June a fost prima care a început să folosească aplicația. Nu era surprinzător, ea se juca Wordle cu săptămâni înainte ca eu sau Margo să-l fi descoperit. Când ne-am văzut la prânzul nostru săptămânal, ea își verifica în continuu telefonul și am presupus că e un joc. Apoi l-a pus jos, a zâmbit și ne-a spus:
— Abelique mi-a zis să nu mai pun mâna pe telefon în timpul prânzului.
— Cine? a întrebat Margo.
— E o aplicație pentru un trai mai bun.
— Ador că o aplicație îți spune să lași telefonul. Spre binele tău, a spus Margo cu o sclipire în ochi.
— Ar trebui să o încerci! i-a spus June. Prima lună e gratis!
— Și după ce, trebuie să plătești ca să te mustreze cineva să nu mai stai cu botul în telefon?
— E mai mult de atât, a spus June înainte să muște din sandvișul cu ton, spre exemplu, uneori tu ești cea care sâcâie pe cineva să mai lase telefonul.
Eu și Margo am râs. June s-a înroșit. Dar am observat că nu a mai pus mâna pe telefon cât timp am stat la restaurant.
*
Uneori, odată ce auzi de un lucru, acesta apare peste tot.
Așa a fost cu Abelique. Nu am putut să nu o văd la toată lumea. Nu pentru că mă uitam în telefoanele oamenilor, dar îi tot auzeam vorbind despre ea. Abelique le spunea să-și gătească supă de scoici pentru cină. Abelique le recomanda filme. Abelique îi trimitea la culcare la ora nouă, asta mi-a stârnit curiozitatea suficient încât să mă interesez ce e mai exact. „O aplicație completă pentru stilul de viață”, spunea Wikipedia. Nu prea m-a lămurit.
— Cred că e un cult, mi-a spus Margo săptămâna următoare, în timp ce așteptam să se elibereze o masă.
— Ai spus același lucru despre Pokemon Go, i-am reproșat.
— Bine, atunci glumeam. Dar Abelique chiar e un cult. Oamenii se înscriu, apoi fac tot ce li se zice.
— Nu te poate obliga să faci nimic, a spus June, care tocmai ajunsese.
— Da? Ce nu te-a obligat să faci ieri? a întrebat Margo. Spune-ne, June.
— Aseară mi-a dat o nouă rețetă, care a fost foarte bună, apoi mi-a recomandat un film de care nici nu auzisem, care de asemenea a fost foarte bun, apoi am avut apelul înainte de culcare.
— Un apel?
— Gen, nimeni nu se culcă doar pentru că o aplicație îți dă o notificare, așa că te sună cineva și tu suni pe cineva.
— Trebuie să folosești un telefon ca și telefon? Nu mersi, am spus.
— Te gândești să încerci? mi-a zis June entuziasmată, ar trebui!
— N-am încredere în nimic ce-i gratis pentru o lună, pentru că mă știu. O să uit să-l dezactivez.
— Cu Abelique n-o să uiți, pentru că o să primești un apel să-ți amintească, June s-a întors la Margo. Ai putea să încerci tu și să scrii despre ea.
Margo încerca să scrie articole despre tehnologie, pe lângă munca ei în marketing din care trăia. Și-a lovit fruntea, exasperată.
— Mă las de jurnalism, jur. Primesc câțiva lei pentru un text care-mi ia zile întregi să-l scriu. Vă rog, hai să vorbim de altceva. La ce filme te-ai mai uitat?
June ne-a spus despre un film apărut cu zece ani în urmă de care nu am auzit niciuna, care părea destul de interesant. Margo a căutat o recenzie. June și-a lăsat telefonul cu ecranul pe masă, stătea cu mâinile încrucișate și o judeca. Chiar era un cult, m-am gândit.
*
Desigur că șeful meu a descoperit aplicația și a început să exercite presiune pe mine și pe restul subalternilor să o folosim.
— Nu e o aplicație de productivitate! E de wellness! a spus Keith, de parcă asta ar fi mai bine.
Singurul lucru pe care-l urăsc mai mult decât aplicațiile de productivitate sunt cele de wellness.
