Îndrăznesc să spun că n-ai vorbit vreodată
cu Timpul. Acum, dacă ai rămâne în relații bune cu el,
ar face aproape orice ți-ar plăcea cu ceasul.
Lewis Carroll – Alice în Țara Minunilor
Nu știu cât timp mi-a mai rămas.
Această poveste se poate sfârși în orice moment, cu o propoziție neterminată, poate chiar la mijlocul unui cuvânt. Va trebui să pui tu însuți punctul la finalul acestei bizare povestiri. Da, tu, cel care te-ai apucat să citești aceste rânduri scrise de om nebun care nu va mai vedea lumina zilei. Următoarea mișcare a minutarului ar putea fi și ultima pentru mine.
Erorile au început să apară acum o săptămână.
Ori poate acum zece zile…..douăsprezece. Douăzeci cel mai târziu. Dificil de aflat care este originea acestei situații infernale. Nu ne putem întoarce la început, oricând vrem, ca naratorul din romanul lui Wells. Nu putem porni ruginita Mașină a Timpului pentru a schimba acest trecut blestemat. Nu există cale de întoarcere, n-a existat niciodată una. Liberul arbitru este un concept perfect și imuabil. O monedă aruncată în hăul unui abis nu mai poate fi recuperată.
Nu ne-au spus de la început despre perturbările spațiale. Despre distorsiunile temporare. Despre deficiențele ionice și morțile subite. Despre faptul că oamenii mureau pentru că trupurile lor ardeau pur și simplu în câteva minute.
Chiar și azi, în epoca celei de a Doua Revoluții, unii încă trăiesc în societăți închise, rupte de restul lumii. Fără atotputernica rețea invizibilă și fără cea mai primitivă conexiune. Fără vreun control al nașterilor și fără vaccinuri pentru bolile virale. Fără dreptul de a alege. Ei numesc asta „libertate”. Noi, însă, punem siguranța cetățenilor pe primul plan. Nu-mi dau seama dacă unii sunt mai deștepți decât alții. Până la urmă un grup este controlat de un regim totalitar, celălalt de o religie arhaică. Restul? Ei se numesc pe ei înșiși „liberi”, dar sunt, de fapt, la mâna propriilor destine.
Nu ne-am alarmat chiar imediat. O moarte, două, e doar statistică, doar selecție naturală, sunt convins că sunteți de acord. E absurd, dar mai mulți oameni mor de gripă decât în accidente de avion. Există mai multe sinucideri decât accidente de muncă. Însă a fost suficient ca cineva din eșaloanele superioare sau o rudă apropiată să moară pentru ca evenimentele să capete proporții naționale.
În 11 septembrie, într-o zi de joi, fiica primului ministru a murit.
S-a trezit în jur de șapte, s-a spălat pe față, s-a spălat pe dinți și apoi a luat micul dejun. A mers la școală, a participat la cursuri și la activitățile programate. Șoferul a asteptat-o la ora cinci și a dus-o la restaurant, unde o așteptau mama și fratele. Distinșii clienți aveau o masă rezervată în mod permanent într-un restaurant cu fețe de masă albe, flori naturale și ferestre mari cu vedere la Bulevardul Kreschatik din Kiev. Tatăl ei, o persoană extrem de ocupată, aflat la o conferință globală de energie, a fost informat de tragedie chiar la sfârșitul prezentării unui om de știință australian care demonstra fezabilitatea utilizarii pe scara mult mai largă a energiei mareelor. Avionul ministrului a decolat la ora șase ora locală. A aterizat după o oră pe o vreme ploioasă. În 20 de minute mașina oficială oprea în fața casei. Ministrul nu a mai apucat să-și vadă fiica, vie sau moartă, corpul ei se dezintegrase într-un morman de cenușă.
Ai citi despre asta la știri, desigur. Acela a fost punctul fără de întoarcere.
Manipularea timpul, asta a făcut compania noastră, Cronos, timp de peste douăzeci de ani. Era o corporație internațională secretă, cu investiții de milioane și un laborator pitit într-un oraș fantomă. Zona de excludere era ideală pentru cercetarea științifică. Nu era singurul laborator de acolo, mai erau și proiecte genetice, experiențe biologice și surse alternative de energie. În mod evident, erau implicate și arme.
