CAPĂTUL LINIEI

Foto: theforeverwinter.wiki

Anna

M-am trezit la viață altfel decât m-aș fi așteptat. Capsula mea de criosomn era așezată într-o poziție oblică pe un teren stâncos, undeva, pe o planetă neștiută. Mă așteptam să mă trezesc în hala cargou a navei, alături de mulți alții, la capătul zborului de 400 de ani al lui Stellar 2 către Cygnus 3, planeta pe care noi speram să o colonizăm.

Dacă eram singură aici însemna că un eveniment catastrofic a lovit nava și conform programării lor, capsulele de criosomn s-au transformat în capsule de salvare.

Eram groggy și o durere îmi pulsa la ceafă. Am privit HUD-ul și am citit informațiile despre mediul de afară. Atmosferă cu 28% oxigen și 65% azot, plus alte gaze nevinovate. Respirabil. Așa că am comandat deschiderea capsulei. Cu un șuierat dat de diferența de presiune, capacul transparent a culisat în sus. În același timp s-au retras senzorii și toate micile tuburi transparente care intrau în corpul meu. Gelul curativ care îmi acoperea trupul ca o a doua piele, a cicatrizat instantaneu rănile cauzate de acestea.

Am ridicat ușor capul privindu-mi trupul gol. Nu părea schimbat față de cum era când intrasem în criosomn. Ziceau unii că, deși la o rată mai mică, totuși corpul tău se dezvoltă puțin chiar dacă este în stază. Aiureli! Sânii mei erau tot mici și rotunzi cum îi aveam la 18 ani cât aveam când am intrat în capsula aceasta. M-am ridicat greoi, apucând cu mâinile slăbite marginile capsulei. Am avut ceva succes, dar picioarele nu au vrut să coopereze și m-am prăbușit în genunchi pe solul prăfuit de lângă capsulă. Stomacul mi s-a contractat și am eliminat tot lichidul nutritiv care mai era în el. Am tușit curățându-mi gâtul și apoi am tras aer adânc în piept.

Aerul era curat sau așa mi se părea mie datorită concentrației mai mari de oxigen. Era oricum parfum față de ceea ce lăsasem în urmă pe Pământ. Noi eram doar cel de-al doilea val de coloniști care doreau să scape de Pământul suprapopulat și poluat. Mă întrebam dacă Stellar 1 o fi ajuns la destinație sau s-a pierdut ca și noi prin spațiu. Și mă întrebam, de asemenea, câte nave vor mai fi plecat după noi spre aceeași destinație incertă.

Deci aerul era bun, însă peisajul nu era prea încurajator. Mă aflam pe un podis cu roci maronii peste care sufla un vânt blând ce aducea un praf de un ocru șters. Vegetația era săracă, doar câte o tufă de un verde închis ici și colo. Cam așa cum arăta Marte după ce încercasem să o terraformăm. Adusesem atmosfera la un nivel suportabil, dar acea planetă nu avea să fie vreodată o câmpie roditoare pentru că vânturile marțiene acopereau totul imediat cu eternul nisip maroniu.

Un sentiment de singurătate dublat de panică m-a cuprins destul de previzibil. Mă întrebam ce s-a întâmplat cu Stellar 2. S-a lovit de un corp ceresc? A fost atacată de extratereștri? Preferam prima variantă deși cea de a doua era oricum o aberație. Nu aveam – cel puțin acum 400 de ani, în orice caz – vreo dovadă că nu suntem singuri în univers.

Mai era și întrebarea dacă evenimentul catastrofic s-a întâmplat în vecinătatea acestei planete sau undeva mai departe și capsula mea a plutit mulți ani prin spațiu până să ajungă aici. Iarăși preferam prima variantă pentru că puteam spera că nu sunt singura care a ajuns pe planeta asta uitată de lume.

Era timpul să aflu niște răspunsuri. Apropiindu-mă de capsulă am apăsat pe tastatura senzorială de la baza HUD-ului cerându-i computerului să afișeze traseul parcurs de capsula mea. Era unul destul de lung, un slalom printre planetele exterioare ale acestui sistem solar care se oprea în cele din urmă la a treia planetă din sistem. Eram într-adevăr pe Cygnus 3. Durata de la lansarea capsulei: doi ani tereștri.

Am scormonit în sertarul de la baza capsulei și am scos de acolo costumul alb dintr-o bucată, căptușit cu strat termoizolator. L-am îmbrăcat ca pe o a doua piele și am încheiat fermoarul ce pornea de la pântec și se termina la baza gâtului. Tot acolo în sertar am mai găsit plicuri cu hrana deshidratată veche de sute de ani și un termos cu apă, la fel de veche, încă înghețată. Trebuia să mai aștept ceva vreme până să pot bea din ea. Sete cam îmi era, dar foame nu prea, așa că am băgat plicurile cu hrana uscată în rucsacul din dotarea capsulei cu gândul că voi decide mai târziu dacă voi risca să le consum. Aveam și niste pantofi cu talpa cauciucată destul de subțire, dar tot era mai bine să-i port decât să merg desculță pe terenul stâncos din jurul meu.

M-am apropiat apoi iar de capsulă și am accesat consola transceiverului. Era bine că mă aflam pe un teren ceva mai înalt; puteam spera că strigătul meu de ajutor va fi auzit de cineva.

— Sunt colonist Anna Starr. Mă aude cineva?

Ecranul multicolor arăta cu albastru simbolul unei antene care emitea. Deci semnalul pleca în eter. Nu recepționam nimic din păcate. Am luat dispozitivul multifuncțional din dotarea capsulei și am verificat geografia terenului înconjurător.

— Dacă mă aude cineva, vă rog, răspundeți. Voi merge de-a lungul malului estic al râului aflat la poalele podișului de unde emit acum. Vă rog să mă ajutați! Apoi am decis să trimit un semnal ceva mai personal. Tata, ești acolo? … Îl știe cineva pe Bill Starr?

Nimic. Ai fi zis că sunt singura care a reușit să ajungă pe Cygnus 3. Am lăsat mesajul să fie transmis în buclă sperând că poate îl aude cineva până la urmă. Mi-am luat rucsacul în spate și am coborât cu grijă printre coloanele de rocă ale podișului. Niște animale mici asemănătoare șopârlelor terestre fugeau ici-colo la adăpostul bucăților de rocă. Nici că îmi doream să întâlnesc animale mai mari și cu dinți fioroși.

Iarăși m-a apăsat sentimentul singurătății. Unde o fi tata? O fi reușit să ajungă și el aici pe Cygnus 3 sau încă rătăcea prin spațiu în capsula lui? Eram doar noi doi pe lume până când am intrat în această aventură. Mama se prăpădise din cauza emfizemului acut dat de aerul stricat de pe Pământ. Nici un an mai târziu, când tata a avut această ofertă de a se alătura coloniștilor, a acceptat imediat. Bine, m-a întrebat și pe mine dacă vreau să merg. Dar a fost mai mult o formalitate. Cum am mai spus; eram doar noi doi. Nu mai aveam prea mulți prieteni, pentru că în ultimii ani stătusem pe lângă mama mea cea suferindă. Nu regret că nu am ieșit mai mult, că nu am „trăit” mai mult – cum ar fi zis colegele mele de liceu – în acei ani. Am prețuit fiecare clipă pe care am mai putut-o avea alături de mama mea. Păcat că pentru ea această relocare a venit prea târziu. I-ar fi plăcut aerul curat de aici.

