
– De la ce? Am verificat. Nu s-a schimbat nimic în cabină.
– Poate de la stație ceva. Au tot adus de-o vreme echipamente pentru antenele alea de radio.
– Da, se poate. Victor se duse în camera mare și dădu drumul la radio. Doina copiase notițele din caiet și pregătea transmisiunea către centrul din Caransebeș.
Afară apăreau primele stele. În estul masivului muntos, peste prăpastia numită Căldarea, stătea o ceață întunecată. Mieluța, care o privea din fereastră, se zburli și sări jos, pe podeaua de lemn. Se duse sub sobă și se puse să doarmă, așteptând să se facă focul.
Se porni un vânt rece, iar ceața începu să se apropie de micuța clădire.
În jurul orei 20 Victor luă legătura cu colegii săi de la Cuntu, îngrijorat de faptul că Mircea încă nu ajunsese.
– A plecat pe la vreo 4 și un sfert, dar Petrică părea obosit, cred că vin mai încet. Îi răspunse Magda Covaci. E și încărcat mai mult decât de obicei, sunt piese noi pentru generator și sunt destul de grele. Mircea are și un rucsac în spate.
– Cum? N-a cerut nimeni așa ceva! Victor încercă să-și amintească dacă făcuse vreodată o asemenea comandă.
– Nu. După câte am înțeles vor să lege la el niște aparatură nouă. Vor să aducă heliograful ăla de care tot vorbeam și un instrument de măsurat indicele de ultraviolete.
– Ăla pentru ce le mai trebuie?
– Na, e o chestie nouă, acuma și tu…ne modernizăm.
Dumitrescu se lasă pe spate în scaun și se uită la ceas.
– Cred că ni s-a stricat busola, ne trebuie alta. Astă seară am văzut…
– Ce, și vouă? Magda părea surprinsă într-un mod vesel.
– Și la voi s-a stricat? Cu câte grade are deviație? Bărbatul stătu o secundă să calculeze mental. Ar fi vreo 42-43 de grade.
– Mă sperii Victore! Exact! De unde știi, ce știi?
– Nu știu nimic, încă. Cred, doar cred, că s-a deplasat vreo rocă magnetică în Căldare și a luat-o razna busola.
– Păi nu poate fi decât hematit, că restul sunt vulcanice, zic de magnetit sau dolerit. Și dacă ar fi fost așa, am fi văzut pe seismometru, că doar nu s-a topit roca la suprafață, nu? Magda era îngândurată iar vocea îi devenise serioasă. Poate ar trebui să raportăm la centru?
– Hmmm…Nu. Nu pe moment. Nu-i ca și cum e foarte important. O să se cam întrebe cum de s-au stricat amândouă busole în același timp, dar na, o să le treacă. Victor privi pe mica fereastră a cabinei de transmisii.
– E întuneric bine, mă duc să aprind lumina de la instrumentar să se orienteze Mircea mai ușor.
– Bine, ne auzim. Stai o clipă, spune-i Doinei că încă mai aștept să-mi trimită rețeta aia de gălbenei! Se laudă că așa ceva doar în Bucovina mănânci. Vreau s-o văd și pe asta!
– S-o guști.
– Ce? Aaaa, Magda râse zgomotos. Da, s-o gust și pe asta!
Afară erau trei grade și vântul rece îl făcu să-și tragă rapid pe cap gluga, fiind pe punctul de a se întoarce să ia căciula groasă, croșetată chiar de el. Becul slab, de la intrarea în clădire, arunca lumina doar pe câțiva metri de jur împrejur, iar după câțiva pași fu nevoit să folosească lanterna. Privi instinctiv pe cer și se opri ca să nu se împiedice. Înspre Armeniș și Teregova, jumătate de cer era inundată de miile de stele ale constelațiilor. Spre sud-est era Uranus, în Virgo, apoi Jupiter, în Leo, lângă, Orion cu fantastica sa nebuloasă, iar spre orizontul vestic Marte, cu sclipiri portocalii. Spre nord cerul era acoperit în totalitate. Ceea ce îl intrigă, pe măsură ce observa întunecimea aceea, era că frontul de nori era extrem de drept, ca și cum cineva ar fi decupat jumătate de boltă cerească, lăsând să se vadă ce este în spatele ei, un hău infinit și rece.
Victor ajunse lângă lada vopsită cu var a instrumentarului și aprinse becul fixat pe stâlpul de lemn de lângă, înalt de 4 metri, special făcut pentru a fi vizibil pe timp de noapte cât mai de departe. Se duse apoi spre cărarea ce venea din vale și încercă să deslușească ceva. Luna încă nu răsărise iar lumina lanternei nu ajungea prea departe. Stătu și își tot frământă mintea, apoi fugi înapoi la stație, deschise ușa și strigă:
– Vezi că mă duc înaintea lui Mircea!
Doina apăru din ușa bucătăriei, cu un cuțit într-o mână și o roșie în cealaltă.
– Pregăteam de o salată, până una-alta. Bine, tu știi ce faci.
– E încărcat și nu-mi amintesc să-și fi luat lanterna cu el.