N-a fost deloc greu să descurajăm intrușii. Căci, după 2000, oficialitățile au dorit să exploateze un nou filon de aur în turism: excursii în zona de excludere a orașului Cernobîl. Adică ce-a mai rămas după incendiile din aprilie 2020, anul „distracției” nesfârșite. Organizau transporturi, angajau ghizi, atârnau plăcuțe cu nenorocitele alea de coduri QR pe toate ruinele. În Liov turiștii aveau semne cu lei, în Cernăuți, arici, aici se deciseseră pentru chupacabra. Râsul plânsul.
Pentru a ne ascunde activitatea am creat câmpuri artificiale de înaltă radiație. Nu era nimic letal dar detectoarele Geiger ale turiștilor țiuiau asurzitor. N-aveau curajul să meargă mai departe. Nu era nevoie de semne cu accesul interzis, pază 24 din 24, sau sârmă ghimpată. Oamenii, ca toate celelalte creaturi, reacționează cel mai rapid la semnale audio. Câinele lui Pavlov este cel mai bun exemplu în acest sens.
Am ținut totul într-un mare secret, parcă am fi fost într-o telenovelă americană din anii ‘90: un laborator secret, un oraș fantomă, experimente cu timpul și spațiul. În realitate, totul, întotdeauna, se rezumă la bani. Mai întâi obții brevetul de invenție, apoi îl arăți lumii. Altfel ideea ta genială va fi furată și vândută celui care oferă mai mult. Prietenilor chinezi sau americanilor de peste ocean. Nu-i nici o diferență între ei în dorința de a se lăuda cu o nouă jucărie. Oamenii nu se schimbă. Chiar și în pragul extincției cineva va încerca să scoată un profit.
Dar, haideți să nu ne grăbim chiar așa tare, mai am câteva minute Adică sper că mai am. Să ne întoarcem la începuturi, nu la începutul deceselor ci la începutul meu.
Totul a început cu o enciclopedie pentru copii. O primisem cadou de ziua mea, la șapte ani. De obicei băieții, la această vârstă, primesc biciclete sau role. Pentru mine ele erau doar un vis. Învățasem să citesc devreme, pe la cinci ani. Nu am învățat să merg nici până azi. Da, ați ghicit. Scriu aceste rânduri dintr-un scaun cu rotile. A devenit singurul meu prieten: m-a învățat răbdarea.
În enciclopedia aia am dat peste o idee ciudată, care nu mi-a dat pace mulți ani de atunci încolo. Imaginați-vă doi frați gemeni, atât de asemănători că și mamei lor îi este greu să-i diferențieze, trimiteți unul dintre ei în spațiu și păstrați unul pe Pământ. În douăzeci de ani veți avea două persoane extrem de diferite. Unul dintre frați, să zicem că-l cheamă Mikhailo, va trăi o viață plină: muncă peste program, băut serios, fumat două pachete pe zi și chiar se va însura de trei ori. Celălalt frate, Mikola, va hălădui calm prin cosmos, admirând stelele în timp ce suge dezgustătoarea mâncare din tuburi de plastic iar musculatura i se atrofia ca la paraplegici.
Când „întâlnirea secolului” va avea loc, Mikhailo va arăta ca un bunicuț de 60 de ani, aflat în stadiu doi de obezitate și cu o mulțime de probleme de sănătate. Astronautul Mikola, în schimb, după o etapă de reabilitate pe Pământ, va arăta de 35 de ani, cu a față bonomă, sănătos și cu mult potențial. Și nimic din toate astea nu are de-a face cu stilul de viață, factorul determinant este Timpul.
În spațiu timpul nu trece ca pe Pământ, acolo sus el pare că încetinește, trenează, n-are nici o grabă. Cât de minunat, nu-i așa? Ia-ți familia și mută-te în spațiu ca să trăiești mai mult. Trimiteți nave spațiale pline cu cercetători care nu au pe Pământ suficient timp să descopere tratamente pentru bolile mortale. Trimiteți șoarecii de bibliotecă care se plâng mereu că viața e prea scurtă ca să citească toate cărțile dorite.
Pariez că te gândești că asta-i o nebunie, dar la șapte ani eu fantazam că voi putea deveni stăpânul timpului. Că voi putea să grăbesc săptămânile plictisitoare și gri și voi putea să lungesc aproape la infinit un minut de triumf. Vei crede că-s nebun dar, de fapt, nu am altă opțiune. Pentru copii din scaunul cu rotile zilele reci de iarnă sunt mult mai lungi decât pentru cei care și le petrec dându-se cu sania.