Privind instrumentul multifuncțional mi-am dat seama că era deja amiază. Conform datelor calculate de instrument, soarele avea să apună peste vreo cinci ore. Era bine dacă ajungeam pe malul acelui râu până atunci. Începea să îmi fie sete. Am scos termosul și l-am scuturat. Apa se mai dezghețase; bucățile de gheață scoteau un zornăit de bun augur. Am deșurubat capacul și am lăsat să curgă un firicel de apă rece pe buzele mele deja crăpate de vântul ce adia printre rocile ca niște stâlpi megalitici.

Mi-am impus un ritm bun și două ore mai târziu mă aflam printre ultimele coloane stâncoase ale podișului. Deja zgomotul molcom al râului se auzea marcând apropierea de obiectivul meu. Sentimentul de singurătate venea la pachet cu cel de panică. Dacă eram singură pe planeta aceasta și nu aveam să primesc niciun ajutor?

Aveam să mor aici, singură, înainte de a fi apucat măcar să trăiesc. Chiar pe când treceam de ultima stâncă a podișului, ceva licări în depărtare. Îngustându-mi ochii pentru a filtra lumina înserării, mi s-a părut că văd două siluete îmbrăcate în costume strălucitoare.

Speranța mi-a renăscut în suflet. Nu eram singură, totuși.

— Hei! Aici sunt! am început să strig și să sar pe loc în speranța că voi fi observată de cele două siluete. De ce naiba nu or fi dotat capsulele de salvare și cu rachete de semnalizare? Oh, nu! Erau dotate, dar erau încorporate în capsulă, nu erau la purtător.

Mi-am dat o imaginară palmă peste ceafă pentru că am fost atât de uitucă și nu am lansat rachetele pe când eram lângă capsulă.

Chiar când eram să o iau la fugă spre cele două siluete îndepărtate, o mână m-a apucat din spate, ținându-mă în loc. M-am întors speriată. Mâna aparținea unui bărbat înalt cu păr lung, castaniu și o față cu o expresie împietrită. Ochii săi erau hipnotizanți, de un albastru închis cu irizații aurii. Arăta cam ciudat iar strânsoarea mâinii lui era aproape dureroasă. Am vrut să strig după ajutor, dar vocea imperativă a bărbatului m-a redus la tăcere.

— Liniște! Și dacă vrei să scapi cu viață, urmează-mă.

Daniel

Eram chinuit de ceva vreme de un sentiment de care nu puteam scăpa; de parcă mi-ar fi lipsit ceva. Și vechea întrebare filosofică îmi venea în minte, obsesiv: unde sălășluiește sufletul omului? În creier sau în inimă? Sau poate în ambele. Creierul îmi era bine, dar nu mai aveam inimă. Poate de aceea mă simțeam atât de ciudat. Incomplet.

Privit din exterior, arătam normal, complet, ca un om obișnuit. În interior, eram doar o mașinărie menită să-mi mențină creierul în viață. Eram un cyborg. Corect restaurat anatomic, cu o dermă artificială pe care cu greu o puteai deosebi de pielea normală. Când am părăsit Pământul, nu mi-am imaginat că voi ajunge în iad. Sau mai degrabă în purgatoriu. Știu că ar fi putut fi mai rău. Mai rău decât a pierde ceea ce mă făcea uman? Greu de spus.

Cel puțin am găsit un motiv să continui să trăiesc. Îi ajutam să scape cu viață pe nevinovații care au ajuns în acest iad în zilele din urmă. Vorbim aici despre cei care au călătorit în stază criogenică timp de sute de ani și nu aproape instantaneu prin plierea spațiului. În acea dimineață, am văzut o aterizare pe acest platou stâncos. Trebuie să fi fost o capsulă de evacuare care, împotriva tuturor probabilităților, îi evitase pe scavi. Ceea ce nu garanta că persoana din capsulă scăpase totuși de ei. Știam că și ei se plimbă prin zonă și ar fi fost bine să găsesc acea persoană înaintea lor.

Mi-am acordat scannerul pe frecvența folosită de vechile nave terestre în așteptarea unui S.O.S., un apel de la acea persoană care tocmai căzuse în acest iad. Răbdarea mi-a fost răsplătită câteva ore mai târziu când am auzit o voce feminină, speriată.

— Sunt colonist Anna Starr. Mă aude cineva?

Da, o auzeam dar nu puteam să îi răspund pentru că bănuiam că și scavii monitorizau acele frecvențe. Fata a spus pe unde avea de gând să meargă așa că informația mi-a fost utilă și având acum o direcție clară, am mers de-a lungul Râului Liniștit. Aveam de gând să o interceptez pe fată la baza podișului numit Colonadele. Am privit tot timpul grijuliu împrejurimile cu ajutorul ochilor mei îmbunătățiți care băteau până la un kilometru și chiar mai mult.

Tocmai când mă apropiam de Colonade, ochii mei cu zoom-ul la maxim au detectat două siluete ale scavilor. Era și greu să le scapi, date fiind costumele lor argintii, etanșe, care trebuiau să le protejeze prețioasele trupuri de praful vălurit de vânturile de pe malul Râului Liniștit. Foloseau ca și mine pentru deplasare scuterele pe pernă magnetică.

Am accelerat scuterul, fiind împins înainte de o urgență evidentă acum. Trebuia să găsesc înaintea scavilor acea persoană venită din trecut. Era o chestie de viață și de moarte pentru Anna Starr. Priveam febril când înainte spre podiș, când înapoi pe malul râului după cele două siluete. Când îmi pierdusem speranța de a o mai găsi, am văzut că Anna era în spatele meu. Trecusem cumva pe lângă ea. Cum de se întâmplase asta? Să fi dat ochii mei un rateu? Aveam să-l rog pe profesor să îi verifice când mă voi întoarce în tabără. De preferat alături de Anna.

Deocamdată m-am mulțumit să parchez scuterul după una dintre coloanele stâncoase ale podișului și am plecat cu pași urgenți spre Anna. Când am ajuns în apropierea ei am văzut cu strângere de inimă că și ea îi zărise pe cei doi scavi și credea că scăparea ei vine odată cu ei. Se înșela amarnic.

Din câțiva pași am fost alături de ea. I-am apucat mâna pentru a o potoli din agitația prin care încerca să atragă atenția scavilor. Cu un deget dus la buze i-am sugerat să tacă. Apoi i-am spus să mă urmeze dacă vrea să scape cu bine.

Nu mă așteptam să fiu ascultat cu o încredere oarbă, dar teama din ochii ei m-a durut. Aveam de lucru, se pare. Mâna cu care i-am prins brațul a strâns-o, fără voia mea, prea tare cu forța mecanică ce o guverna.

— Au! Mă doare! a strigat fata. Dă-mi drumul!

— Scuză-mă, am murmurat eu încurcat. Dar trebuie să înțelegi că viața ta este în pericol iar cei doi care vin spre noi te vor omorî.

Spera să-mi fac mesajul cât mai repede înțeles, dar fata avea încă îndoieli. Doar nu avea să înghită nemestecată afirmația că eu eram cel bun și ceilalți răii?

— De ce te-aș crede? a dat ea glas acestei neîncrederi.

— Ai puțină încredere, te rog, Anna, i-am spus forțându-mi fizionomia destul de rigidă să zâmbească asigurator. Eu sunt Daniel. Și iar am apucat-o de braț, de data aceasta cu grijă, trăgând-o spre scuterul meu.

Lăsându-se probabil împinsă de sentimentul de urgență din vocea mea (căci ochii artificiali nu transmiteau prea multă emoție din păcate), Anna m-a urmat și a luat loc în spatele meu pe șaua scuterului ce a demarat în trombă în direcția opusă celor doi străini în costume strălucitoare.

Eram sigur că fata avea atâtea întrebări, dar la viteza cu care ne deplasam, se auzea doar șuieratul vântului ce lovea căștile noastre. Din fericire aveam comunicare internă.

