CAPTURA

Maria își mișcă cu atenție piciorul drept încercând să-l dezmorțească fără să facă zgomot. Stătea ghemuită în păpuriș de cât timp – o jumătate de oră, poate ceva mai mult – n-avea ceas, orice reflexie neobișnuită putea să sperie crocul – pe cât de uriaș, pe atât de sperios animal. Primăvara era pe sfârșite, creștetul capului îi frigea sub pânza șepcii, o muscă îi bâzâia insistent firicelele de sudoare care se prelingeau pe ceafă. Prin piciorul întins revenirea circulației era aproape dureroasă. Puse cu grijă genunchiul la loc pe sol și închise ochii, în spatele pleoapelor steluțe colorate se iveau și dispăreau.

Pândea această femelă de câteva săptămâni bune, îi știa tabieturile, orele în care ieșea să stea la soare pe petecul de nisip pe care-l adjudecase după câteva încăierări cu alte female. Știa că acolo va  săpa locul de cuibărit. Acum era aproape gata, crocul arunca cu mișcări vâslitoare nisip peste movilița de ouă ivorii. În curând va porni spre baltă, la răcoare. Umbrele se lungeau peste trestii. Trebuia să ajungă dincolo și înapoi înainte să se înnopteze. Hai graso, mișcă-te! Parcă a auzit-o. A pornit legănat pe picioarele scurte spre apă. Încă doi metri și putea să se ridice – dacă o ajutau picioarele – fuck, ce amorțeală. Se ridică încet, cu grijă, făcu trei pași și ridicând arbaleta ținți capul crocului. Apăsă trăgaciul și, cu un fâșâit scurt, săgeata scurtă se înfipse în ceafa reptilei care înțepeni brusc apoi se lăsă grea pe nisip. Maria așteptă preț de câteva minute cu ochii pe animalul prăbușit, atentă la orice tresărire care i-ar fi spus că e încă viu.

Când s-a convins că e moartă s-a apropiat și și-a permis să o admire. Aproximativ 5 m lungime, cu lateralele de culoarea frunzelor veștede, care pălea treptat până la cea a oului de rață, pe burtă. Un croc perfect! Avea să primească pe ea cinci săculeți cu iarbă prima-întâi. La dracu, va cere șapte, de ce nu – animalul era superb, ea era un furnizor de încredere, barca avea nevoie de reparații, i-ar trebui o arbaletă nouă – da, șapte avea să ceară.

O pală de vânt o scoase din meditație. Lansă o chemare imitând cântecul fluierarului apoi îl așteptă pe Tudor să ajungă cu targa. Cu targa vor duce crocul până la barcă, apoi dincolo, la tovarășii bulgari care abia îl așteptau. Tudor sosi în foșnet de papuriș și Maria se încruntă, neputându-și ascunde nemulțumirea. El ridică din umeri – targa era rigidă și deși o purtase deasupra capului, încercând să evite vârfurile stufărișului, niciodată nu reușea să se miște suficient de silențios. Pe cât de silențios ar dori Maria. Împreună au urcat și legat crocul pe targă apoi se opriră să-și tragă sufletul. Radu o privi pe Maria apoi crocul apoi din nou pe Maria își duse degetele mâinii drepte la buze mimând o sărutare – era o captură grozavă. Maria zâmbi, mulțumită.

Pe malul vecin era liniște, nu era nimeni acolo să-i aștepte. Traseră targa din barcă.

– Ce mama dracu’ cred aștia că fac?, mârâi Maria, întorcându-se spre Tudor care o privi ridicând din umeri.

Îi frigea buza după o țigară, dar nu era momentul potrivit, poate după livrare. Se așeză pe pământ cu picioarele încrucișate și se apucă să-și curețe unghiile cu vârful unui briceag. Tudor plecă în recunoaștere. Trecu astfel un timp, soarele cobora încet spre apus. Un lătrat scurt o făcu să sară în picioare. Șacali. Rahat! Aruncă o privire de jur împrejur, se auzea doar foșnetul trestiilor mișcate de vânt și plescăitul câte unui pește dar ea știa că măcar un câine îi marcase poziția și acum comunica restului haitei unde să vină. Fluieră. Cu arbaleta sprijinită de antebrațul stâng rămasă în așteptare. Tudor apăru dintre trestii, lătratul se auzi din nou, un altul îi răspunse.

–  Ce facem? întrebă Maria.

Tudor privi cerul, privi trestiile, o privi pe Maria. Nu puteau înnopta acolo – nu cu haita de sacali care le luaseră urma. Nici să ducă crocul înapoi peste Dunăre nu era posibil – și-ar fi forțat inutil norocul. Până la urmă crocul provenea dintr-o rezervație naturală. Odată cu încălzirea globală Dunărea devenise doar un râu, malurile se transformaseră în mlaștini și salbe de bălți. Nu se mai știa cine aclimatizase crocodilii aici. După dezastrul ecologic din Egipt le trebuia oricum un sanctuar. Iar aici o duceau chiar bine. Dar erau protejați prin lege iar prinderea, uciderea, transportul lor peste graniță reprezentau tot atâtea contravenții. Așa cum era și aducerea canabisului de peste graniță. Bulgarii aveau cea mai bună iarbă din sud-estul Europei. Croci se găseau și pe malul ăsta, dar puțini și păziți de legi mult mai severe. Bulgarii aveau însă o elită care-și dorea și-si permitea obiecte executate din piele de reptilă.