Timp de 15 ani am fost consumat de această idee. Am colecționat orice bucățică relevantă de informație: ipoteze științifice, variate teorii și tratate pseudo științifice asupra anomaliilor temporare, derapaje de timp și găuri de vierme. Am recitit maldăre de cărți și teancuri de periodice. Rafturile mele gemeau sub greutatea tăieturilor din ziare și reviste. Memoria calculatorului era plină cu miliarde de cuvinte, din care cel mai important era timp.
Următorii 15 ani i-am petrecut în izolare, în solitudinea centrului de cercetare, am muncit ca un nebun, până la epuizare. Uneori mă trezeam scăldat în sudoare, cu febră și dureri în tot corpul. Aveam amețeli și crampe de foame. Dar toate acestea erau nimicuri în comparație cu ce mă străduiam să obțin. Timp. Era unicul meu scop și era sacru.
Oamenii sunt creaturi sociale, motiv pentru care chiar și cel mai mare ticălos are nevoi să stea de vorbă cu cineva. Să se destăinuie, să plângă pe umărul cuiva. Eu? Niciodată. Nici măcar pentru o secundă. Am evitat orice contact cu lumea exterioară. Eram prizonierul unei unice iluzii.
Nu știu cum a aflat Chronos despre mine, dar era de așteptat ca, mai devreme sau mai târziu, să se întâmple.
Mi-au pus la dispoziție cele mai performante echipamente existente și mi-au dat libertate deplină. M-am bucurat, dar nu m-am relaxat nici o secundă. Oamenii care plătesc pentru cele mai nebune idei întotdeauna se așteaptă la rezultate. Nimănui nu-i pasă cât de genial ești, doar rezultatele contează. Fără emoții și fără bătăi amicale pe umăr. Azi ești un star – bucură-te! Mâine nimeni nu-și va mai aduce aminte de tine. Lumea merge înainte. Ca și timpul.
Niciodată nu fusesem interesat de banii. Nici de faimă și publicitate, nici de nesfârșita competiție pentru poziții și titluri. Astea-s amănunte care vor fi înghițite de uitare. Ați remarcat cât de interesant funcționează asta? Când cineva spune astăzi „Cezar” se referă cel mai adesea la salată, nu la conducătorul roman, iar o felie de prăjitură Napoleon este mai importantă decât cel mai mare conducător al „lungului secol nouăsprezece”.
În final totul își pierde strălucirea, amintirile devin neclare, ca o monedă tocită. Dar nu și misiunea mea. Niciodată misiunea mea. Țelul meu era să capturez timpul. Și, într-o zi, în sfârșit, am reușit.
Dispozitivele au înregistrat un salt, o anomalie.
Am surprins arătătoarele ceasului tresărind. Ecranele s-au umplut de cifre roșii, pentru o clipă toți senzorii au încetat să funcționeze. Subiectul pe care făceam testele părea să mănânce, în continuare, liniștit, dar semnele lui vitale s-au modificat dramatic, a luat câteva kilograme în greutate, obrajii au devenit mai plini iar stomacul, ca într-o sarcină pe repede înainte, a devenit semnificativ mai rotund. Nu am avut timp nici măcar să clipesc. Incredibil, totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă.
– Un salt, am zis. Nu-mi credeam ochilor.
– Dumnezeule….În sfârșit! Un afurist de salt.
M-am grăbit să verific rapoartele senzorilor. Am repetat verificările. Dispozitivele arătau același rezultat, unul analog. Nu, era imposibil să fie o greșeală. Deși după atâtea zile de activitate neîntreruptă, sistemul se putea defecta.
– Un salt, am zis din nou, de data asta în șoaptă, parcă temându-mă să nu stric acest moment de triumf. Îmi tremurau mâinile, broboane de sudoare îmi apărură pe frunte, m-a trecut un fior pe șira spinării. Pentru o clipă am vrut să mă ridic din scaun și să alerg afară strigându-mi victoria. În sfârșit, reușisem! Reușisem imposibilul, inimaginabilul. Dar doar pentru o clipă.
Privirea mi-a căzut pe genunchii nemișcați și am revenit la realitate. Cercetările au trecut într-o etapă superioară, una și mai dificilă. Ceasul ticăia furios mai departe dar eu nu mă mai grăbeam, scopul meu era aproape atins.
În doar un an rezultatele au fost confirmate. Timp de doi ani testele pe oameni nu au relevat nici un pic de anomalii, nici o greșeală, nici un eșec, niciun regres. Niciun fel de reacții adverse, ca cele date de vaccinuri. Vaccinurile pot ucide, dar eu oferisem lumii o nouă viață. Ca cea din filmul lui Andrew Niccol, „La timp”.