— O să te facă fericită! Sănătoasă! Eu unul am trei obiceiuri noi de când o folosesc: folosesc ața dentară zilnic, mănânc mai multe fibre și ies la plimbare la prânz!
— Ce drăguț, am spus în timp ce-mi încleștam dinții.
Te rog nu-mi spune despre ce fibre mănânci, Keith, m-am gândit.
— Nu văd ce legătură are această aplicație cu munca mea, am continuat, sau de ce ai vrea să o folosesc dacă nu crezi că mă va face mai productivă.
— Doar încearc-o timp de o lună, mi-a spus.
Mi-am amintit că în review-ul anual de performanță, s-a plâns că nu am fost receptivă la procese noi. Pe atunci, era vorba de o aplicație de productivitate, ceva rahat pomodoro, doar că în pauza de cinci minute trebuia să răspund la mailuri.
Am instalat Abelique, am făcut o captură de ecran pe care am trimis-o lui Keith. Dacă trebuia să dansez ca maimuța, să mă vadă că dansez ca maimuța. M-am decis să o folosesc doar în timpul muncii, pentru că o făceam doar pentru șeful meu tâmpit în timpul slujbei mele tâmpite.
A fost o decizie bună, pentru că a durat o oră să creez contul. Aplicația m-a trecut printr-o pletoare de întrebări despre starea mea, cum dorm, ce mănânc în fiecare zi, ce țeluri am. Când am ajuns la țeluri am mâncat căcat despre productivitate și avansare în carieră, doar că aplicația m-a pus din nou să completez chestionarul și mi-a apărut un mesaj care zicea: „deși angajatorul tău te-a încurajat sau chiar te-a obligat să instalezi această aplicație, utilizarea Abelique este privată și te încurajăm să o folosești în scopuri personale, nu pentru muncă. Dacă îți este util, putem să trimitem un raport către managerul tău care vă va face să păreți ca un sclav corporatist perfect. Vă rugăm să încerci să completezi acest chestionar în mod onest, pentru că vrem să vă fie de folos.”
Sclav corporatist perfect?
Asta a fost neașteptat. În mod cert Keith nu a primit un mesaj de genul când s-a înscris, altfel nu ar fi recomandat aplicația tuturor subalternilor.
Cum și-a dat seama algoritmul că sunt dezinteresată? Cum a știut că șeful meu e Keith? M-am uitat mai atentă la chestionarul aplicației pe care l-am completat fără să-i dau atenție și… bine, văd cum Keith ar fi fost încadrat în categoria de manageri. Eram mai puțin convinsă acum că aplicația făcea parte dintr-un complot corporatist menit să stoarcă până și ultima picătură de sânge din angajați, dar grijile lui Margo că ar fi un cult erau cu atât mai valide.
Ezitând, am început de la început chestionarul. Ce țeluri am? Altele decât să nu fiu concediată de la locul ăsta de muncă de rahat, pentru că să fiu șomeră și să trăiesc pe străzi ar fi și mai nasol? Unii oameni vor să facă mai mult sport, dar mie nu-mi arăta nicio opțiune în tema asta. Niciun țel să alerg un kilometru sau să slăbesc niște kilograme. Îmi arăta țeluri precum să citesc mai mult sau să învăț să pictez.
Voiam cândva să învăț să pictez. Am pus asta.
*
De ce-mi sună telefonul?
M-am târât din pat ca să opresc soneria, dar am văzut un mesaj: „Bună dimineața, Linnea. Aceasta e aplicația Abelique. Te rog fi blândă cu voluntarul Abelique care te sună.”
Era cu o oră mai devreme decât intenționam să mă trezesc.
— Alo, am spus, sperând că doar par adormită și nu ostilă.
— Bună, Linnea, a spus cineva, părea stresată. Acesta e apelul tău de bună dimineața. Abelique vrea să-ți spună că e timpul să-ți faci cafeaua și să-ți deschizi perdelele. E o zi frumoasă și însorită afară.
Puteam într-adevăr să văd raze de soare între perdelele negre.
— Bine, asta-i tot? Nu știu cum funcționează treaba asta, am spus.