— Ajungem curând, i-a spus Annei.

— Unde ajungem? a fost întrebarea ei legitimă după ce mi-a auzit vocea în casca ei.

— La colonie. Nu acolo voiai să ajungi?

— Sigur, a admis Anna plină de speranță. Este și tatăl meu acolo? Bill Starr? Îl știi?

Am întârziat cu răspunsul. Bill Star nu era printre coloniști și mai mult ca sigur căzuse în mâinile scavilor. Dar cum să-i spun asta fiicei lui? Am găsit apoi un răspuns evaziv.

— Nu, nu este niciun Bill Starr acolo. Dar poate că încă rătăcește prin spațiu, așa cum s-a întâmplat și cu tine. Grosul coloniștilor de pe nava Stellar 2 a ajuns acum aproape doi ani.

Din când în când mă uitam pe imaginea venită de la camera aflată la spatele căștii. Scavii nu se vedeau încă. Poate că ne pierduseră urma și cu avansul pe care îl aveam puteam să ajungem dincolo de zidurile coloniei în siguranță totuși. Dar dacă au chemat întăriri care ne așteptau înainte de colonie?

Creierul meu era în mare parte biologic dar avea capacitatea să deruleze toate scenariile posibile. Eram pe cont propriu. Nu puteam chema pe nimeni în ajutor. Așa că am decis să merg pe o rută ocolită spre colonie.

Virajul brusc spre dreapta, departe de malul râului, nu i-a scăpat fetei.

— Hei, ce se întâmplă? Nu mai mergem la colonie?

— Facem un mic ocol, nu vreau ca să ne aștepte scavii într-o ambuscadă.

Previzibil, Anna a cerut lămuriri despre pericolul care ne pândea.

— Îmi spui cine sunt cei pe care îi numești scavi? Și de ce sunt atât de periculoși?

— Nu știu dacă acum este momentul. Dar voi spune doar atât; orice ființă umană este în pericol dacă are nefericita ocazie să îi întâlnească. O vor ucide și îi vor recolta organele. O să afli mai multe când o să ajungem în colonie. Vei găsi acolo pe acei oameni care au scăpat de scavi. Cel puțin până acum…

Eram sigur că aceste ultime cuvinte nu aveau să o liniștească pe Anna. Se întreba ea oare dacă scăpase din iadul de pe Pământ pentru ca să fie ciopârțită aici?

Peisajul din jurul nostru se schimba, devenea mai viu. Praful podișului lăsa loc unei câmpii cu petece verzi din ce în ce mai dese. De asemenea, se vedeau coline nu prea înalte, mai mult niște movile verzi cu puțini copaci pe ele.

De după una din aceste coline a apărut în viteză scuterul cu cei doi scavi, încercând să ne taie calea. Am lăsat să-mi scape o înjurătură înciudată. Am dus mâna dreaptă la centura de la șold de unde am scos pistolul și am început să trag în lateral spre cei doi scavi. Anna și-a strâns mai tare brațele în jurul șalelor mele. Era deja panicată.

Scavii trăgeau și ei dar loviturile lor făceau să sară petece de iarbă în jurul nostru. Au avut eventual și o lovitură norocoasă care a șters umărul meu, făcând o gaură în geaca mea de piele neagră. O privire razantă mi-a arătat că pe marginile rănii a început să se prelingă lichidul de răcire verzui.

Nu puteam decât să sper că fata nu văzuse asta pentru că o simțeam încă strâns lipită de mine. Nu voiam ca ea să se sperie și mai mult aflând atât de brusc despre natura mea artificială. Am întins mâna care în ciuda rănii continua să funcționeze perfect și am tras spre scuterul scavilor. Am reușit să nimeresc o conductă a reactorului principal al scuterului care a explodat aruncându-i pe scavi în aer în mod spectaculos. Erau bune și vechile mele gloanțe cu perforare la ceva. Scavii foloseau mai modernele gloanțe cu plasmă super fierbinte. Dacă aveau să crape, nu aveam să le plâng de milă.

Am continuat mersul printre colinele verzi sperând că nu mai erau și alți scavi pe urmele noastre. Chiar nu știam dacă cei doi pe care îi aruncasem în aer erau cei care veneau după Anna sau alții.

Ne apropiau de colonie și m-am gândit că până acum scavii nu se aventuraseră atât de departe de orașul lor de sub dom. Pe semne că rămâneau fără materie primă… adică, trupuri umane – oricât de crud sau cinic ar suna asta.

Aflată pe malul unui pârâu cu apă cristalină ce se vărsa în Râul Liniștit, colonia părea ca o cetate medievală, cu ziduri fortificate, turnuri de pază din loc în loc și porți mari, dar nu lemn, ci metalice, capabile să reziste la forțe incredibile. Pe când ne apropiam de porțile coloniei, am trimis codul de autorizare și acestea au început să gliseze lateral.

Dincolo de porțile cetății, se deschidea o piață mare, pavată cu piatră cubică și mărginită de clădiri joase, funcționale. Dincolo de acestea se ramificau și alte drumuri ce duceau la clădiri ceva mai înalte construite din rocă și materiale compozite.

Am oprit scuterul în fața unei clădiri cilindrice din aluminiu, una dintre primele ridicate în această colonie. Aici era biroul poliției locale. Trebuia să o înregistrez pe fată ca locuitor al coloniei.

Abia când scuterul s-a oprit complet a îndrăznit Anna să-și ia brațele din jurul meu. A coborât, și-a scos casca, apoi și-a dezmorțit picioarele bucuroasă, rotindu-și privirea în jurul pieței. Când ochii i-au căzut din nou pe mine, a observat cu o tresărire înfricoșată că din umărul meu se scurgea acel lichid verzui.

— Tu ce naiba mai ești? a murmurat ea speriată.

Anna

Pentru mine era tot mai clar că surprizele erau departe de a se fi terminat. Bărbatul care își asumase sarcina de a mă proteja sângera ceva verde din rana de la umăr. Și părea atât de uman…

Nici măcar nu are urechi ascuțite, mi-am spus cu un zâmbet suprimat, gândindu-mă la un legendar serial tv.

— Să mergem să te înregistrezi, iar mai apoi profesorul Max îți va explica totul.

Vocea lui era joasă și binevoitoare ceea ce a mai calmat neliniștea mea. L-am urmat în clădirea cilindrică de culoare albastră a cărei ușă a culisat automat în lateral. Înăuntru era un birou la care stătea un bărbat între două vârste. În spatele lui erau mai multe rafturi cu nenumărate dosare. Ceea ce m-a uimit iarăși. Ai fi zis că după atâtea sute de ani vor fi renunțat la hârțogărie.

— Căpitane Stiller, am adus o nouă colonistă de pe Stellar 2.

L-am privit pe căpitan, dar nu mi s-a părut cunoscut. Era probabil căpitanul de pe Stellar 1 pentru că al nostru căpitan se numea Anderson. Căpitanul Stiller și-a ridicat privirea din tableta pe care o avea în față.

— Care este numele tău, domnișoară?

— Anna Starr.

Căpitanul a deschis un tabel pe tabletă și a navigat prin lista de nume, identificând-o în cele din urmă.

— Te-am găsit. Avem deci pe încă cineva de pe Stellar 2. Bine lucrat, Daniel!

Bărbatul doar a înclinat din cap primind astfel laudele, meritate de altfel.

— Căpitane, dacă nu vă supărați, este și tatăl meu aici? Bill Starr este numele lui.

Căpitanul nu s-a supărat și a trecut din nou prin listă, apoi a clătinat din cap.

— Îmi pare rău, drăguță, dar nu este. Daniel te va conduce acum la infirmerie pentru un control medical. Să fii sigură că te anunțăm dacă aflăm ceva despre tatăl tău.