Nu-mi încăpeam în piele de mândrie. Capul îmi vâjâia. Trăiam „beția succesului”, înspăimântătoare și bizară, dar cea mai potrivită descriere a reușitei. Desigur, extinderea domeniului de aplicarea începuse deja să producă victime. Nimeni nu știe câte, statisticile întotdeauna mint.
În trei ani Chronos a început producția de ceasuri. Da, acele ceasuri. A început cu o serie limitată. Nu mai mult de douăzeci, treizeci de bucăți.
– Cum funcționează? m-a întrebat nerăbdător primul client.
– Simplu, am spus, zâmbind. Așa de simplu încât prima dată nici măcar nu veți realiza schimbarea.
– Scuze, a spus omul, clipind confuz iar eu m-am trezit gîndind: Cum dracu de conduce idiotul ăsta o țară? O superputere, de fapt. „Ce face, de fapt?”
– O schimbare, am repetat, relaxat. Mai exact: un salt în timp.
– Glumești? Președintele m-a privit suspicios. Glumești, este? Apoi fața i s-a relaxat și un sunet i-a urcat în gâtlej. Omul s-a apucat de stomac și s-a străduit să-și suprime hohotul de râs, arăta ca și cum urma să vomite. A durat douăzeci de secunde.
– Arăt eu ca un fraier? Ca unul din acei președinți? Când s-a oprit din râs, înțelegând că nu era o glumă, am spus: Dispozitivul nostru se numește Kairos și poate schimba limitele temporare ale unei persoane. Manipulează timpul schimbând natura lucrurilor. Vă puteți controla propriul timp – efectiv.
– Măi, măi….. Nu înțelesese nimic. Ce vrei să spui cu „efectiv”?
– Spune-mi, vă rog, am început să-i explic, și dumneavoastră detestați să stați între șase și opt ore într-un avion?
– Păi, da….. Îmi înțepenește spatele.
– Cu Kairos zborul dumneavoastră va dura doar un minut.
– Cum? Asta nu se poate! probabil credea că mi-am pierdut mințile. E imposibil!
– Și, ce vă place să faceți cel mai mult? am mârâit printre dinți. Scuzați-mi tupeul, domnule Președinte, care este hobby-ul dumneavoastră?
– Nu înțeleg de ce ai nevoie de această informație………
– Nu ca să o dau la presă, desigur, l-am liniștit. E doar de dragul afacerii noastre.
Fără să stea prea mult pe gânduri, a răspuns, Poate n-o să mă crezi, dar îmi place să-mi plimb câinele. Singur.
– Vă cred, am spus. Singurătatea se plătește scump.
A cumpărat până la urmă ceasul. Nu mă pricepeam să conving oamenii, dar rezultatele și-au făcut treaba. Așa cum promisese, m-a sunat înainte să decoleze.
– Am decolat!
– „Un zbor ușor,” i-am urat. „Ne auzim în două, nu, în trei minute și jumătate.
În acele șase ore am reușit să frunzăresc „A avea sau a fi” a lui Erich Fromme, să beau o cafea și chiar să moțăi puțin. Am știut că telefonul va suna în trei, doi, unu….
A sunat de nouă ori. Apoi s-a opri.
Apoi a sunat din nou. Evident că n-am răspuns imediat. Să mai aștepte, să se calmeze.
– Vă salut, am spus blând. Cum v-a fost zborul?
Pentru început, la celălalt capăt al firului s-a auzit doar o respirație sacadată. O zgomotoasă dregerea a glasului. Apoi o inspirație adâncă ca la începutul unei disfagii.
– Cui i-ai mai arătat dispozitivul ăsta? m-a întrebat încet.
– Doar dumneavoastră, am mințit, știind că zece din cei mai bogați oameni din lume aveau deja Kairos. Dar înțelegeți că veștile circulă repede.
– Mai vreau încă cinci. Ok?
– Nu așa de repede, am zâmbit în sinea mea. Deși, cred că atât de repede este deja posibil. În trei săptămâni le veți avea.
– Mulțumesc. Mă bazez pe tine, spuse, apoi adăugă, patriotic, Țara se bazează pe tine!
A rămas tăcut. Mă simțeam amețit, tremuram. Oamenii fac declarații atât de absurde doar la înmormântări. Țară, a zis. Ce înseamnă „țară”? Și ce are de-a face cu mine?