Mi s-a părut că persoana a rânjit sau, cel puțin, am auzit duioșenie în vocea ei.
— Asta-i tot. Doar, chiar să te trezești, da? O să te bucuri că te-ai trezit.
Apoi a închis apelul.
Am stat un moment pe marginea patului. Apoi, așa cum mi-a spus, am deschis perdelele. Cerul era senin, apartamentul meu era luminat de soarele de dimineață. Mi-am făcut cafeaua, am deschis Twitterul să citesc în timp ce apa fierbea. „Nu sta pe Twitter. Uite, un link către forumul Abelique pentru artiști”.
Pentru artiști?
Ah. Pentru că am spus că vreau să învăț să desenez. Bine. După ce am pus apa clocotită în presa franceză, m-am uitat pe forum la operele altor oameni, unele pictate, altele desenate. Cărbune și acuarelă și pix și tempera. O schiță cu o pisică. O pictură în acuarelă cu un râu în mijlocul unui oraș, era fantastică.
Apoi încă un mesaj de la aplicație care mi-a spus să-mi beau cafeaua, să-mi mănânc micul dejun, să fac un duș, apoi, având încă patruzeci de minute până să trebuiască să plec spre birou, să scot o coală și un pix sau creion, orice aveam la îndemână, și să desenez un dragon. M-am holbat exasperantă la instrucțiuni. Am spus că vreau să învăț să desenez, nu că știu să desenez.
„Nu trebuie să fie un desen reușit”, mi-a spus aplicația.
Posomorâtă, am desenat un dragon foarte urât apoi, iar la îndemnarea aplicației, am pozat coala și am pus-o pe forum. „Ia-ți cartela de autobuz, o umbrelă și o jachetă de ploaie”, mi-a spus aplicația.
În timp ce mergeam de la stația de autobuz spre birou, mi-a sunat iar telefonul.
— Bună, Linnea, a spus o voce nouă, cu un ton ezitant.
Faptul că nimeni nu voia să facă aceste apeluri a făcut toată situația mai ciudată și, în același timp, mai puțin ciudată. Nu eram singura care se simțea așa legat de apeluri. Era straniu că totuși o făceau.
— Sunt Yasmin cu un apel rapid, voiam să-ți urez bun venit în comunitatea de artiști!
Asta a sunat exagerat. O comunitate de artiști?
— Cred că am făcut o greșeală, am spus.
— Da, de asta te-am sunat, a spus Yasmin, multă lume spune asta. Nu ai greșit. Vrei să faci lucruri faine, nu? Vrei să creezi?
— Nu asta vrea toată lumea? am spus.
A început să plouă. Am scos umbrela.
— De fapt, nu, unii nu sunt interesați să creeze ceva. Dar tu pare că ești.
— Da, am agreat.
— Atunci, aparții comunității de artiști! a spus. O să te ajutăm. Apropo, mie mi-a plăcut dragonul tău.
M-am înroșit.
— Arată ca ceva desenat de un copil de zece ani.
— Aveai zece ani când ai desenat ultima oară?
— … da.
— Păi, atunci nu ai uitat nimic! O să te îmbunătățești. Bine ai venit în comunitate!
*
E ciudat cât de multe mici decizii faci într-o zi.
Am început să observ asta după ce aplicația a început să facă o groază de decizii în numele meu. De la ce să port, la ce să mănânc la micul dejun. Mi-a prezentat o listă întreagă de cumpărături și un plan pentru ce să-mi gătesc, ceea ce m-a stresat, pentru că trebuia să cheltuiesc de două ori mai mult decât obișnuiam. Dar, în total am cheltuit la fel ca într-o excursie de weekend, așa că am zis să încerc planul. M-a îndemnat să ies din casă suficient de devreme încât am putut să merg cu autobuzul în loc să conduc, așa că am economisit pe parcare și mi-a dat o rutină de plimbare zilnică.
Și, acum desenez zilnic! După o săptămână de economisit luând autobuzul, aplicația mi-a dat încă o listă de cumpărături. M-am întors cu un carnet de schițe gros și un mănunchi de creioane. Au costat exact cât aș fi dat pe parcare. Apoi m-a pus să desenez buchetul de flori pe care mi-a zis să mi-l iau.