– Știe drumul și în somn, îl mai are și pe Jenică.
– Da, mă gândeam să-l ajut să urce, zicea Magda că are o grămadă ce chestii cu el.
– Ți-a zis dacă a pus și fasolea? Data trecută au uitat ăia de la Armeniș.
– Nu știu, hai că plec.
– Pregătesc și focul atunci.
Dumitrescu o luă pe cărare în jos, mergând rapid. În mod normal Mircea ar trebui să-i vadă lanterna de la distanță, masivul fiind cu desăvârșire lipsit de orice vegetație mai înaltă. La un moment dat se opri și ascultă atent în vântul nopții. Auzi un lătrat slab. Jenică! În mai puțin de zece minute îl întâmpină câinele care începu imediat să sară pe el vesel.
– Stai locului! Victor îl mângâie și îl trase după el pe cărare. Unde-s restu’, unde? Ia spune! Jenică latră și o lua la fuga în întuneric.
– Hei! Vocea lui Mircea răsună la câteva zeci de metri în față. Victor?
– Da, eu îs! Stai că vin să te ajut!
– Eh, nu-i așa greu! Petrica merge tare încet, ori are și el ceva dureri ori e bătrân.
Continuară să vorbească prin noapte până când raza lanternei se așternu pe chipul lui Mircea. Acesta urca aplecat, cu un rucsac enorm în spate. Se opri îl puse jos și oftă.
– M-am rătăcit la ieșirea de pe Sadovanu. Nu știu de ce am luat-o pe creastă, noroc că Jenică tot trăgea de mine și mi-am dat seama. N-am mers mult, vreo 10 minute, dar la întoarcere s-au desfăcut bagajele lui Petrică și a trebuit să dau totul jos, și să le leg din nou, pe rând.
Victor lua căpăstrul măgărușului și porni încet spre vârf. Mergeau de o vreme când brusc Mircea îi puse mâna pe umăr și îi șopti:
– Auzi?
Dumitrescu se opri și ascultă atent.
– Dinspre Căldare… șoapta celuilalt îi provocă frisoane.
După câteva secunde auzi. Un sunet ca un gong enorm lovit încet, ritmic, o pulsație în registrul frecvențelor joase. Nu semăna cu nimic din ce mai auzise până atunci.
– L-am mai auzit acum vreo două ore, vorbi încet Mircea, scrutând întru-câtva tensionat prăpastia din stânga lor. Dar n-am fost sigur… ce crezi că e?
– Habar n-am. Victor îndreptă într-o doară lanterna spre Căldare. Vântul, ce să zic…nu ştiu.
– Nu cred, dar na, ceva este. Poate vedem mâine, pe zi.
Continuară să urce. După jumătate de oră ajunseră pe platou. La clădire îl descărcară pe Petrica și îl legară în interiorul șurei cu lemne. Intrară cărând toate desăgile, trăgând zăvorul după ei. Jenică alerga dintr-o parte într-alta lătrând.
Becul de la cutia instrumentarului pâlpâi de câteva ori apoi se sparse. Barometrul aneroid sări brusc de la 1100 milibari la 2300 pentru câteva secunde.
Cerul deveni altceva, nori cosmici violeți antrenați în discul de acreție a unui quasar luară locul constelațiilor. Viziunea dispăru la fel de repede.
Înăuntru era cald. Doina Arhantei îi întâmpina veselă.
– Ați ajuns până la urmă întregi, nu? Ai adus fasolea?
Mircea se apucă să facă exerciții pentru coloana vertebrală.
– M-a omorât rucsacul ăsta. Are curelele așa de tari că le-am simțit prin toate hainele, mai stă și strâmb în spate, cred că-i cusut greșit din fabricație. Fasolea? Nu știu, vezi în sacii ăia doi, acolo-i mâncarea. Ai grijă că a trimis Magda o surpriză, cornuțe cu gem! M-am abținut să nu mănânc câteva, că au mirosit tot drumul. Erau calde când mi le-a dat.
– Cu ce gem? Că ăla de brad nu mi-a reușit anul ăsta.
– Cred că de fragi.
– Mai este gem de fragi la Cuntu și eu nu știam? Doina deja se vedea cu mâna băgată până la cot în borcan.
– Cred că l-a adus de acasă alaltăieri. Că în cămară m-am uitat eu acum câteva zile după ulei și n-am văzut.
Între timp, Doina scotocea prin saci, punând pe jos diverse pungulițe, cutii sau fructe.
– N-ai răbdare să le ducem în cămară? Victor îi lua de sub nas unul dintre saci. Acum să aduni tot ce-ai împrăștiat.
– Trebuie să pun cât mai repede la fiert fasolea, îi trebuie măcar două ore, și-i deja zece…
– Las-o că o faci mâine. E prea târziu. Încălzim ciorba, fierbem niște cartofi și gata. Dumitrescu părea serios și deja se întorcea din cămară după cel de-al doilea sac.
Arhantei îl împunse cu cotul pe Chifu.
– Ia-mi apărarea!
– Aaaa… Mi-e egal! Mircea zâmbi și intră în camera mare să se mai dezmorțească.