În loc să-mi iau rămas bun l-am întrebat, Nu mi-ați spus cum îl cheamă pe câine.
– Adolf, spuse președintele, e german.
Partea amuzantă era că avea perfectă dreptate.
Mai târziu a petrecut o săptămână, dacă considerăm timpul standard, plimbându-și câinele. A irosit o săptămână din viață plimbând javra aia. O săptămână! Sau, poate chiar reușise să trăiască așa cum își dorea!? Un om simplu, cu dorințe simple.
Până la urmă, cu ajutorul lui Kairos, îți puteai manipula propriul timp. Sătul de stat în trafic – să fie pe repede înainte. Încă șase ore de muncă rămase până la sfârșitul săptămânii – învârte roata. Aștepți să iasă sezonul următorul din serialul preferat – apasă pe buton. Pe de altă parte, când o secretară a desfăcut șlitul unui politician asiatic, după prânz, dispozitivul a înregistrat o „schimbare”. De unde știm despre șliț? Kairos urmărește și crează o imagine a tot ce se află în jur pe o rază de trei metri. Aceasta este ultima soluție ca să aflăm când utilizatorii s-au deconectat. Și nu suntem la fel de meschini ca Apple cu reclamele lor vocale. Dacă tot vrei să joci, atunci aruncă un atu.
După o mie de dispozitive vândute a început producția de masă. Valoarea la bursă a companiei a urcat la ceruri, fondatorii înotau în bani. Până la sfârșitul anului, conform spuselor lor, meritam un Nobel și alte câteva premii. Apoi totul s-a dus dracului. Au apărut „perturbările temporare”.
Am dat, absolut întâmplător, peste un articol senzaționalist, dintr o fițuică din lumea a- patra, care descria cum un bărbat de 35 de ani a îmbătrânit într-o singură zi, apoi corpul i s-a scorojit în câteva minute și, rapid, s-a dezintegrat.
Inițial am crezut că asta dorise, să-și scurteze viața. Că și-a folosit Kairos până la limitele sale. Titlul senzaționalist era „Timpul ucide”. Rețeaua noastră crescuse, construisem hangare de control al timpului. Zeci, sute. Dar erau și unii destul de nebuni ca să țină butoanele deschise pentru săptămâni la rând. Și, în loc să folosească timpul lor, se pare să îl foloseau pe al altora. Furau minutele altcuiva, zile și ani din viață. Nici acum nu știu cum a fost posibil așa ceva, dar era clar că o dădusem rău de tot în bară.
Apoi notificările despre morți au început să vină în cascadă. Zeci, sute de oameni se fărâmițau în fiecare zi. Nu exista nici o posibilitate să ascunzi morțile în masă. Moartea nu mai pândea ci ucidea fără avertisment. Ucidea cu fiecare oră care trecea. Iar atunci când fiica primului ministru s-a destrămat în fața ochilor lui am știu că acesta este sfârșitul.
Aud urletele înnebunite ale oamenilor sub ferestrele mele, simt mirosul de plastic topit și cauciuc ars, văd lumea murind….. Știi ce, nu dau doi bani pe oameni. Să moară! Până la ultimul. Lasă-i să se transforme în cenușă sub ochii celor dragi. Dă-i dracului! O merită.
În acest moment mă cuprinde mila pentru mine însămi. Acum văd totul foarte clar. Nu am folosit Kairos nici măcar odată. N-am avut nevoie. Am fost un idiot! Mii de oameni nu l-au folosit dar, de murit au murit oricum. Kairos i-a ucis pe cei care nu au beneficiat de el, le-a furat minute din viață și le-a transferat altcuiva.
Dimineață m-am uitat peste datele personale și nu mi-am putut crede ochilor. Era imposibil, era nedrept. În mod incredibil cifrele scăzuseră dramatic. Și, când am pornit Kairos, propria creație și salvare, a dat eroare. N-a funcționat. Ceea ce este luat nu mai poate fi întotdeauna returnat. Și toată viața, pe care am folosit-o ca să creez acest Criminal, a explodat deodată și s-a rostogolit în gura iadului.
Simt că-mi fumegă trupul. Arde mocnit din interior. Doar un moment și tot ce va mai rămâne din mine va fi un morman de cenușă. Fără suflet, fără nume. Neamintit de nimeni.
Trăim doar atâta timp cât alții își amintesc de noi. Măcar pentru o zi. Sunt omul de o zi.
Tradus din engleză de Cătălina Popescu
