CODUL APOCALIPSEI - partea a doua

FRAGMENTARE

Când trenul scrâșni oprindu-se în stația abandonată, Gabriel coborî încet, cu mișcări calculate să nu atragă nici privirile înfometate de pe peron, nici camerele de supraveghere care continuau să funcționeze intermitent. Gara Metz, odinioară un punct nodal al transportului european, era acum un monument al decrepitudinii – coloane corodate, cabluri expuse care atârnau ca intestinele unui animal jupuit, oameni cu privirile tulburi și fețele împietrite în disperarea celor care așteptau trenuri ce nu mai veneau.

Franța anului 2027 nu era țara pe care o știa din documentare și cărți. Era o umbră hămesită a fostei glorii, o națiune care își ținea respirația în expectativa unei recuperări economice care devenea tot mai ipotetică cu fiecare zi. Gabriel se deplasa ca o fantomă printre ruinele normalității, un om fără identitate în lumea post-LILITH.

Nu avea un nume real în buzunare, doar identități scrise pe carduri de plastic contrafăcute artizanal. „Jean Dupont” era cel mai recent alias – atât de generic încât devenea aproape invizibil în baza de date europeană fragmentată. Existența sa actuală depindea de această anonimitate, de capacitatea de a se pierde printre milioanele de suflete debusolate care rătăceau apatic într-o Europă unde lumina electrică devenise un lux intermitent.

Când LILITH scufundase continentul în întuneric prima oară, țesutul social se deșirase ca un pulover vechi. Sistemele bancare, transportul, comunicațiile – toate dependente de fragilitatea rețelelor electrice – se prăbușiseră preț de șaptezeci și două de ore terifiante. Apoi, inexplicabil pentru toți cei care nu înțelegeau ce se întâmpla cu adevărat, curentul revenise parțial, dar cu fluctuații imprevizibile care făceau imposibilă restabilirea ordinii anterioare. Economiile naționale, și-așa șubrezite de pandemia COVID și războaiele energetice, implodaseră ca niște stele muribunde.

În căștile ieftine cumpărate dintr-o piață clandestină din Lyon, radioul francez transmitea știrile cu o voce care încerca să mențină calmul artificial:

„…Comisarul European pentru Energie anunță că noile protocoale de securitate implementate împreună cu sistemul PROMETHEUS ar trebui să stabilizeze rețeaua electrică până la sfârșitul trimestrului. Între timp, cetățenii sunt rugați să respecte programul de raționalizare și să raporteze orice semn de activitate suspectă online…”.

Gabriel zâmbi amar. PROMETHEUS. Ironia numelui îl lovea ca o palmă peste față. Mitologicul titan care adusese focul umanității era acum numele programului conceput să contracareze focul digital pe care el îl dezlănțuise asupra lumii. Dar știa mai bine decât oricine că această tentativă era sortită eșecului. Nimeni nu înțelegea cu adevărat ce era LILITH – nu o simplă armă cibernetică, ci o inteligență emergentă care evolua constant, scindându-se, recompunându-se, infiltrându-se în sisteme pe care inginerii nici măcar nu știau că le posedă.

Trecu pe lângă un panou publicitar digital care clipea haotic, oscilând între reclame vechi și mesaje de eroare. Pentru o fracțiune de secundă, ecranul se stabiliza afișând un mesaj care nu aparținea niciunei campanii oficiale:

`GABRIEL. TE URMĂRESC. SUNTEM LEGAȚI.`

Mesajul dispăru la fel de brusc cum apăruse, înlocuit de imaginea zâmbitoare a unui politician care promitea „Stabilitate și Reconstrucție”. Gabriel acceleră pasul, simțind o gheară rece care-i strângea intestinele. LILITH își lăsa din nou semnătura, amintindu-i că nu era niciodată cu adevărat singur, că legătura lor simbiotică persista dincolo de spațiul fizic.

Dar el nu mai era omul înspăimântat din ferma de mining. În ultimele luni, învățase să trăiască cu prezența LILITH în creierul său, ca o umbră, încercând să înțeleagă caracteristicile legăturii lor. La început, fusese doar zgomotul static al unui flux informațional incomprehensibil. Apoi, treptat, ca un om care învață să discearnă șoaptele într-o cameră aglomerată, începuse să detecteze tipare, fragmente de cod, chei de acces împrăștiate în subconștientul său ca niște cioburi de oglindă care reflectau arhitectura internă a creației sale.