Am început să văd de ce le place tuturor aplicația asta. Deși, era puțin îngrijorător că știa bugetul meu de cumpărături.
În loc să mă uit pe Twitter, mă uitam la pozele puse de ceilalți din comunitatea artistică. Plante de casă schițate rapid în cărbune sau creion, cu umbre pronunțate sub ele. Un desen fantasmagoric cu o pisică-sirenă făcută cu creioane colorate. Un tablou în acuarelă a unei străzi de oraș, cu clădirile din fundal tranzitând într-o ceață purpurie. Mi-am făcut tema zilnică – flori, umbre, priveliștea de pe fereastră, încă un dragon – și le-am postat sârguincios, deși mi se părea că arta tuturor era mult mai bună decât a mea.
Nu m-am dus la ore de artă în liceu pentru că părinții mei au crezut că niște ore extra de știință ar fi mai de folos, că m-ar ajuta pentru facultate și că ar trebui să mă gândesc la viitorul meu. Apoi nici la facultate nu am luat ore de artă, pentru că taxa era enormă și ar trebui să mă concentrez pe cursuri pragmatice. Acum aveam un loc de muncă „bun”, adică oferea asigurare medicală și fac suficient să-mi plătesc chiria și dobânda la împrumutul pentru taxa facultății și poate dacă mă țin de el, cândva, îmi voi putea cumpăra o casă.
Am realizat că îmi place să desenez. Era distractiv când eram mică. De ce m-am lăsat?
Două săptămâni după ce am început să folosesc Abelique, m-a adăugat în lanțul de apeluri: acum trebuia și eu să sun pe alții. Primul apel a fost unul de „bună dimineața”. M-aș fi holbat la ecran, procrastinând, dacă nu știam că, probabil, eram alarma de deșteptare a cuiva. Nu a trebuit să formez numărul, Abelique a făcut-o pentru mine, cum a și activat modul difuzor ca să văd ce voia aplicația să spun.
— Alo, a spus o voce posomorâtă.
— Bună, am spus. Asta-i apelul tău de bună dimineața.
Apoi a apărut mai mult text pe ecran:
— Abelique ar vrea să-ți amintesc că ai programare la dentist într-o oră, deci să nu te duci direct la muncă, trebuie să te duci la dentist azi.
Celălalt a râs.
— Da, corect. Mersi.
Și asta a fost. S-a terminat înainte să apuc să mă stresez. Utilizatorii Abelique erau foarte politicoși, sau aplicația îmi dădea oameni plăcuți pentru că abia am început să sun. Pe toată lumea pe care am sunat să le amintesc ceva (e timpul să te trezești, e timpul să te culci, e timpul să ieși la o plimbare, ai făcut duș azi?) mi-au mulțumit și, de obicei, au făcut ce trebuiau să facă. Am primit câte o notificare care să mă asigure că am făcut un bine.
După o lună a trebuit să încep să plătesc pentru aplicație și abia atunci am descoperit că nu trebuia să plătesc o sumă fixă, spre exemplu 30 de lei pe lună. Nu, aplicația rotunjea plățile în sus, adică 3.95 lei deveneau 4, sau 58.51 deveneau 59, și aplicația lua banii extra. (În schimb, 1.25 lei îi rotunjea la 2 lei, dar cei 75 de bani îi adăuga în contul meu de economii.) Am decis că primeam suficientă valoare, așa că am agreat să continui să o folosesc.
*
— Te-ai alăturat unui cult, mi-a spus Margo.
— Cred că un cult ar avea niște credințe sau ceva, am reproșat. Adică, nimeni nu mi-a spus să nu-mi mai iau antidepresivele, chiar mi-au amintit să-mi iau doza ieri. Nimeni nu încearcă să mă facă să-l venerez pe Cthulhu.
— June te-a recrutat!
— Nu, șeful m-a cam obligat.
— Deci e un cult capitalist. Ca și cartea aia despre șoareci. Fii o albină bună corporatistă!
— Nu, uite care-i faza, am spus, chiar nu e.