Eram complet dezamăgită că întâlnirea cu tatăl meu avea să mai aștepte. Nu puteam decât să sper că va ajunge și el aici în cele din urmă. I-am mulțumit căpitanului și apoi l-am urmat pe Daniel afară din clădirea poliției. Am părăsit scuarul de la intrarea în colonie și am urmat o stradă ceva mai largă ce avea pe ambele părți clădiri mai trainice, construite cu materiale locale. Una dintre aceste clădiri, vopsită în alb și având două etaje, adăpostea infirmeria coloniei.

Dar aveam să aflu că era mai mult decât o banală infirmerie. Era și locul unde-și avea laboratorul genialul profesor Max Eller. Și aveam să aflu de ce munca lui era vitală pentru mulți dintre membrii acestei comunități.

Pentru început, Daniel m-a lăsat în grija Marinei, unul dintre tinerii doctori care erau de serviciu la infirmerie, și m-a așteptat impasibil pe hol. Marina, nu era mult mai în vârstă decât mine, părea să aibă undeva la douăzeci și cinci de ani.

— Ce mă bucur că mai vin și tineri în colonie, s-a entuziasmat ea când m-a văzut. Scoate-ți costumul, te rog, Anna.

Cu oarece ezitare, m-am conformat, rămânând goală în fața Marinei. Până acum te-ai fi așteptat să mă fi obișnuit a-mi arăta trupul altora, dat fiind faptul că am stat goală într-o capsulă criogenică timp de sute de ani. Dar una era să fii adormită și să nu știi cine te vede goală și alta era să fii conștientă de această expunere.

Marina mi-a menajat însă sensibilitățile și nu-a ținut prea mult. După ce mi-a luat și o probă de sânge, mi-a spus că pot să mă îmbrac.

— Ești în regulă, mi-a spus ea ca o concluzie. Dar trebuie să faci cât mai mult exercițiu fizic pentru a readuce acei mușchi la un tonus normal. Mă mir că ai reușit să mergi pe picioarele tale în aceeași zi în care ai ieșit din criosomn. Avantajele vârstei, presupun… Am mai observat și că ești virgină. Sper să găsești un băiat pe placul tău aici, deși trebuie să te anunț de pe acum că nu sunt prea multe opțiuni. De asemenea, în ceea ce privește reproducerea, colonia are o politică liberală care o încurajează. Adică este permis ca o femeie să aibă mai mulți parteneri. O familie monogamă nu este cea mai bună cale pentru diversitatea genetică, dacă înțelegi ce vreau să spun.

Deja simțeam că mi se dau prea multe informații, detalii pe care nu aș fi vrut să le aflu acum.

— Îți mulțumesc, Marina, dar nu mă gândesc la „reproducere” deocamdată, i-am spus, încercând să nu fiu prea acidă cu vorbele mele, chiar dacă am spus cuvântul „reproducere” cumva mai apăsat.

Pe hol l-am regăsit pe Daniel așteptându-mă.

— Eu merg acum la profesorul Max. Poți să mă însoțești dacă vrei.

— Să fii sigur că merg! Mi-ai promis că profesorul îmi va răspunde la întrebări, așa că, după tine!

Daniel a trecut înainte urcând scările spre etajul superior al clădirii. Acolo am urmat un hol lung ce avea la capătul celălalt o ușă pe care scria „laborator” și nimic altceva. Pentru mine nu a fost o surpriză imaginea care ne-a întâmpinat dincolo de acea ușă. Era imaginea tipică a laboratorului profesorului nebun din filmele secolului douăzeci. Mesele metalice așezate în careu pe lângă pereți erau pline de aparate ce zumzăiau încet. Și rafturile de pe lateralele sălii erau de asemenea pline de aparate și materiale din cele mai diverse, de la metale la plastice. Nu se vedea nimeni în toată acea sală, dar o ușă mai mică dădea spre o altă cameră în continuarea acesteia.

— Profesore! a strigat Daniel. Ai oaspeți.

Ușa din fundul sălii s-a deschis și un om scund, cu trăsături asiatice și-a făcut apariția. Părea undeva pe la vreo cincizeci de ani. Părul îi era încă negru lucios, cu ceva fire gri doar pe la tâmple. Figura lui mi-a inspirat încredere. Urma să văd dacă și vorbele lui îmi vor inspira aceeași încredere.

— Ah, fețe noi! a exclamat profesorul.

— Profesore, ea este Anna Starr și are după cum bănuiești ceva întrebări pentru tine. Mai ales că a văzut asta. Și Daniel a arătat spre umărul său drept de unde glonțul scavilor mușcase mai devreme.

— Da, pare serios, a spus profesorul privindu-l preocupat. Mergi în camera cealaltă, dezbracă-te și așteaptă-mă.

Daniel s-a înclinat și s-a supus, lăsându-mă cu profesorul. Acesta mi-a făcut semn să mă așez pe un scaun de la una din mesele de lucru de acolo. Și-a tras și el un scaun lângă al meu.

— Presupun că prima întrebare este despre natura lui Daniel. Ei bine el este un organism bio-cibernetic. Cyborg, cum erau numiți odată. Adică are creierul uman și unele din organele inițiale dar cea mai mare parte a trupului său este bio-mecanică. Acum citesc pe fața ta întrebarea și mai importantă. De ce a fost nevoie de aceste transformări? De nevoie. Te asigur că niciunul dintre noi nu și-a dorit să fie un om mașină dar nu am avut ce face.

Sunt sigură că uimirea era doar una dintre emoțiile ce se citeau pe fața mea.

— Și dumneata, profesore, ești artificial?

— Doar într-o mai mică măsură, dar da, am și eu unele organe înlocuite deja cu niște copii biomecanice ale acestora.

— Dar de ce? am insistat eu cu o voce aproape imploratoare. Nu înțelegeam ce ar putea determina pe oamenii aceștia să se modifice astfel.

Profesorul m-a privit drept în ochi și mi-a explicat.

— Îți dai seama că în timpul care a trecut de la plecarea ta de pe Pământ știința a evoluat. În total au plecat de pe Pământ cinci nave Stellar în deceniile care au urmat. Apoi oamenii și-au pierdut interesul pentru aceste călătorii de sute de ani. Au colonizat cum au putut mai bine sistemul solar, fiindu-le de exemplu mai la îndemână evadarea pe lunile înghețate ale lui Jupiter decât o planetă îndepărtată precum Cygnus 3. După câteva sute de ani a apărut o nouă metodă, mult mai rapidă de a călători. Era un tip revoluționar de motor care simplist spus, plia spațiul cu un factor variabil în funcție de energia generată de acest motor. Acum drumul spre Cygnus 3 durează cam o săptămână.

Mi-am dat seama cu câteva secunde întârziere că eram cu gura căscată de uimire.

— Oh, ce tare! Și noi care am stat înghețați sute de ani…

— Nu te bucura prea tare, mi-a tăiat avântul profesorul, până nu afli și restul poveștii. Ei bine, am aflat după ceva ani de zile că această metodă de a călători avea unele efecte nocive asupra noastră. Se pare că radiația emisă de motoare ar fi de vină. Încă se cercetează asta. Fapt este că după un timp, organele din corpurile călătorilor se atrofiază și se usucă pur și simplu. De aici nevoia de a le înlocui cu unele artificiale.

Tăcerea s-a așternut între noi, profesorul dându-mi timp să asimilez toate acestea și să vin cu întrebări suplimentare. Ceea ce ea am și făcut.