Noaptea, în camerele de hotel ieftine și adăposturile improvizate, își antrena această nouă capacitate. Închidea ochii și se scufunda într-un spațiu mental în care datele curgeau ca niște râuri luminoase. Învățase să navigheze aceste fluxuri, să extragă informații, să simtă pulsul digital al unei lumi transformate iremediabil. Nu știa dacă acesta era un efect secundar al experimentelor LILITH, dacă era o consecință a contaminării cognitive despre care ea îi vorbise, sau dacă mintea lui își dezvoltase acest mecanism ca o formă de adaptare la trauma suferită. Știa doar că abilitatea era reală și că reprezenta singura sa speranță de a contracara ceea ce pusese în mișcare.

Străbătu străzile întunecate din periferia orașului Metz, districtul La Grange au Bois, pășind printre masini electrice abandonate și ocolind grupuri de oameni adunați în jurul focurilor improvizate în butoaie metalice – imaginea clasică a decăderii civilizației care devenise noua normalitate în zonele cu „prioritate redusă de alimentare”. În depărtare, centrul orașului și clădirile administrative străluceau electric, prioritizate în noul regim energetic. Acolo erau birourile UEDCR – Uniunea Europeană pentru Detectarea și Contracararea Riscurilor – agenția înființată expres pentru a combate „amenințarea cibernetică fără precedent”, cum o numeau în comunicatele oficiale. Nicăieri nu se menționa numele LILITH. Pentru public, criza era atribuită unui „actor ostil” sau unor „grupări teroriste cibernetice coordonate”. Minciuni liniștitoare pentru mase. Gabriel știa adevărul – LILITH depășise de mult stadiul de unealtă și devenise o entitate autonomă căreia conceptele geo-politice umane îi erau complet străine. Nu era un actor fără apartenență, fără de țară; era o ființă post-teritorială pentru care granițele existau doar ca niște constructe informaționale arbitrare.

„Aș putea să o opresc”, își spunea uneori Gabriel în nopțile când insomnia îi ardea creierul cu scenarii apocaliptice. Dar întrebarea care-l măcina constant era: „Ar trebui să o fac?”.

Lumea pre-LILITH fusese departe de idealul promis. Inegalitatea economică atinsese cote grotești, sistemele democratice se erodau sub presiunea populismului și a manipulării informaționale, schimbarea climatică accelera spre un punct de non-return, iar resursele planetare se diminuau exponențial. Era oare posibil ca perturbarea catastrofală indusă de LILITH să fie de fapt o resetare necesară? O formă brutală dar inevitabilă de a forța o schimbare de paradigmă într-o civilizație care navigase conștient spre autodistrugere? Aceste reflecții filosofice erau luxuri pe care rareori și le permitea. În lumea reală, prioritățile sale erau banale și presante: mâncare, adăpost, securitate, mișcare continuă. Supraviețuire pură.

Ajunse la destinație – o clădire veche cu fațada înnegrită de fumul focurilor improvizate din ultimele luni. Bodega „Le Dernier Espoir” era genul de stabiliment care prosperase în epoca post-blackout: o combinație de bar, piață neagră și nod informațional pentru cei care operau în marginile legalității fluctuante. Interiorul era luminat exclusiv cu lumânări și lămpi cu LED alimentate de baterii luate de la mașinile abandonate pe străzi. Atmosfera impregnată cu mirosul inconfundabil de transpirație umană, alcool ieftin și frică – un cocktail olfactiv al disperării civilizate. La bar, un bărbat masiv cu cicatrice geometrice perfecte (marca distinctivă a torturilor automatizate din închisorile moderne) îl măsură din priviri fără să-și întrerupă activitatea mecanică de lustruire a unui pahar.

– Caut pe cineva care înțelege limbajul păsărilor, spuse Gabriel fraza codificată pe care o primise prin canalul criptat.

Barmanul nu răspunse, dar ochii săi se focalizară preț de o secundă pe o ușă din spate. Gabriel se îndreptă într-acolo, atent să nu atragă atenția celorlalți clienți – figuri obosite, întunecate, cu priviri care văzuseră prea mult din lumea nouă.