– Vaaai! Unde-i cavalerismul de altă dată? Lași așa o domnișoară în ghearele lup… dragonului înfiorător, fără măcar să-i zici o vorbă?
– Auzi, prințeso, vezi că dragonul ăsta are un somn în el de proporții gigantice! Victor își umfla pieptul și răsufla zgomotos. Abia îmi țin ochii deschiși.
– Oooo, făcu Mircea, și când sforăie, încep oamenii din Armeniș să cheme poliția că nu pot dormi din cauza zgomotului. Legendele-s adevărate!
– Hai că nu-i chiar așa, Dumitrescu se uita la Doina. Așa-i?
Aceasta pufni în râs.
– Lasă, ajută-mă să strâng astea și să pun la fiert ciorba aia răsuflată.
La 11 se strânseră în jurul focului. Se făcuse cald în cameră și erau mai relaxați. Radioul mergea pe Programul II, unde se difuza Switched on Bach de Wendy Carlos. Victor adormise în fotoliu, Doina sorbea dintr-un ceai de mentă, iar Mircea fuma gânditor un Carpați cu filtru. Mieluța torcea liniștită pe grămada de lemne.
– Ce mai face Ioana? Doina se întinse și căscă zgomotos.
– Cine? Mircea se uita somnoros la ea printre rotocoalele de fum.
– Ioana! Ioana! Cum cine?
– Ionela, vrei să spui.
– Cum, Ionela? Ioana toată ziua, doar am fost la același liceu. Doina își dădu ochii peste cap și pufni. Auzi, Ionela!
Mircea stinse țigara și se ridică.
– Na, nu știu, poate că-s obosit. Eu o știu de Ionela, dar poate am înțeles eu greșit, ce să zic. Cu toate că ne știm de doi ani. Nu era acolo, plecase la Muntele Mic să ia nu știu ce. Eu mă culc. Noapte bună!
– Bine, Marcel, noapte bună!
– Ce?
– Ioana-Ionela, Mircea-Marcel, tot aia-i…
Chifu nu mai zise nimic, se urcă în patul de sus și se întoarse cu spatele la foc.
La ora 2, fu rândul Doinei să culeagă datele instrumentelor. Se ridică din pat, în care adormise îmbrăcată în haine groase, și opri soneria micului ceas ce-l pusese pe jos. Își căută pe pipăite șosetele de lână și apoi ieși pe hol. Văzu ferestrele înghețate și privi termometrul agățat chiar lângă ușa principală. -5 grade. Își înfășură în jurul gâtului și peste față un fular și îmbracă haina lui Victor, era mai mare, și cu ceea ce avea deja pe ea o cuprindea perfect. Luă la întâmplare o pereche de bocanci, ea purta cel mai mic număr, așa că nu risca să nimerească ceva care să o strângă. Abia când vru să aprindă lumina de afară realiză că nu mai era curent. Ascultă preț de câteva clipe, nu se auzea zgomotul surd al generatorului. Merse încet, cu o mână pe zidul din stânga și intră în camera generatorului. Întuneric ca într-o peșteră. Se întoarse pufnind și luă lanterna agățată lângă ușa de ieșire. Verifică nivelul motorinei și apoi mișcă șocul. Toate erau bune. Trase de sfoară de câteva ori până ce motorul să prindă viață.
Afara era înghețat pe jos. Călcă cu grijă, cu mâinile depărtate de corp. Mai alunecase cu câteva luni în urmă și se lovise teribil la coccis. De atunci, devenise mult mai atentă la mersul pe pietre umede, avea momente când încă o mai durea și o nouă lovitură ar fi fost mai mult decât ar fi putut suporta într-o perioadă așa scurtă de timp. Deschise cu greu ușile de la cabina cu instrumente și începu citirea. Brusc simți ceva la picioare și țipă surprinsă, scăpând creionul pe jos.
– Jenică! Mama ta! M-ai speriat de moarte!
Câinele nu părea că vrea să se joace, stătea lipit de picioarele ei și privea tăcut spre Căldare, cu urechile ciulite. Doina privi și ea, nedumerită în aceeași direcție. Simți că se înfioră când auzi pulsația care părea că antrenează cu ea și aerul, deoarece simțea o presiune în piept ce creștea și cobora în același ritm. Apoi începu să audă și un țiuit care creștea în intensitate. Jenică schelălăi, strănută și se pierdu rapid înspre stație. Ceva de pe cer îi atrase privirea și se uită în sus. Se prinse instinctiv de ușile instrumentarului să nu amețească. Părea că Pământul începuse să se miște brusc prin spațiu, cu viteza colosală, printre stele, trecând prin nebuloase, pe lângă quasari gigantici, pentru ca apoi, ieșind în galaxie, să se avânte în hăul intergalactic. Doina se lăsă în genunchi și încercă să nu urle de spaimă. După câteva secunde, constelațiile familiare apărură din nou gradual, una câte una. Femeia tremura și îi trebuiră mai multe minute până să se poată ridica, fără să aibă impresia că gravitația își schimbase sensul și ceva o atrăgea, o chema, în înălțimi.
-Va urma-