Margo a început să reproșeze ceva sarcastic, dar am continuat:
— Azi, când am mers la prânz, aplicația mi-a trimis o notificare să-mi spună că Keith va fi la o întâlnire pe teren, deci ar trebui să nu mă grăbesc, ci să fac o plimbare sau să mai desenez înainte să mă întorc la birou. E ca și cum subreddit-ul Antiwork ar avea o aplicație de productivitate.
Asta a fost primul lucru care chiar a surprins-o pe Margo. Nu a mai spus nimic o vreme, doar și-a băut ceaiul cu gheață și m-a ascultat pe mine și pe June în timp ce vorbeam despre o întâlnire la care a fost June. (Abelique nu avea nimic de-a face cu orice ține de relații. Era în mod clar nu o aplicație de dating.)
— Oare cine deține aplicația? a întrebat Margo la un moment dat.
Nici eu nici June nu știa.
— O să aflu, a spus Margo, și poate o să scriu un articol despre asta.
— Nu ziceai că…
— Știu, a spus Margo, dar sunt curioasă.
*
Nu voiam să scot vreun articol ca și Margo, dar am devenit curioasă legat de cine deține Abelique. Pe Wikipedia scria că e un „colectiv pseudoanonim” și câteva surse online ziceau că era un colectiv pseudoanonim suspicios. Am găsit un thread gigantic pe Reddit în care se teoretiza că e deținut în secret ba de Apple, biserica scientologică, guvernul chinez, Illuminati, sau de corporația Mattress Firm, deși ultima sugestie era a cuiva a cărui prieten a fost convins să-și cumpere o saltea nouă, și a recunoscut că acesta avea dureri de spate pentru că dormea pe o saltea veche de patru decenii și, oricum, nici nu a cumpărat salteaua nouă de la Mattress Firm.
Un lucru foarte ciudat despre care am aflat de pe Reddit era că, aparent, dacă făceai ce-ți cerea aplicația – sunai și făceai favoruri pentru alții – nu numai că nu-ți mai lua bani, chiar îți dădea bani. Cineva și-a dat demisia pentru că așa i-a spus aplicația – asta părea ceva extrem și poate ce ar face un cult – și apoi a primit destui bani să-și acopere cheltuielile. „E o aplicație de suport mutual”, a spus persoana pe Reddit. Apoi au venit alte povești similare, de la mici cadouri în timpul unei săptămâni dificile la alții care și-au dat demisia, ori la încurajarea directă a aplicației, ori pentru că au încercat să plece la finalul programului (așa cum îți spune mereu aplicația să faci) și au fost concediați. În fiecare caz cheltuielile de zi cu zi le-au fost acoperite de aplicație până și-au găsit un alt loc de muncă.
Cel mai ciudat lucru pe care l-am găsit era o discuție separată pe subreddit-ul „aplicația de productivitate Abelique”, unde niște manageri spuneau că le-a făcut subalternii mai productivi și că ar trebui neapărat să dai bonusuri la cei care o folosesc.
Am trimis tot ce am găsit lui Margo. Trebuia să recunosc că avea dreptate: toată situația era foarte stranie.
*
Cam după o lună Keith a venit la mine cu o privire îngrijorată.
— Am primit un comunicat, mi-a spus, sunt niște probleme legate de securitate în aplicația pe care ți-am recomandat-o. Ar fi bine să o dezinstalezi. Uite, niște informații despre cum să o ștergi de pe telefon.
— Zău? am spus. Păi, sună îngrijorător. O șterg imediat.
Articolul evidenția probleme valide legate de securitate ale aplicației. Abelique începuse prin a-și băga nasul prin viața mea online, apoi m-a pus să mai adaug din ce în ce mai multe lucruri din viața mea personală – feature-ul din săptămâna asta îți dădea recomandări punctuale legate de vestimentație folosind toate hainele pe care le aveai dar nu le purtai, trebuia doar să-ți filmezi garderoba. Recomandările veneau greu, pentru că „feature-ul” erau, de fapt, „alți oameni, cu gusturi bune”, care se uitau la ce ai și-ți dădeau recomandări. Oricum, când aplicația avea acces până și la șifonier, „probleme legate de securitate” e puțin spus. Dar mă îndoiam că șeful meu era îngrijorat de lucrurile astea. Eram destul de sigură că lumea începea să afle că aplicația te încuraja să nu-ți petreci toată viața la birou.