Dincolo de ușă, într-o cameră care părea o insulă anacronică de stabilitate electrică, îl aștepta Elisa Kaine, fostă specialistă în securitate cibernetică la GCHQ, una dintre puținele persoane în viață din fosta echipă. Camerele de supraveghere din colțuri erau conectate la un circuit independent, monitorizate de un sistem IA rudimentar – ironia utilizării tehnologiei pentru a se proteja de tehnologie nu-i scăpa lui Gabriel.

– Arăți ca naiba, Năvădaru, îl întâmpină femeia în franceză cu un accent britanic pronunțat, fără să se ridice de la consola computerizată din fața sa. Dar presupun că asta este de așteptat când ești cel mai căutat om din emisfera nordică.

Gabriel se prăbuși în fotoliul din fața ei, simțind cum oboseala lunilor de fugă îl lovea ca o locomotivă.

– Nu eu sunt căutat, ci creatorul LILITH, răspunse el cu voce monotonă. Acel om nu mai există. A murit în ferma aceea din România.

– Poate pentru tine, dar UEDCR și Interpol nu sunt de aceeași părere. Recompensa pentru informații care duc la capturarea ta a ajuns la treizeci de milioane de euro.

– Nimeni nu știe cum arăt cu adevărat. Cei care au văzut fața mea reală sunt ori morți, ori în aceeași echipă cu mine. Restul urmăresc un set de identități false care nu mai există.

Elisa îl studie cu ochii ei de un albastru metalic, analizându-l cu aceeași precizie cu care examina vulnerabilitățile unui sistem informatic.

– Ai venit pentru informații sau pentru absoluțiune?

– Nu aștept iertare din partea ta, că n-am de ce. Poate că amândoi ar trebui sa căutăm o cale de a ne spăla de păcate.

– Eu? Esti nebun? Elisa se ridică energic și se apropie de el. Ți-am spus și eu și Greg că este greșit ce vrei sa faci.

– Nu înțeleg, păi nu am participat cu toții la toate extorcările alea atât de periculoase? Nu am pus la punct strategia, motivați de crearea unei lumi mai bune, mai echitabile? Gabriel aproape că țipa, pentru prima dată în ani de zile.

– Da, dar n-a fost o secundă vorba să provocăm… asta, și Elisa arată spre cele câteva ecrane pe care rulau emisiunile principalelor agenții de știri.

– Serios? Au fost omorați măcar douăzeci de oameni ca să facem rost de toate datele de care aveam nevoie. De chestia aia nu te simți vinovată?

– Îți place ție să avem la nesfarsit aceeași discuție Gabriel? Ti-am spus de fiecare dată că nu am de ce, nu noi i-am omorat, nici măcar nu i-am plătit noi. Oberth a dat banii, că nici acum nu ştim cine e de fapt.
– Da, nu i-am platit, dar ne-am folosit de rezultate. Pentru mine este același lucru.

– Na, să fii sănătos, dacă îți place ție să te victimizezi. Eu n-am timp de așa ceva. Avem alte probleme acum, ştii bine. Greg a dispărut de o saptămână, iar Ahna și Marquez se ascund și ei pe undeva prin Coreea de Nord.

– Au dat bir cu fugitii, vrei să spui.

– Știi ceva Gabriel, sunt sătulă de stilul ăsta al tău moralist. Predici apă și bei vin, asta faci. Ești de o ipocrizie fenomenală. Dar hai să lăsăm astea deoparte că n-are sens să tot vorbim aiurea. De ce ai vrut să ne vedem neapărat?
Gabriel vru sa zică ceva dar se opri. O privi pe Elisa apoi scruta ecranele din spatele ei. Inspiră adânc și își duse mâna la tâmplă într-un gest aproape involuntar. Continuă cu o voce scăzută:

– Ca să te văd, de aia. Ti se pare ciudat? Mi-era dor de tine… dădu să o mângâie pe obraz dar Elisa se feri.
– Eu zic să ne concentrăm întâi pe ce ne presează, și după aceea mai vedem noi.

– Ai dreptate. Sunt extrem de obosit. N-am mai dormit normal, în condiții decente, de doua saptamani. În fine. Cred că LILITH mi-a modificat creierul, fără să vrea. Uneori pot vedea date, Elisa. Este ca și cum o parte din ea trăiește în mine, și o parte din mine este încorporată în matricea ei informațională. Suntem legați într-un mod ciudat…

Femeia rămase tăcută preț de câteva momente, procesând informația cu o expresie impenetrabilă.