— Am înțeles. Dar ce se întâmplă dacă se usucă organul cel mai important? Creierul…

— Bună întrebare, mi-a răspuns profesorul cu un surâs apreciativ. În mod ciudat, creierul nu este afectat în aceeași măsură precum celelalte organe. El rămâne ultimul martor a ceea ce ajunge persoana afectată. Dar în multe cazuri apare un fel de demență maniacală. Un fel de amorțire a simțurilor de empatie, compasiune, rațiune și bun simț… ceea ce ne face umani la urma urmei. Ei bine acești oameni afectați astfel sunt cei pe care îi numim scavi. Ei s-au separat de noi refuzând orice componentă artificială în corpul lor. Ei merg pe ideea de a-și înlocui organele afectate prin transplant. De unde iau organele? De la cei pe care îi prind și încă le mai au. Mai nou, de la coloniștii de pe navele Stellar. Doar două au ajuns până acum dar în anii ce vor urma vor mai veni încă trei.

Eram de-a dreptul oripilată acum și-mi dusesem o mână la gură pentru a amuți un strigăt de durere. Până la urmă, lacrimile nu au mai putut fi stăpânite și am murmurat:

— Tata… înseamnă că dacă nu este aici, au pus mâna pe el.

Profesorul a înclinat trist din cap, iar eu mi-am dat atunci frâu durerii care mă copleșea, lăsând plânsul să curgă liber și să o exprime. Profesorul s-a apropiat și m-a îmbrățișat, mângâindu-mă părintește pe spate pentru a mă calma.

— Gata, ce a fost mai rău a trecut, mi-a spus el. Ești în siguranță acum.

În cele din urmă, m-am liniștit. Dar întrebări tot mai aveam.

— Câți dintre cei de pe Stellar am ajuns aici?

— Aproape cinci sute, a admis profesorul cu aceeași voce tristă.

— Oh, doar un sfert? m-am mirat cu aceeași durere în ochi. Știam că fiecare navă avea în jur de două mii de coloniști, plus echipajul.

Profesorul s-a ridicat.

— Acum te rog să mă scuzi, dar mă duc să-l „repar” pe Daniel. Poți să aștepți aici. Își las o tabletă cu numele tuturor coloniștilor. Poate găsești pe cineva cunoscut.

Rămasă singură la birou, am cercetat lista că oricum nu aveam ce altceva să fac. Nu aveam cine știe ce așteptări. Am recunoscut numele unui coleg de-al tatălui meu, inginer mecanic ca și el. Mi-am adus de asemenea aminte că am făcut cunoștință la ședințele de training, înainte de fi băgați la criosomn. Marcus Whiller era numele său și se îmbarcase cu soția și fiica lui care era mai tânără cu câțiva ani decât mine. Rosie era și ea acolo pe listă, dar mama ei nu era. Încă o familie distrusă de nenorociții de scavi…

Pe când mă gândeam dacă să o caut pe Rosie, Daniel s-a întors alături de profesor.

— Ești în regulă? l-am întrebat.

— Sunt ca nou, a schițat el un zâmbet forțat. Păcat de geacă. Chiar îmi plăcea. Unde te pot conduce acum? Cred că ar trebui să mergem să vedem unde vei sta.

Chiar așa. Unde voi locui? Dacă eram cu tatăl meu așa cum plănuiserăm când ne-am îmbarcat pe Stellar 2, el s-ar fi ocupat de aceste detalii. Și iar am simțit că mă încearcă plânsul. Eram orfană, singură pe lume…

— Putem să o găsim pe Rosie Whiller? E singura pe care o știu cât de cât de pe Pământ.

— Desigur, a aprobat Daniel. Dar mai întâi mergem la magazia coloniei să îți dea haine, lenjerie de pat și ce îți mai trebuie. Nu poți rămâne în acel costum din capsula de criosomn.

Nu mă deranja, mă simțeam bine în acel costum chiar de îmi urmărea cam prea fidel rotunjimile feminine. Dar îmi trebuia ceva de schimb când se va murdări acesta. Așa că l-am urmat pe Daniel care m-a condus afară din clădirea infirmeriei și apoi pe strada cu clădiri din rocă gri.

Pe când mergeam de-a lungul străzii, o idee mi-a apărut în minte și m-am pus deodată în fața lui Daniel.

— Știi unde se află orașul scavilor, nu-i așa?

— Da, știu, a admis Daniel.

— Trebuie să-mi spui unde este. Voi merge acolo să mă răzbun. Adică nu doar eu… sper să îi conving și pe alții care au pierdut pe cei dragi din cauza acelor criminali.

— Este lăudabilă inițiativa ta, dar ar trebui să afli toate datele înainte de a te avânta cu capul înainte. Nu știu cât ți-a spus profesorul, dar trebuie să știi că scavii sunt mai mulți și au nave și arme mai bune decât noi. Dacă nu aveam aici coloniști de pe Stellar, ne-ar fi bombardat colonia de mult. Dar așa, se poartă cu grijă, nu vor să-și distrugă „banca de organe”.

A tăcut apoi pentru că ajunseserăm în fața unei clădiri masive, cu un nivel, care părea foarte oficială cu scările albe și coloanele ce străjuiau intrarea.

— Aici este centrul administrativ al coloniei. Amanda Taller, guvernatorul coloniei a cerut să te vadă.

— Hei, cum de știi că doamna aceea a cerut asta?

— Am un radio transmițător încorporat în interfața cerebrală, a spus el, zâmbind.

— Desigur că ai, i-am spus privindu-l preț de o secundă în fascinanții săi ochi artificiali. Apoi am urcat cu pași grăbiți scările clădirii administrative.

Daniel

Amanda Taller era o femeie la patruzeci și ceva de ani. Eram sigur că Anna și-a dat seama că și ea este parțial modificată pentru că avea ochii artificiali ca și ai mei. Ochii aceștia au acompaniat un zâmbet cald cu care a primit-o pe Anna.

— Bine ai venit, Anna. Ia loc pe acest scaun. Trebuie să îți menajezi picioarele după ce abia ai ieșit din criostază.

Anna s-a conformat, simțind nevoia de odihnă chiar dacă nu voia să recunoască.  Eu am rămas undeva la câțiva pași în urmă. Pentru că nu mi s-a cerut să plec, am rămas de față la întâlnirea Annei cu guvernatoarea.

— Vreau să îmi exprim compasiunea pentru pierderea tatălui tău. Ar fi fost un membru de valoare al coloniei noastre.

— Mulțumesc, a spus Anna cu o voce joasă. Apoi s-a aprins brusc. Dar asta nu va rămâne așa. Vreau să îl răzbun! Să lupt contra celor care l-au omorât.

Guvernatoarea a privit-o gânditoare.

— Vom ajunge și la luptă. Deocamdată trebuie să strângem cât mai mulți soldați și arme pentru a avea sorți de izbândă. Acum vei merge la dormitorul comun al fetelor fără familie. Acolo ți se vor da haine și tot ce mai ai nevoie. Mâine vei avea un test de aptitudini și vei fi repartizată într-un sector al coloniei. Ce profesie aveai de gând să faci pe Pământ?

— Voiam să studiez medicina, în special bolile pulmonare. Asta mai ales pentru că din cauza lor am pierdut-o pe mama. Aici însă nu cred că acestea mai sunt o problemă.

— Nu, aerul este foarte curat după cum poți simți și tu, dar medicina este importantă pentru noi, dată fiind această degenerare care ne afectează pe noi cei care am călătorit mai recent încoace. Dacă îți menții această opțiune, pot aranja să lucrezi la infirmerie sau poate chiar să fii asistenta profesorului Max.

Anna a clătinat însă din cap.

— Nu este nevoie. Nu mai vreau să fiu medic. Vreau să fiu soldat. În forțele de ordine. Presupun că aveți așa ceva.