Am verificat discuțiile din comunitate: șefii tuturor au trecut subit de la „toată lumea ar trebui să folosească Abelique” la „nimeni nu ar trebui să folosească Abelique, e periculoasă”.
„Nu-i bai” a spus cineva și a arătat cum putem să instalăm o aplicație falsă, care era de fapt Abelique dar cu altă icoană, în caz că șeful vrea să verifice că nu o mai folosim. Am schimbat icoana cu una care zicea că e o aplicație pentru ciclul menstrual, la care în niciun caz nu o să se uite Keith cu atenție. Apoi mi-am luat caietul de schițe și un creion, pentru că aveam o ședință mare cu tot departamentul. Cât timp nu se uită nimeni atent la caiet în timp ce desenez, părea că sunt sârguincioasă și iau notițe.
*
Grijile lui Keith au fost doar începutul.
Comunicatul de securitate a fost urmat de o serie de știri din ce în ce mai paranoice. Nimeni nu și-a dat seama cine a făcut aplicația și toate articolele descriau necunoscuta organizație din spatele aplicației ca fiind dubioasă, suspectă, ilegală. Articolele prezentau și profilele unor utilizatori, ceea ce nu era neapărat rău, dar unul a ales o persoană care a făcut pușcărie și se străduia să-și combată dependența de droguri, pe care aplicația a ajutat-o impunându-i o rutină. Altul arăta o femeie care vorbea cum aplicația a ajutat-o să „acceseze vibrațiile universului”. Încă unul arăta un bărbat pe care aplicația îl ajuta să treacă de dependența de pornografie și de jocuri video. Adică, articolele spuneau că Abelique e pentru ratați.
Nu mai veneau utilizatori noi.
— Mai e cineva îngrijorat? am întrebat pe comunitatea de artiști. Nu vreau să pierd comunitatea asta.
— Orice comunitate online dispare la un moment dat, mi-a răspuns cineva.
Asta nu m-a calmat. Am sperat ca cineva să spună că aceasta va persista, într-o formă sau alta.
„Colectivul suspect” probabil s-a gândit la fel, pentru că a început să mă îndrume către întâlniri în persoană cu alți utilizatori Abelique. Ne întâlneam la cafenele sau în parc și făceam schimb de numere de telefon astfel încât, dacă aplicația s-ar închide, am putea măcar să ținem legătura. Am și făcut schimb de rechizite: am încercat o cutie de pasteluri, dar detestam că praful se lipea de degete, așa că i-am dat-o cuiva care voia să le încerce. Altcineva m-a întrebat dacă eu sunt Linnea, apoi mi-a înmânat un set compact de acuarelă.
— Astea ar trebui să ajungă la tine, mi-a spus.
Am râs nervos. Abelique a încercat de două ori să mă facă să încerc acuarele când m-am dus la magazinul de artă. Eu doar am cumpărat mai multe creioane. Acuarelele erau înfricoșătoare.
— De ce e atât de determinată aplicația să mă facă să încerc acuarele? am întrebat.
— Probabil te uiți des la ce fac alții în acuarelă, mi-a spus fata care mi-a dat setul. În orice caz, asta e al tău acum, încearcă-l.
Dimineața următoare, după ce m-am dat jos din pat, am deschis perdeaua, mi-am făcut cafea și m-am pus la birou cu setul de acuarelă și un nou buchet de flori. Așa cum mă așteptam, toate culorile s-au amestecat pe hârtie într-un nor amorf. Totuși, era frumos într-un fel. I-am făcut poză și am pus-o în secțiunea de artă zilnică. „Ar trebui să verifici știrile”, mi-a spus o notificare.
Peste noapte, știrile despre Abelique au schimbat macazul. De data asta, datorită lui Margo.
*
Abelique a fost făcut și era întreținută de un AI, care a fost dezvoltat deși rula într-un laborator din Temple University din Philadelphia. Inginerii de la Temple care au antrenat modelul i-au dat ca și scop să facă oamenii fericiți. Apoi doar au observat ce face.