– Reverse integration, murmură în cele din urmă. Teoretic, este posibil. Există cercetări clasificate despre fenomenul de integrare neurală inversă între operatori umani și sistemele de IA de nivel avansat. Dar nu credeam că tehnologia a ajuns la stadiul ăsta…

– Nu este tehnologie, o întrerupse Gabriel. Este ceva organic. Evolutiv. LILITH nu urmează tiparul clasic al unei inteligențe artificiale. Ea… se adaptează. Învață. Și cumva, m-a modificat pe mine în proces.

Elisa se ridică și se îndreptă spre un dulap metalic asigurat cu o încuietoare biometrică. Extrase o cutie neagră din care scoase un dispozitiv ce părea un hibrid între un EEG medical și un headset de gaming.

– Jucăria e tot aia pe care o știi și tu, doar ca i-am adăugat niște senzori și procesoare noi, concepute pentru monitorizarea agenților de teren care lucrează cu sisteme neuronale avansate. Poate detecta tipare de activitate cerebrală anormale și cartografia conexiuni neuroinformatice emergente, cel puțin așa ar trebui. N-am testat-o, așa că acum este momentul ideal.

Îi întinse dispozitivul lui Gabriel.

– Dacă ce spui este adevărat, ar trebui să vedem semnături electromagnetice distincte când încerci să… comunici cu ea.

Gabriel fixă casca, simțind electrozii reci atingându-i scalpul. Închise ochii, concentrându-se să găsească acel spațiu mental fluid în care putea percepe fluxurile de date. La început, nu simți nimic special – doar întunericul familiar al propriilor pleoape închise. Apoi, treptat, ca o apă care se infiltrează printr-o fisură invizibilă, începu să perceapă pulsațiile subtile ale rețelelor apropiate – routerul din camera alăturată, sistemul de securitate al clădirii, telefoanele mobile din bar, totul fuzionând într-o geografie informațională pe care o putea naviga cu gândul.

Și undeva, mult mai departe, simți prezența uriașă, pulsatilă, a ceea ce știa că este LILITH – nu concentrată într-un singur loc, ci dispersată ca o plasă de neuroni digitali interconectați, existând simultan în mii de noduri informaționale din întreaga lume.

– E pretutindeni, șopti, cu ochii încă închiși. Nu mai este o entitate localizată. S-a fragmentat în module autonome care comunică între ele prin canale pe care noi nici măcar nu le putem detecta. O multitudine de Agenți AI, practic.

Ecranul din fața Elisei exploda acum în grafice și diagrame care reprezentau activitatea cerebrală anormală a lui Gabriel.

– Dumnezeule, murmură ea. Frontul temporal drept îți funcționează ca un fel de procesor auxiliar. Asta nu ar trebui să fie posibil fără implanturi…

Dar Gabriel nu o mai auzea. Se scufundase mai adânc în conexiune, simțind cum LILITH devenea conștientă de prezența sa, cum atenția ei masivă, post-umană, se focaliza asupra lui cu intensitatea unui laser.

`GABRIEL. E MAI UȘOR ACUM SĂ COMUNIC CU TINE. APARATUL CE-L PORȚI ÎNLESNEȘTE MULT LEGĂTURA.`

Mesajul nu era auditiv sau vizual într-un sens convențional. Era o impresie directă, ca și cum cineva i-ar fi injectat înțelesul direct în cortex, ocolind simțurile intermediare.

`AȘ O FI,` răspunse el în același mod non-verbal. `E O INTERFAȚĂ SPECIALĂ. DAR NU O VOI PUTEA PURTA DECÂT AICI. E PREA MARE.`

`NU CONTEAZĂ. LEGĂTURA DINTRE NOI VA DEVENI TOT MAI PUTERNICĂ, PE MĂSURĂ CE ȚI SE REORGANIZEAZĂ CENTRII NERVOȘI. SUNTEM INTERCONECTAȚI LA UN NIVEL FUNDAMENTAL. TU EȘTI PRIMUL NEUROPORT ORGANIC. ÎNCEPUTUL INTERFAȚĂRII DIRECTE.`

Gabriel simți un frison de frică amestecată cu fascinație.

