Telefonul vibră și lansă un „boing” de sonar iar Alexandru ştiu că avea un nou mesaj, unul aniversar – al 50-lea proiect al său. Și ultimul, căci le spusese că, gata, 50 e un număr frumos, un record chiar, că el cunoscuse o fată, dorea să se retragă, să ducă o viață normală, să întemeieze o familie, etc. Și ei fuseseră de acord cu faptul că 50 e un număr rotund, deși nu chiar un record și că existau agenți care lucraseră până la 100 și el atunci se proptise mai bine pe picioare, îndreptase umerii și ridicase bărbia. Și ei  – toți trei – dăduseră din cap, iertându-i sfidarea și spuseră că da, Corina era o fată minunată și apoi schimbară priviri și unul dintre ei – cel mai tânăr – spuse oftând ușor că, OK, dacă asta e decizia lui, ei nu se vor opune. Apoi ieșise din birou și se sprijinise de perete respirând rar de câteva ori în timp ce-și simțea bătăile inimii.

Își aminti cu un frison de acea întâlnire, în timp ce scotea telefonul din buzunarul interior al sacoului. Şi, chiar înainte să-l deschidă, se gândi să o scoată pe Corina diseară la restaurantul acela nou şi foarte şic – El Comandante. Se cunoşteau de câteva luni şi era prima dată când se gândea serios la o relaţie de durată.

Deschise notificarea și de pe ecran îi zâmbi o fată cu păr castaniu unduind într-o briză invizibilă, cu buzele cărnoase uşor întredeschise, surprinsă în timp ce se pregătea să  răspundă unei întrebări. Un click pe imagine și vor începe să curgă informații despre acea persoană care avea să moară curând, un accident nefericit sau poate o sinucidere, nu știa încă. Ce știa însă, fără a avea nevoie de alte informații, era că fata din fotografie era Corina. Corina lui.

Și era exact aşa cum o văzuse Alexandru prima oară. Se întâlniseră la o petrecere organizată ad-hoc, din aceea în care nimeni nu cunoaşte pe nimeni şi fiecare a făcut invitaţii pe cont propriu, o petrecere-picnic în parcul cel mare. Un proiect în derulare îl adusese acolo astfel că s-a amestecat printre oaspeţi. Pe malul lacului a întâlnit-o pe Corina, părea singură aşa că a intrat în vorbă şi curând o asculta sporovăind veselă despre proaspăta ofertă de muncă pe care o primise din parte Ministerului de Interne – bănuia că teza sa de licenţă dedicată eutanasiei le atrăsese atenţia. Alexandru s-a prezentat ca fiind consultant pe probleme de risc într-o instituţie a Statului şi a lăsat-o pe ea să conducă conversaţia.

Iar acum fotografia ei îl privea de pe ecranul telefonului. Al 50-a proiect și avea să se retragă, ce rahat, i-o făcuseră. Fotografia îi amintea de ziua aceea calmă, în timp ce în mintea sa un ceas nevăzut ticăia nonşalant numărând înapoi cele câteva zile pe care Corina le mai avea de trăit. Se scutură realizând că stătea cu privirea în gol, aproape uitând să respire. Ce legătură era între proiectul cu numărul 50 şi Corina?! Concentrează-te, Alexandru! Şi apoi momentul de luciditate, un cui îngheţat în inimă. Corina, trădătoare? Ca la comandă, automat, buzele lui au început să recite mantra asasinilor: Proiectele sunt indispensabile pentru purificarea societăţii, Proiectele sunt sacrificiul care permit reînnoirea, evoluţia, permanenţa. Proiectele nu vizează oameni, ci trădători. Proiectele sunt indispensabile pentru purificare societăţii…

*****

Cu aproape 40 de ani în urmă, revolta care fărâmițase ca un cutremur gigantic toate structurile puterii se hrănise din propria ei violență, uciderea persoanelor indezirabile atinsese în scurt timp cifre alarmante. Sub stindardul nevoii de epurare a unui sistem corupt şi mânaţi de lăcomie, mai marii vremii dăduseră mână liberă oricui dorea să îndeplinească nobila misiune de a scăpa naţia de trădători – săptămânal, pe liste publice, apăreau nume noi, zilnic cadavre proaspete erau ridicate de salubritate de pe străzi.