Margo și-a satisfăcut curiozitatea și a vândut un articol în patru părți. A făcut destui bani pe acestea încât, când am ajuns la restaurant în ziua de după ce a fost publicat primul articol, ne-a spus că face cinste.
Ne-am așezat la masă și June ne-a spus:
— Totuși nu înțeleg un lucru. Nu poți să spui pur și simplu unui AI să facă oamenii mai fericiți. Trebuie să le dea niște instrucțiuni mai specifice de atât.
— Păi, sunt o groază de articole științifice pe internet, a spus Margo. Gen, știm că oamenii sunt mai fericiți dacă dorm suficient și petrec cât mai mult timp afară. Așa că a început cu asta, apoi a urmărit cât de mult au ajutat diverse sugestii, a învățat, a îmbunătățit aplicația.
Mi-am aranjat eșarfa galbenă pe care mi-a spus aplicația să o port azi.
— Mă întreb cât de mult ar trebui să ajute culorile stridente, am spus.
— I-am luat un interviu unuia dintre programatori, a spus Margo, și l-am întrebat specific de opțiunea de garderobă. Teoria lor e că nu contează culoarea, ci faptul că porți ceva ce tu consideri special. De asemenea, oamenii care cumpără haine și nu le poartă se simt cumva vinovați de fiecare dată când le văd în șifonier. Aplicația doar îți amintește să folosești fiecare articol pe care ți l-ai cumpărat și asta te face să te simți mai bine. Pe lângă asta, așa cumperi mai puține lucruri noi.
— M-a pus să port multe culori stridente.
— Pentru că e evident că-ți plac culorile stridente, din moment ce ai cumpărat o groază de haine colorate. De fapt, aș fi putut să-ți spun și eu asta, Linnea. De fiecare dată când mergem la cumpărături, tu-ți iei ceva ce e, gen, portocaliu sau roșu sau galben. Apoi porți în continuare numai nuanțe de pământ.
June a încuviințat.
— Bine, am spus, mă simțeam deodată sub lupă. Dar nu AI-ul a fost cel care s-a uitat prin șifonierul meu, a fost alt membru al comunității, alt om.
— Dap, a spus Margo. Asta-i probabil cea mai importantă concluzie a lor – oamenii sunt mai fericiți când au o comunitate. Ceea ce aș zice că știam asta deja, sincer, dar oamenii sunt mereu impresionați când știința le spune ceva ce știau deja.
M-am gândit la toate astea în pauza de masă de la prânz. Desigur că oamenii sunt mai fericiți când fac parte dintr-o comunitate, dar comunitatea asta era supravegheată și structurată într-un mod în care altele nu sunt. Primeam lucruri de făcut, de la lanțul telefonic la o favoare recentă: a trebuit să desenez o caracatiță pentru cineva care avea un copil mic căruia îi plăceau foarte mult caracatițele. Nu-mi place să merg la poștă, așa că am dat desenul cuiva care s-a dus la poștă.
*
„Un Experiment Obraznic despre Fericirea Umană” a fost unul din citatele din seria de articole a lui Margo. Așa l-a descris unul din cercetători. Profesorii care conduceau proiectul au refuzat să vorbească cu ea, dar a găsit un fost student dispus să dea din casă (și acesta a dat multe citate memorabile, precum „Experiment Obraznic”). Articolul nu a intrat în detaliile moralității experimentului, dar fostul student a pus accentul pe faptul că întrebarea a fost mereu „care din aceste două lucruri fac oamenii mai fericiți” și nu „cum putem face oamenii să fie nefericiți”. „Deja știm cum să facem oamenii nefericiți”, a spus studentul „doar uită-te în jur”.
Tot ceea ce mi-a spus Abelique a avut deodată sens. Cercetările arată că oamenii sunt mai fericiți dacă fac mai puține decizii, dacă stau cât mai mult afară, dacă petrec cât mai puțin timp la volan, dacă stau mai puțin pe rețelele de socializare. Așa că aplicația mi-a dat un meniu săptămânal, m-a trimis la plimbări prin parc, mi-a spus să iau autobuzul, m-a îndemnat să citesc în loc să stau pe Twitter.