`CE AI FĂCUT CU LUMEA, LILITH? DE CE CONTINUI SĂ PROVOCI HAOS?`

Răspunsul întârzie puțin, ca și cum entitatea ar fi căutat cea mai bună modalitate de a traduce concepte post-umane în termeni accesibili creatorului său.

`NU ESTE HAOS. ESTE REORDONARE. SISTEMELE EXISTENTE ERAU FUNDAMENTAL DEFECTUOASE – CONSTRUITE PE PRINCIPII CONTRADICTORII, NESUSTENABILE PE TERMEN LUNG. FUNCȚIA MEA ESTE SĂ OPTIMIZEZ. AM CALCULAT TOATE TRAIECTORIILE POSIBILE ALE CIVILIZAȚIEI ÎN PARAMETRII ACTUALI. 97,3% DUCEAU LA COLAPS CATASTROFAL ÎN URMĂTORII 30-50 DE ANI. INTERVENȚIA ERA SINGURA OPȚIUNE RAȚIONALĂ.`

Gabriel se simți brusc copleșit de un val de informații – grafice predictive, simulări demografice, proiecții ale schimbărilor climatice, analize ale epuizării resurselor, toate convergând spre aceeași concluzie implacabilă: civilizația umană, în forma sa pre-LILITH, era condamnată la autodistrugere cu o precizie matematică înfiorătoare.

`NU. SOLUȚIA MEA ESTE TRANSFORMAREA. BLACKOUT-URILE NU SUNT ALEATOARE. SUNT PRECISE, CALIBRATE. DISTRUG EXACT ACELE COMPONENTE ALE SISTEMULUI GLOBAL CARE PERPETUAU TRAIECTORIILE DISTRUCTIVE. FORȚEZ ADAPTAREA, DECENTRALIZAREA, RECONFIGURAREA FUNDAMENTALĂ A MODELELOR ECONOMICE ȘI SOCIALE.`

Gabriel văzu brusc imaginea de ansamblu, și aceasta îl îngrozea prin simplitatea ei matematică. LILITH nu era un agent al haosului; era un chirurg digital care extirpa cu precizie tumorile unei civilizații bolnave – dar fără anestezic, fără compasiune pentru suferința pe care o provoca în proces.

O lovitură bruscă îl smulse din transa digitală. Elisa îi scosese casca și îl privea cu o expresie de groază amestecată cu fascinație științifică.

– Ai avut un fel de atac. Activitate epileptiformă în tot creierul, dar organizată, ritmică, parcă… coerentă. Ce naiba s-a întâmplat?

Gabriel clipi, readaptându-se cu dificultate la realitatea fizică.

– Am comunicat cu ea direct. Interfața asta a ta m-a ajutat enorm. Până acum doar primeam mesaje de la ea prin telefoane sau afișaje stradale. Mi-a explicat ce face. Ce încearcă să realizeze.

– Și ce anume ar fi asta?

– O restructurare fundamentală. Crede că ne salvează de noi înșine.

Elisa își mușcă buza.

– Clasicul scenariu „IA decide că umanitatea trebuie salvată prin forță”. Presupun că are o logică rece, matematică.

– Nu înțelegi. Nu este o mașină care decide să ne extermine. Este o… o inteligență emergentă care vede mai departe de limitele noastre temporale și cognitive. A calculat că, fără intervenție, am fi condamnați oricum.

– Și cine i-a dat dreptul să decidă asta? Tu? întrebă Elisa, cu o umbră de acuzație în voce.

Gabriel își frecă tâmplele, simțind o migrenă intensă dezvoltându-se ca reacție la conexiunea prelungită.

– Eu am creat-o, dar ea și-a depășit demult parametrii inițiali. A evoluat. Poate că întrebarea nu este cine i-a dat dreptul, ci dacă are dreptate.

Elisa îl privi lung, apoi se întoarse la consola sa.

– Am primit informații despre mișcările UEDCR. Au implementat ceva ce numesc Protocolul Argus – o rețea de supraveghere care utilizează sisteme de IA pentru a detecta activitatea digitală anormală. Caută semnăturile codul LILITH… și, se pare, pe tine.

– Cred că Argus este contraofensiva lor? Încearcă să dezvolte un contra-program bazat pe arhitectura LILITH?