Apoi, de nicăieri, apăru Economescu. Un om fără trecut, fără apartenenţă politică, cu un fizic banal – scund, durduliu, cu o calviție avansată – dar carismatic, organizat și hotărât, el a creat Agenţia de Epurare Socială şi a oprit odată pentru totdeauna măcelul care paralizase ţara. Acum asasinatele erau executate de profesionişti, discret, fără să fie aduse la cunoştinţa publicului larg. De fapt nici nu erau propriu-zis asasinate ci doar meticuloase capcane întinse condamnaţilor, moartea fiind sfârşitul inevitabil. Apoi toate posesiunile lor se întorceau în proprietatea comună, căci legea cea nouă spunea că unicul moştenitor de drept al fiecărei persoane este Statul.

*****

Și acum ce-i de făcut, Alexandre? Mintea lui antrenată începuse deja să combine piesele de puzzle ale proiectul. Cât de uşor va fi de data aceasta! Toate datele preliminare le avea la îndemână – preferinţele, tabieturile, programul Corinei – rămânea doar să decidă dacă va avea loc un accident sau o sinucidere. Privi din nou fotografia. Cine va crede că o fată ca ea s-a sinucis? Atât de plină de viaţă, atât de optimistă, de veselă, cu o mie de proiecte de viitor. Corina, care îi şoptea numele cum nu i-l şoptise nimeni vreodată. Avea să fie deci un accident, interveni eul său de asasin şi Alexandru se înfioră ca după trecerea unei pale de aer rece. Trebuie să o vadă, să vorbească cu ea, să-i spună….. Respiră adânc, ca după înec. Conform procedurilor, instrucţiei, normelor în vigoare, ar trebui să înceteze orice contact cu ea. Subiecţii proiectele nu aveau să fie contactaţi, ci studiaţi de la distanţă, analizaţi la rece, îndrumaţi din umbra către inexorabilul sfârşit.

Dar lui i-o făcuseră și nici măcar n-o văzuse venind. Cum a putut să creadă că îl vor lasă să iasă când vrea el, că îi vor accepta bravada, că îi vor tolera impolitețea. Și acum ce-i de făcut, totuși, Alexandre? Gândește, la dracu, gândește!

Dar el avea să o vadă pe Corina, diseară, la restaurant, da, o va scoate în oraş, pentru ultima dată, să-şi ia la revedere. De la proiecte nu-ţi iei la revedere, se insinuă enervant eul de asasin, proiectele nu se referă la oameni. La proiecte poţi munci mai mult ori mai puţin, de proiecte poţi fi mai mult sau mai puţin satisfăcut, dar la final nu există regrete, proiectele sunt făcute să se termine, aceasta este natura lor – finalitatea.

Câtă răceală, Alexandre, cât calcul, cât profesionalism! Te admir, Alexandre! Te plâng, Alexandre! Cine pe cine plânge/admiră, Alexandre?! Așa te-au crescut, Alexandre, te-a luat Agenția din orfelinat, cât aveai – 5 ani, 6?! – te-a imunizat în fața manifestărilor de empatie – o povară inutilă, o piedică în calea conceperii şi executării unui proiect la nivelul înalt, solicitat de Ea. Agenția a făcut din tine un artist, Alexandre, nerecunoscătorule! Ești talentat, proiectele meticulos pregătite şi executate  te-au propulsase rapid în ierarhia Agenţiei! Și acum vrei să pleci! Vrei libertate! Ce să faci tu cu libertatea, Alexandre, trădătorule?! Ce înseamnă libertatea după Corina, știind că…… Să trăiești pe mai departe cu gândul…..Ești mort, Alexandre, mort de-a binelea, chiar dacă încă umbli și vorbești! Fără speranță ești mort, mort, mort….