— Așa să fie, dar dacă vei trece testele fizice. Pe care îți recomand să le dai după ce te refaci complet.

Acceptând această afirmație cu o aplecare a capului, Anna s-a ridicat, ghicind că întrevederea s-a încheiat. Rămânând fidel rolului meu de gardian și ghid, am urmat-o afară din clădirea oficială și am îndrumat-o pe Anna spre dormitorul fetelor singure.

Poate că Anna se aștepta ca acesta să fie o clădire cu o sală lungă cu multe paturi ca în orfelinatele din secolul 20. Dar nu era deloc așa. Era o clădire cu două etaje pentru cei necăsătoriți. Fetele ocupau etajul de la parter iar băieții pe cel de deasupra. Pe fiecare nivel erau săli de reuniuni, bucătărie și alte birouri. Plus dormitoarele în sine care erau camere cu câte patru fete. S-au îndreptat spre biroul administratorului, care era o tânără de douăzeci și ceva de ani. Genna s-a bucurat când a văzut că are o nouă colegă.

— Ce bine că ai venit, Anna! Eu eram singură în cameră din lipsă de colege. Vei sta cu mine. De acord?

— Nu mă deranjează, a spus Anna fără a oglindi entuziasmul celeilalte.

— Bun! Acum ți-am pregătit în această geantă tot ce ai nevoie; haine, obiecte de toaletă… dacă mai ai nevoie de ceva să îmi spui.

Mi-am luat la revedere și am lăsat-o pe Anna cu noua ei colegă expansivă.

— O să te mai văd? m-a întrebat Anna.

— Desigur, cu mine vei face pregătirea fizică.

Eu nu locuiam în acea clădire alături de băieții coloniei pentru două motive. Unul ar fi că deși nu o exprimau pe față, coloniștii vechi, cum erau numiți cei de pe navele Stellar, nu se simțeau în largul lor în preajma celor mai mult sau mai puțin artificiali. Ori altul mai artificial decât mine nu aveai să găsești în colonie. Profesorul Max îmi pusese la dispoziție o cămăruță adiacentă laboratorului său. Pentru că oricât de artificial aș fi fost, creierul meu cel uman tot avea nevoie de somn și să dorm în picioare ar fi fost nepractic și chiar cumva ciudat.

Acesta era cel de-al doilea motiv; fiind un cyborg atât de avansat, profesorul voia să mă aibă sub observație mai tot timpul. Era un viitor sumbru, dar foarte posibil, în care toți cei afectați de motorul cuantic să devină ca mine până la urmă. Iar profesorul voia să fie sigur că acest complex organism bio-mecanic pe care îl concepuse merge fără cusur.

Seara se lăsa ușor peste tabără, așa că neavând niciun motiv să merg să iau cina cu ceilalți – pentru că nu mai aveam stomac, nu-i așa? – m-am îndreptat spre cămăruța mea. Intrând în laborator l-am găsit pe profesor lucrând ca de obicei la experimentele sale care vizau noi interfețe între organismele biologice și cele cibernetice. Profesorul avea o teorie conform căreia organele care se atrofiau în urma călătoriei cu motorul cuantic pierdeau memoria genetică și nu se mai reînnoiau. Așa că visul profesorului era să creeze niște dispozitive care atașate acestor organe să le reamintească să crească noi celule bune la timp.

Erau idei ale unei minți luminate și care nu era atinsă de acea demență criminală ce-i bântuia pe scavi.

Ajuns în lăcașul meu ce avea doar un pat, o masă și câteva rafturi cu cărți, m-am dezbrăcat rămânând doar în boxerii negri. Profesorul fusese meticulos și îmi înzestrase corpul artificial cu o mulțime de senzori conectați atât la centrul durerii din creier dar și la cel al plăcerii. Aveam chiar și un penis artificial ce imita corect unul natural și care avea și senzorii necesari pentru a simți plăcere. Cel puțin în teorie. Pentru că nu găsisem o femeie care să se dea în vânt după sexul cu un cyborg. Nu că aș fi și căutat așa ceva. Nu fusesem un fustangiu nici înainte când eram un om în carne și oase. Acum încercam să găsesc alte plăceri în viața mea. Dar era destul de greu pentru că practic eram un om tânăr care avea nevoi și dorințe. Masturbarea nu mi se părea o opțiune prea atrăgătoare; nu aș fi putut trece peste natura artificială a membrului meu, în ciuda senzorilor avansați încorporați în el.

Așa că m-am pus pe pat cu mâinile sub cap și cu ochii în tavan am început să visez. La ce îmi fugeau gândurile? La Anna. Mă cucerise deja cu frumusețea ei ce părea delicată, dar când era alimentată de furia din sângele ei, se transforma în ceva cu adevărat minunat. Aveam de gând să îi stau alături, să o ajut să devină o luptătoare așa cum își dorea. Dar era acea dorință a ei una realistă? Poate că era doar o stare de spirit temporară cauzată de pierderea tatălui ei.

Va mai dori ea să fie o luptătoare când va da de greu? Se pare că aveam să văd asta în zilele ce vor urma.

Anna

Daniel nu a glumit când a spus că va scoate untul din mine la pregătirea fizică. Dar cu gândul că voi ajunge să-l răzbun pe tatăl meu, am îndurat totul cu stoicism. Sunt sigură că el și guvernatoarea credeau că voi renunța când voi da de greu. Iar eu nu aveam de gând să le confirm această presupunere. Ieri chiar îmi dăduse ca o recunoaștere a progreselor mele în exercițiile de luptă o insignă circulară pe care mi-a prins-o de gulerul costumului. Eram acum oficial un cadet în forțele de apărare ale coloniei.

Auzindu-mă vorbind că Daniel a făcut și a dres, Genna mi-a zis privindu-mă cu un zâmbet ce era oricum la ordinea zilei pe fața ei:

— Auzi, Anna? Nu cumva tu te îndrăgostești de acest bărbat puternic, dar cam artificial? Să știi că nu este nimic rău în asta. Tipul arată bine, la urma urmei… Și să știi că am auzit vorbindu-se că este dotat cu tot ce trebuie, așa că nu trebuie să-ți faci griji.

Auzind-o cât de lejer vorbea despre chestii intime am simțit cum căldura unei stânjeneli, normală pentru mine, mi se urcă în obraz.

— Aiurezi! i-am răspuns, nu știu însă cât de convingător. Dacă îți place atât, de ce nu te lipești tu de el?

— Nah, sunt prea bătrână pentru el, a spus ea la fel de amuzată. Gândește-te că am fost contemporană cu stră-stră-hă-hă-străbunica lui… Plus că mie îmi place Rick de la ferma coloniei. A fost pe Stellar 1 ca și mine. Am impresia că o să ne înțelegem de minune.

Am lăsat-o așa dar m-am gândit că într-adevăr, prezența zilnică a lui Daniel în viața mea o făcea mai suportabilă. Mai greu îmi era seara când nu mai aveam nimic de făcut și dorul de tatăl meu mă copleșea. Când simțeam că lacrimile își croiau inevitabil drum către ochii mei și veselia Gennei era prea mult, ieșeam să mă plimb în jurul căminului. M-aș fi dus spre laboratorul profesorului care era întotdeauna drăguț cu mine dar nu voiam să dau peste Daniel și să creadă că sunt o smiorcăită.

Purtam tot costumul meu strâns pe trup, nu din vanitate dar pentru ca mi se părea că îmi îmbrățișa confortabil trupul și îmi permitea activitatea fizică intensă la care mă înhămasem. Genna îmi făcuse rost de încă un costum, la fel de alb ca și primul, așa că aveam unul gata spălat când îl purtam pe celălalt.