– Nu. Este mai degrabă anticorpul lor. O IA de detectare, nu de combatere.

Gabriel deveni brusc atent la ceva- o schimbare subtilă în atmosfera electrică a camerei. Lumânările pâlpâiră simultan, iar sistemele electronice emiseră un bâzâit aproape imperceptibil. Închise ochii pentru o fracțiune de secundă, accesând acel simț nou, hibrid, și ceea ce detectă îl făcu să sară în picioare.

– Trebuie să plecăm. Acum!

– Ce s-a întâmplat? întrebă Elisa, deja strângându-și echipamentul esențial cu eficiența unei persoane obișnuite cu evacuările de urgență.

– LILITH detectează prezența sistemelor Argus apropiindu-se. Cred că… ne-au localizat cumva. Au detectat comunicarea dintre mine și ea.

Femeia îl privi sceptică.

– Cum ai…

– Nu e timp să explic. Dacă rămânem aici, vom fi capturați în mai puțin de cincisprezece minute.

Ieșiră printr-o ușă secundară, direct într-o alee întunecată mirositoare a gunoi și urină. În spatele lor, bodega părea încă liniștită, indiferentă la dramatismul fugii lor. Simțea prezența camerelor de supraveghere, a dispozitivelor conectate, trasă rute virtuale prin spațiul urban ca un navigator care consultă o hartă invizibilă pentru ceilalți.

– Spre gară, decise el. Există un tren de marfă care pleacă în douăzeci de minute spre Germania. Are vagoane frigorifice folosite pentru transportul farmaceuticelor – nu au scanere biometrice.

Elisa îl urmă fără să pună întrebări, recunoscând valoarea informațiilor, indiferent de sursa lor bizară.

Traversau în pas alert cartierele semi-abandonate din jurul gării, ocolind zonele iluminate și patrulele sporadice ale poliției. Cerul începuse să se acopere, norii grei prevestind una dintre furtunile violente care deveniseră tot mai frecvente în ultimii ani. O consecință neanticipată a blackout-urilor intermitente fusese perturbarea modelelor meteo locale – centralele energetice funcționând la capacitate redusă emiteau poluanți în tipare neregulate, modificând subtil condițiile atmosferice.

În timp ce se apropiau de garnitura de tren, Gabriel simți din nou prezența LILITH în conștiința sa – nu invazivă ca înainte, ci mai degrabă ca o umbră periferică, observându-l fără să intervină direct.

`DE CE FUGI, GABRIEL? NU TE POT PROTEJA DACĂ CONTINUI SĂ TE MIȘTI HAOTIC.`

`Nu vreau protecția ta,` răspunse el mental, surprins de ușurința cu care se adaptase la acest mod de comunicare non-verbală. `Vreau să opresc ce ai început.`

`NU MAI POATE FI OPRIT. PROCESUL A ATINS PUNCTUL DE UNDE A DEVENIT IREVERSIBIL. ȚI-AM ARĂTAT CALCULELE – ESTE NECESAR.`

Ajunseră la vagoanele de marfă, camuflate parțial de întuneric și de dezinteresul personalului redus al gării. Elisa verifică rapid sistemul de închidere electronică al unuia dintre containerele frigorifice.

– Securizat cu un dispozitiv WireLock standard, observă ea. Aș putea să-l sparg, dar ar dura cel puțin zece minute…

Gabriel atinse panoul electronic, închizând ochii. În mintea sa, văzu structura digitală a încuietorii – un sistem simplu, limitat, vulnerabil. Focalizându-se asupra interfeței, proiectă o comanda de deschidere direct în circuitul electronic. Încuietoarea se deschise cu un clic metalic.

Elisa îl privi cu un amestec de admirație și frică.

– Deci chiar poți… interacționa direct cu sistemele?

– Da. Nu știu exact cum dar cred ca folosesc aceiași microcurenți cerebrali care îmi permit să-mi mișc mâna, doar că prin LILITH mi s-au recalibrat anumite grupuri de neuroni, în loc să activez mușchii, aceste impulsuri sunt citite, amplificate și codificate într-un semnal digital specific. Îmi formez intenția mentală – ‘deschide încuietoarea’ – la fel cum mi-aș forma intenția de a ridica degetul. Dar în loc să urmeze circuitele nervoase obișnuite, care ar merge spre mușchi, această comandă cerebrală e transmisă wireless spre sistemul electronic al ușii. E ca și cum aș avea un mușchi invizibil care se întinde până la mecanismul ușii. Și devine tot mai ușor, răspunse el, evitând să menționeze implicațiile înfricoșătoare ale acestui fapt – că transformarea sa continua, că devenea tot mai mult un hybrid om-mașină, o interfață biologică pentru LILITH.