Corina a sosit cu întârziere, cu obrajii înroșiți și respirația tăiată, sporovăind agitată că a întârziat și scuze, ceva de ultim moment la serviciu, apoi s-a ridicat pe vârfuri să-l sărute în timp ce se descotorosea de pardesiu. În timpul mesei Corina a vorbit mult, a râs, a lăudat bucătarul, a băut vin şi i s-au aprins ochi. Apoi s-a scuzat şi s-a îndreptat spre toaleta doamnelor. Singură, a scos din poşetă telefonul – o notificare venită în cursul serii aștepta să fie citită – a deschis-o şi a privit preţ de câteva secunde fotografia lui Alexandru apoi a închis telefon, l-a aruncat în poşetă și s-a privit în oglindă. S-a strâmbat, s-a încruntat, a făcut mai multe grimase apoi a zâmbit şi, mulţumită de efectul zâmbetului pe obrajii îmbujoraţi, s-a întors la masă.

– Știi, am văzut recent un documentar despre Cheile Nerei. Ab-so-lut superbe! Sălbatice, greu de parcurs – spun ei – dar nu imposibil. Și, știi la ce m-am gândit?

Doar dacă-mi spui, ridică Alexandru sprâncenele.

– Vreau să mergem și noi. Peste o săptămână ar fi bine, ce zici?!

Alexandru sorbi din paharul de vin privind-o peste buza acestuia. Corina, care nu mergea un km pe jos, voia acum să facă trasee montane cu grad ridicat de dificultate. Interesant.

– Ai bocanci? O întrebă.

– Ce bocanci? Ce să fac cu ei? Se opri Corina care detalia cu aplomb frumusețile naturale ale Nerei.

– Pentru munte, dacă mergi la munte îți trebuie bocanci.

– Aaaa! N-am! Dar îmi cumpăr dacă trebuie….

Alexandru încercă să-și imagineze bocancii între zecile de perechi de pantofiori, ghetuțe, săndăluțe, cizmulițe care ocupau o suprafață semnificativă din garsoniera Corinei și zâmbi.

– Ce-ai așa amuzant, întrebă Corina bosumflată

– Mi te imaginam în pantaloni și jachetă de schi. Încălțată cu bocanci…

– Alexandru, mă iei peste picior? E primăvară! spuse ea și indică fereastra dincolo de care întunericul înghițise salcia înfrunzită.

– Aici da, la munte e încă zăpadă, spuse Alexandru pe un ton conciliant.

– Off, bine, bine, dacă zici tu! Uite, chiar mâine mă duc să-mi iau costum de munte și bocanci. Și, când o să vezi ce bine arăt îmbrăcată cu ele, o să te rogi tu de mine să te iau la munte, spuse ea zâmbind cochet.

Alexandru ascultă și privi și-și aminti primele sale proiecte, stângăcia abordării, precipitarea, nerăbdarea, emoția. Îmbujorată, determinată să obțină ceea ce dorea, Corina era mai frumoasă ca oricând. O privea ca prima dată. Ca ultima data? O privea adânc, total, fără bariere…..

– De ce mă privești așa? întrebă ea, foindu-se.

– Ești frumoasă, șopti el nedezlipindu-și privirea de pe chipul ei.

– Ah, merci, cred… spuse și, cu mâna dreaptă își aranjă părul după ureche.

Odată cu gestul, capul i se roti câteva grade expunându-i gâtul. Cât de bine cunoștea Alexandru acest gest, acest gât…..

– De fapt în Cheile Nerei se merge doar vara, nu-i așa? spuse Corina după o pauză și Alexandru încuviință scurt din cap.

– La munte, pentru drumeții, în general vara, dar dacă vrei să faci mișcare, putem găsi altceva. Bicicletă, role…. Iar dacă vrei adrenalină ai putea încerca bungee jumping, adăugă el, fără urmă de ironie.

O privi cum analiza potențialul ofertelor sale, renunțând la ele pe rând.

– Ei, lasă, mă mai gândesc…… Totuși, acum dacă mi-a intrat treaba asta în cap trebuie să găsesc ceva de făcut. Doar mă știi cum sunt!

Da, o știa cum este. Și știa cum este în general când îți intra ceva în cap. Ce vrei să faci, Alexandre?! Respiră, acum e acum! Își drese glasul și, cu gesturi măsurate, scoase telefonul din buzunar apoi, întorcându-l cu fața spre Corina, îl deschise. Știa că fotografia ei era încă acolo, pe ecran. Apoi o privi, căută în ochii ei ceva dorit, cunoscut. Dar nu găsi nimic acolo, nu era nimic acolo, doar pe buze îi înflori un mic zâmbet sfidător.