M-am așezat pe o bancă din fața căminului, undeva aproape de gardul coloniei. Doi chiparoși străjuiau cu umbra lor banca, dar oricum la ora ceea de seară nu prea mai conta. Pierdeam timpul acolo și mă bucuram de aerul înmiresmat al serii în timp ce mușcam dintr-un baton proteic.

M-am gândit că în vechime, oamenii de pe Pământ ar fi stat în momentele lor de relaxare fumând o țigară sau mai multe. Aerul nenorocit de pe planeta mamă dusese în desuetudine acest obicei. Mă întrebam dacă o să revină la modă aici în colonie.

Nișe voci care veneau din spatele băncii pe care mă aflam m-au trezit din reverie.

— Vezi să nu mai fie careva pe afară, a zis cineva și întorcându-mă am zărit doi dintre gardienii noștri care patrulau pe lângă poarta secundară de pe lateralul coloniei. Ei încă nu mă zăriseră pentru că spătarul înalt al băncii mă cam ascundea vederii lor.

Am intrat cumva în alertă. Nu știam să avem o oră de stingere, după care să nu mai avem voie pe afară. M-am ridicat picioarele de pe sol și m-am culcat pe bancă pentru ca să fiu ascunsă privirii lor.

— Nu mai e nimeni, fii liniștit, a confirmat celălalt.

Bun! Nu mă văzuseră. Ce-i drept, lumina era deja săracă iar eu eram în afara razelor proiectoarelor ce luminau traseul gardului coloniei. Cum nu avem chef să intru în cămin și să fac conversație banală cu Genna, am rămas acolo, culcată pe bancă, curioasă în legătură cu ce avea să urmeze.

Mi-am aruncat privirea pe la capătul băncii și am văzut cu uimire cum unul dintre gardieni deschide poarta laterală. Hmm! Nu știam că trebuie să patruleze și pe exteriorul coloniei.

Numai că ei nu aveau de gând să iasă. În schimb au lăsat ca să intre… doi scavi. Vederea costumelor ermetice argintii mi-a înghețat inima în piept. Am rămas acolo împietrită de groază, nefiind capabilă să îmi mișc vreun mușchi. A naibii frică viscerală! Cele două impulsuri de supraviețuire – fugi sau luptă –  se războiau acum în trupul meu. În cele din urmă, mi-am calmat respirația sacadată și am decis să stau. Dacă aveam să am ocazia, voi lupta.

I-am văzut pe cei doi scavi luând-o pe lângă căminul nostru, și asta m-a mai liniștit cumva. Genna și celelalte fete erau în siguranță. Deocamdată. Dar nici nu puteam să fug spre cămin să dau alarma pentru că cei doi gardieni se postaseră la intrare. Am decis să rămân pe loc și să fug în cămin cu prima ocazie și să dau alarma. În poliție nu mai aveam încredere. Nu vor fi fiind toți niște trădători, dar nu știam peste cine nimeream dacă fugeam acum la secția de poliție.

Cel mai bine era să merg imediat să vorbesc cu profesorul. El avea să știe ce trebuie să facem. Cu gândul acesta m-am ridicat de pe bancă, pregătită să o iau la fugă încât chiar dacă mă vedeau cei doi gardieni trădători care rămăseseră în fața căminului nostru, aveam să am grijă să nu mă poată ajunge.

Când eram pe punctul să îmi încep sprintul, două mâini puternice m-au apucat din spate. Două mâini argintii. Scavii apăruseră pe nesimțite în spatele meu. Era momentul să pun în aplicare tacticile de luptă învățate. Mi-am aruncat cu toată puterea capul înapoi cu gândul să-l descumpănesc pe cel care mă ținea, să îmi dea drumul și să-l pot arunca apoi cu o lovitură bine plasată spre celălalt scav care era în lateralul primului. Numai că în acel impuls de moment am scăpat din vedere un aspect important: casca de la costumul scavilor. Nu am făcut decât să îmi lovesc capul de viziera scavului ceea ce mi-a cauzat o durere de cap teribilă. Nu am avut timp să mă dezmeticesc prea bine că celălalt scav m-a atins în zona gâtului cu bastonul lui paralizant și mi-am pierdut cunoștința.

Când m-am trezit – deși nu credeam că o să mai văd vreodată lumina zilei – eram într-o cameră luminoasă de spital. Eram conectată la aparate iar în mâna dreaptă îmi intra o perfuzie. Într-un impuls furios, am vrut să o smulg, dar am descoperit că eram legată de pat. M-am gândit că nenorociții de scavi voiau să fie siguri mai întâi că sunt bine sănătoasă înainte de a-mi recolta organele.

Am căzut într-o resemnare cu accente furioase din care m-a scos apariția unui individ îmbrăcat în halat alb. Un doctor, am presupus. Nu puteam să-i apreciez vârsta pentru că nu avea pic de păr iar fața îi era împărțită în sectoare delimitate de linii abia sesizabile. Mă așteptam să aibă liniile acelea si pe restul corpului de la prea multele operații de transplant. Dacă nu ar fi fost măiestria lor  chirurgicală eram sigură că tipul ar fi arătat ca monstrul lui Frankenstein, alcătuit din bucăți de căpătat din diferite locuri.

— Bună ziua, eu sunt doctorul Anvers. Tu cine ești? mi s-a adresat el cu un ton ce se voia a fi amabil.

— Mai contează cine sunt? i-am răspuns pe un ton amar. De vreme ce o să mă omorâți pentru a-mi lua organele…

Doctorul a scos un zgomot ca de râs reprimat cu greu și apoi și-a adus mâinile în față într-un gest împăciuitor.

— Știam că asta este opinia celor din colonie despre noi, dar te asigur că este greșită, dragă Anna. Da, știu cine ești. Avem toate informațiile. Mai devreme voiam doar să fiu politicos.

— Și vrei să spui că nu este așa? Te aștepți să te cred? Voi l-ați omorât pe tatăl meu, iar acum vreți să terminați distrugerea familiei mele. Bravo, vouă!

Doctorul Anvers nu a replicat. S-a mulțumit doar să mă privească oarecum dojenitor, poate chiar rănit.

— Îți voi spune acum „marele secret”, și apoi vei decide singură dacă mă crezi sau nu. Ei bine, noi nu omorâm donatorii noștri. Doar îi păstrăm în stază pentru recoltare de țesut proaspăt pentru clonele pe care le creștem. Am dezvoltat tehnologia de clonare în așa fel încât acum ne trebuie maxim șase luni să creăm o clonă adultă cu un sistem nervos minimal care nu poate dezvolta o conștiință, scăpând astfel de eventuale probleme de etică ce ar putea apărea. De la acele clone recoltăm organele pe care le folosim apoi pentru transplanturi.

Îmi părea sincer și aproape că l-am crezut. Doream să îl cred.

— Vrei să spui că tatăl meu este încă în viață? am întrebat pe un ton care era pe jumătate neîncrezător dar pe jumătate plin de speranță.

— Desigur. Iar tu i te vei alătura curând în cuvele de stază. Trebuie să îți echilibrăm nivelurile de minerale și electroliți pentru ca să poți suporta din nou staza.

— Și cât aveți de gând să ne țineți așa? Până se strică cuvele de stază sau organismele noastre cedează?

— Sperăm că nu prea mult. Suntem foarte aproape de a efectua un transplant al creierului nostru în corpul unei clone. Numai că deteriorarea care va pleca de la creier va afecta eventual și noul trup… așa că suntem încă în impas. Dar suntem încrezători că vom reuși cu această abordare pur biologică, medicală, diferită de organismele cibernetice create de profesorul Max.

Nu mă mira prea mult că auziseră de profesor. Eram tot îmbufnată așa că l-am repezit.