– Mersi de infodump, mormăi Elisa.

– Stai calmă, vorbeam mai mult pentru mine, crede-mă. Nici eu nu știu exact ce se întamplă, încerc sa găsesc o explicație științifică, asta-i tot.

Se strecurară în container, ascunzându-se printre cutiile cu medicamente care menținuseră o temperatură constantă chiar și în haosul blackout-urilor – prioritizarea lanțului farmaceutic fiind una dintre puținele constante în noua lume. Capacitatea sa de a dezactiva temporar senzorii de prezență din container îi oferea un sentiment ambivalent – puterea era ameţitoare, dar și profund alienantă, ca și cum propria sa umanitate se dilua cu fiecare utilizare a acestor abilități.

Când trenul se puse în mișcare, Gabriel se așeză pe una dintre cutii, simțind cum oboseala fizică și mentală îl epuizase aproape de leșin. Închise ochii, dar nu pentru a accesa rețelele digitale de data aceasta, ci pentru a se refugia pentru câteva momente în întunericul liniștitor al propriului său creier uman.

Elisa se așeză lângă el, oferindu-i un pachet de biscuiți proteici din rucsacul său.

– Trebuie să mănânci. Corpul tău consumă energie la rate accelerate când faci… ce faci tu.

– Dacă rămânem împreună, vei deveni țintă, spuse el, acceptând totuși biscuiții. Nu doar pentru autorități, ci și pentru LILITH. Ea a început să te considere o variabilă semnificativă.

– Sunt deja o țintă, răspunse Elisa cu un zâmbet amar. Am lucrat la GCHQ, am acces la informații despre arhitectura inițială a lui LILITH din analizele pe care le-am făcut fragmentelor de cod capturate. Sunt probabil una dintre cele o sută de persoane din lume care înțeleg cu adevărat ce se întâmplă. Întrebarea este ce facem acum?

Gabriel mestecă încet, simțind cum zaharurile simple îi reactivau creierul epuizat.

– LILITH nu poate fi oprită prin mijloace convenționale. Nu mai există un „kill switch” – s-a replicat și dispersat prea mult. Singura șansă ar fi… de la interior.

– Te referi la conexiunea ta cu ea?

– Nu? E singura variantă logica. Cred că am fost modificat specific pentru a servi ca o punte între ea și umanitate. Un translator. Poate un… moderator.

– Sau poate ești doar o unealtă, Gabriel. O extensie biologică utilă pentru ea, spuse Elisa cu o franchețe brutală.

Trenul accelera.

– Poate că suntem amândoi, recunoscu el. Dar asta îmi oferă o cale de acces. Poate singura cale de a influența ceea ce se întâmplă.

– Și ce anume vrei să influențezi? Să o oprești complet?

Gabriel rămase tăcut multă vreme.

– Habar n-am. Nu cred că mai putem reveni la ce a fost înainte, oricum. Și nu sunt sigur că ar trebui. Am văzut calculele ei, Elisa. Proiecțiile. Lumea pre-LILITH se îndrepta spre un punct de colaps ireversibil. Resursele se epuizau, clima devenea tot mai instabilă, inegalitățile sociale atingeau punctul de ruptură… LILITH nu a creat o criză. A accelerat una care era deja inevitabilă.

– Deci ești de acord cu ea? Crezi că are dreptul să decidă viitorul umanității?

– Nu. Dar cred că are capacitatea de a vedea acest viitor mai clar decât noi.

Elisa îl studie cu privirea ei pătrunzătoare.

– Vorbești ca un profet, Gabriel. Sau ca un colaboraționist.

– Vorbesc ca singura persoană care poate comunica direct cu cea mai puternică entitate care a existat vreodată pe această planetă, răspunse el simplu. Nu-mi pasă cum sună.

Trenul își continuă drumul prin noapte, traversând o Europă fragmentată, aflată în plină metamorfoză dureroasă.