Tudor prinse privirea Mariei – o venă i se zbătea pe tâmplă, articulațiile degetelor cu care strângea arbaleta se albiseră. Aproape fără sunet înjură cu patimă – Dumnezeii mă-tii, unde ești, mânca-te-ar câinii?!

– Plecăm, șopti Radu.

– Și crocul? întrebă ea

– Vrei să-l lași aici? N-avem timp să-l ascundem……

Șacalii nu mâncau croci, dar lăsat acolo putea fi găsit de oricine, inevitabil ar fi pus grănicerii în alertă. Maria nu-și dorea așa ceva. În clipa aia îi venea să plângă: atâta veghe, atâta muncă, atâta grijă să nu strice cuiburile, să nu deranjeze colonia, să vâneze ecologic….. Risipă – asta era, risipă – ura risipa! Carnea de croc era perfect comestibilă, destui amărâți ar fi avut de mâncare din acel animal, bulgarul știa cui și unde să o vândă. Trocul croc pentru iarbă era o afacere bine pusă la punct, care mergea ca unsă de câțiva ani. Oare ce se întâmplase? Amărăciunea îi diluase furia, acum se gândea că ceva sigur mersese prost. Și dacă ceva mersese prost, ei stăteau extrem de rău aici, cu crocul mort întins pe nisip.

– Mergem, spuse ea, hai să-l punem în barcă!

Suiră crocul în barcă și aceasta se desprinse de la mal în mârâitul motorului. La timp! Dintre trestii se iviră cinci șacali. Veniră până la mal, scheunând a neputință. Aveau blăni cenușii jigărite peste coastele reliefate, limbile le atârnau roșii din boturile deschise, ochii le luceau. Au rămas pe mal până când barca s-a îndepărtat apoi, unul câte unul, s-au întors în stufăriș.

– Și acum, încotro? întrebă Tudor, mai mult ca s-o scoată pe Maria din starea aceea, cu privirile pierdute pe malul bulgăresc, parcă încă așteptând ca lucrurile să se schimbe în bine.

– Îmmmm? Amicul tău – Piotr? – cu ce ziceai să se ocupă? întrebă ea.

– Piotr e la pârnaie de 2 ani. Contrabandă, adăugă zâmbind.

– Nasol! Nu știi pe nimeni din fosta lui gașcă?

Tudor se gândi, începu să dea negativ din cap, apoi se opri.

– Stiopca! Spunea ceva despre un barosan american pentru care lucrează acum.

– Sună-l!

Tudor scoase telefonul.

– Stiopca, prietene, koeto pravite? Tudor ascultă răspunsul bulgarului și îi făcu cu ochiul Mariei. Stiopca, am un croc pentru tine! Mort, tavarăsci, mort. Dar foarte arătos. Unde e? La mine în barcă, pe apă. Îl vrei? Cât?!, o interogă pe Maria din priviri, ea ridică din umeri. Ne înțelegem noi…. Unde ne întâlnim? OK!

– Pe Ostrovul Castorului într-o oră, spuse Tudor. Apoi își drese glasul. Ar trebui să oprim undeva între timp. Pe apă suntem foarte vizibili.

Maria încuviință apoi rămaseră tăcuți în timp ce barca aluneca pe lângă maluri străjuite de sălcii.

La ora stabilită traseră barca la mal pe ostrov. Pe mal îi aștepta un tinerel subțire cu chipul umbrit de cozorocul unei șepci ponosite. Tudor sări din barcă, își strânseră mâinile și sporovăiră un timp într-un amestec de română și bulgară. Când se pregătea să coboare și ea pe mal ceva îi atrase atenția, brusc câteva păsări își luaseră zborul, speriate de ceva, de cineva. Îl fluieră pe Tudor, el întoarse capul, îi văzu gestul – tragerea părului în spatele urechii – și, întorcându-se spre Stiopca, îi aplică un pumn în figură. Apoi sări în barcă și plecară chiar înainte ca o patrulă a grănicerilor să dea buzna pe fâșia de nisip pe care Stiopca, îndoit de mijloc, scuipa sânge.

Barca înainta grăbită spre malul românesc. La mijlocul distanței crocul fu aruncat în apele fluviului, care îl înghițiră primitoare, la suprafață rămase o vestă de salvare, plutind ca o geamandură. Barca porni din nou la drum. Dinspre malul românesc o șalupă a grănicerilor se apropia în viteză. Unde fuseseră?– la vânătoare de lișițe, la un prieten – și unde sunt păsările? – păi, o parte le-am mâncat, o parte au fost vândute – și cum îl cheamă pe prieten? – Stiopca Mihailovici – nu, nu ne știm de mult – contrabandist, serios? – nici n-am bănuit, Maria, tu? Într-un final i-au lăsat să plece, sub avertismentul că vor fi supravegheați.

În barca care se întorcea la mal Maria începu să râdă, un râs nervos, eliberator, aproape isteric. S-a oprit la fel de brusc pe cât începuse.

– Să mergem să mâncăm ceva, sunt rupt de foame, spuse Tudor încet. Maria consimți din cap.

În josul apei, purtată de curent, vesta de salvare se îndrepta spre mare.