— Și nu v-ați gândit cumva că ați putea colabora cu profesorul în loc să vă războiți pentru trupurile coloniștilor Stellar?

— De ar fi totul atât de simplu… a încheiat Anvers care s-a întors apoi pe călcâie și a plecat din cameră.

Nu am mai durat mult și au venit alți doi scavi îmbrăcați în alb, un el și o ea, cu același zâmbete binevoitoare care mie mi se păreau atât de false, și mi-au pus o mască pe față silindu-mă să inhalez un gaz tranchilizant. Pe când îmi pierdeam cunoștința mă gândeam că de data asta… asta a fost. Nu aveam să mai revin la viață vreodată. Doar dacă acel doctor Anvers nu spunea cumva adevărul. Undeva, acolo, în spatele minții mele, mai exista și această speranță. Că doar ea moare ultima… nu-i așa?

Minune mare! M-am trezit iar! Eram în aceeași cameră sau cel puțin în una similară. Mirarea că eram încă în viață a fost depășită – dacă mai era posibil acest lucru – de șocul pe care l-am primit când am văzut cine a intrat în cameră: doctorul Anvers și… profesorul Max.

Cred că rămăsesem cu gura căscată. Dându-mi seama, mi-am corectat postura ce nu era potrivită pentru o demnă luptătoare din colonie. Două posibilități mi-au apărut în același timp în minte. Cum ideea că scavii au pus mâna și pe profesor nu mi-a plăcut deloc, am enunțat-o plină de speranță pe cealaltă.

— V-a venit în sfârșit mintea la cap și ați decis să colaborați.

— Ai putea spune și așa, dragă Anna, mi-a răspuns profesorul cu un zâmbet mulțumit.

— Dar cum de s-a întâmplat minunea? am insistat eu.

Prea era incredibilă posibilitatea să apară așa brusc buna înțelegere între cele două tabere. Bine, nu chiar brusc, pentru că nu știam cât fusesem dusă, în stază sau naiba știe unde.

— Din cauza ta, Anna. Tu ai fost inițiatorul – fără voie, desigur, dar nu mai puțin merituos – al acestei colaborări.

Doctorul Anvers a scos din buzunarul halatului său o insignă rotundă, mică, exact ca aceea pe care o primisem eu. Am dus instinctiv mâna la gulerul costumului meu alb, dar insigna nu mai era acolo.

— Ei bine, da, de la această insignă a plecat totul, a admis doctorul Anvers. Crede-mă că am fost și eu uimit când am vrut să pun această insignă la păstrare în seif, după ce te pusesem în cuva de stază, și în fața mea a apărut proiectată imaginea holografică a profesorului. Se pare că insigna aceasta era și un instrument de spionare. Profesorul aflase astfel că nu suntem chiar atât de răi pe cum credeau ei. Eram mai ales… disperați.

Mi-a înmânat apoi insigna afișând un zâmbet mulțumit.

— I-am propus doctorului, a preluat ștafeta dezvăluirilor profesorul, să punem laolaltă măiestria lor chirurgicală cu tehnologia noastră cibernetică, nu pentru a crea oameni artificiali, ci pentru a reda oamenilor trupurile pe care și le-au pierdut.

— Dar cum? am insistat. Ați descoperit cumva o metodă să opriți degradarea organelor?

— Nu ți-am spus că este isteață? l-a întrebat profesorul pe Anvers, flatându-mă astfel indirect. Da, dragă Anna, am găsit o metodă să ecranez creierul, organul nostru suprem, cel care ne definește ca persoană, astfel încât acea instabilitate apărută în urma călătoriei cu motorul cuantic să nu se mai propage la restul organelor. Practic îmbrăcăm creierul într-o plasă din fire microscopice dintr-un metal bio-aliat prin care trece un curent într-un pattern complex si modificat mereu în mod aleatoriu. Generatorul este minuscul și este tolerat de organism fiind aplicat undeva la baza craniului.

A tăcut apoi lăsându-mă să diger toate aceste informații. Am tras eu concluzia pentru ei.

— Dacă m-ați trezit din stază, presupun că experimentul v-a reușit. Dar cum l-ați aplicat? Pe cine?

De data aceasta doctorul Anvers s-a întors cu un zâmbet apreciativ (pentru mine) spre profesor și mi-a răspuns.

—  Ți-am mai spus că noi suntem capabili să creăm o clonă adultă în doar șase luni pentru oricine. O clonă perfect viabilă dar cu un creier minimal— capabil doar de funcții vegetative —  pentru a elimina orice discuții despre etica procesului. Am creat deci o clonă a unui membru al coloniei apoi i-am transplantat creierul în acel nou trup, aplicând desigur procedeul de ecranare al profesorului. Au trecut șase luni de atunci și nu s-a observat niciun efect advers.

Deci, lipsisem cel puțin un an, mi-am spus după ce am adunat cifrele enunțate de doctor.

— Ce urmează acum? am întrebat curioasă.

— Urmează desigur aplicarea procedeului la toți scavii – ah, sperăm să nu mai auzim termenul ăsta folosit de coloniști – dar și la membrii coloniei care au fost afectați de motorul cuantic.

Suna bine. Dar desigur că mă interesa soarta tatălui meu.

— Și tata? Unde este? L-ați trezit și pe el?

— Toate la timpul lor, m-a calmat doctorul. Se va face gradual, conform unei programări.

— Dar de ce? am insistat. Trageți de timp…

Profesorul a suspinat cumva teatral.

— Nerăbdarea specifică tinereții, m-a scuzat în fața doctorului. Vrem să evităm eventualele probleme cu cei care vor ieși din stază.

— Ce fel de probleme?

— Gândește-te că ar putea avea unele resentimente împotriva scav… ah, scuze!.. locuitorilor acestei colonii. Nu vrem să ne trezim cu câteva sute de oameni furioși. Să le dăm timp să se obișnuiască pe rând cu noua situație de aici.

Normal că profesorul era vocea înțelepciunii. Doar nu era să fiu eu aceea. Așa că am acceptat explicațiile și nu am mai obiectat, luându-mi timp ca să se așeze în mintea mea ceea ce aflasem.

Profesorul s-a înțeles tăcut din priviri și au dat să plece. Dar s-a întors apoi pe călcâie și cu un zâmbet ambiguu… mi-a zis:

— Mai este cineva care așteaptă să te vadă. Să-i spun să intre?

— Cine? Genna? Să intre, desigur…

— Mai ghicește o dată, a zis profesorul pe când ieșea și i-a făcut loc să intre… lui Daniel.

Adică era Daniel, dar parcă nu era el. Mai întâi m-au lovit ochii lui. Albaștri și atât de vii și diferiți de cei pe care îi știam înainte. Apoi alura lui nu mai era atât de mătăhăloasă. Era în mod clar mai zvelt, părea și mai tânăr, nu i-ai fi dat mai mult de douăzeci și cinci de ani.

Nu trebuia să fii geniu să îți dai seama că Daniel fusese acel prim experiment reușit de transfer al creierului în trupul unei clone identică din punct de vedere genetic.

— Ce mai face mica mea luptătoare? mi s-a adresat el cu un zâmbet cumva stânjenit.

— Hei, pe cine faci tu „mică”? Nici tu nu pari mai bătrân, dacă mă întrebi pe mine.

De data aceasta, zâmbetul lui a fost cu totul luminos, a adus zorile în cameră și o căldură plăcută în pieptul meu.

— Să lăsăm dezbaterile legate de vârstă, a zis el. Ești gata pentru aventura ce urmează?

Mai întreba? Nu eram sigură dacă l-aș fi putut primi cu toată inima pe Daniel-cyborgul, dar pe Daniel-omul eram gata să-l primesc în viitorul meu.