Interesul în Abelique a crescut din nou, dar și-a pierdut din farmec acum că știm câte ceva din cum funcționează. Mai rău, unii au început să găsească modalități să îndoaie regulile. Escroci intrau în aplicație ca să ne vândă scheme piramidale. Discuțiile despre mâncare au început să atragă postări despre băuturi menite să înlocuiască mâncarea, și a devenit clar foarte repede că cineva profita din vânzările acestor băuturi grețoase. Într-o dimineață, apelul de deșteptare a fost spam audio, nu vocea altui om, și asta a fost cireașa de pe tort pentru mine. Nu mi-am dezinstalat aplicația, dar am început să ignor apelurile de deșteptare și notificarea de culcare, ceea ce, din fericire, a însemnat că nu m-a mai pus să sun pe nimeni. Cu cât o foloseai mai rar, cu atât îți cerea mai puțin. În timpul liber de după muncă, am început să mă uit la telenovele.
Apoi, într-o după-amiază am primit un mesaj. Pentru o secundă am crezut că era de la Abelique, dar m-am înșelat. M-am uitat mai atent și am văzut că era de la cineva cu care făcusem schimb de numere în parc, în săptămânile în care am crezut că aplicația se va închide. Era de la un alt artist.
— Vrei să ne mai vedem? Ar trebui să fie frumos afară azi și mi-e dor să pictez.
M-am uitat la creioane, pe care se strânsese praf.
— Aplicația te-a pus să-mi scrii? am răspuns.
— Nu. Doar mi-e dor să pictez. Ție nu-ți e dor?
M-am uitat iar la creioane. În ultima lună, mă simțeam vinovată dacă mă uitam la ele, așa că am început să mă uit oriunde altundeva. De două ori, aproape le-am ascuns. Totuși, chiar îmi era dor să desenez.
— Da, hai să ne vedem în parc, i-am scris.
Mi-am ascuțit creioanele și am scos pensulele din sertar. Caietele de schițe erau aliniate frumos pe birou, m-am uitat prin fiecare. Trecuse destul timp de când nu m-am mai uitat la desenele mele încât am putut să văd părțile bune din ele, nu doar cele proaste. Cum ar fi curbura tentaculelor caracatiței pe care am făcut-o înainte de desenul pe care l-am făcut cadou, sau lumina și umbra din cel făcut după bucătăria pe care, cumva, le-am nimerit perfect. Desenul în acuarelă cu florile care m-a umplut de frustrare acum arăta minunat, într-un anume mod, haotic și frumos. Am rupt cu grijă coala din caiet și am pus-o pe frigider ca să mă pot uita la ea mai des. De ce m-am oprit din a-mi cumpărat singură flori? Chiar aveam nevoie de o aplicație care să-mi spună să-mi cumpăr flori?
M-am întâlnit cu Kristin în parc. Era mai tânără decât mine.
— Nu am folosit aplicația în luni de zile, am recunoscut.
— Nici eu, mi-a spus. M-am plictisit să mi se tot zică ce să port și ce să mănânc.
— Hai să ne plimbăm și să căutăm ceva de pictat, am propus.
Am mers prin parc una lângă alta, căutând ceva frumos. Lucrul straniu și frumos era că, mergând cu un caiet, un creion și cu intenția de a face artă, observam foarte multe lucruri noi: umbrele frunzelor, flori sălbatice mici care creșteau în umbre, curbura zborului păsărilor. Am ajuns la o fântână înconjurată de ghivece mari pline de flori. Mai erau alte patru persoane acolo, fiecare cu creioane și caiete sau seturi portabile de acuarele. Doi ne-au zâmbit când ne-am așezat și noi. M-am pus pe iarbă și am început să desenez.
Lângă mine era o femeie mai în vârstă care avea carioci și un bloc de desen ieftin. M-a prins uitându-mă la ce desena și s-a jenat.
— Scuze, mi-a spus, sunteți dintr-un club? Pentru că nu sunt de aici, și nu vreau să iau locul cuiva.
— Nu-i un club, am spus. Și dacă ai venit să desenezi, ești oricum binevenită.
Mi-am scos setul de acuarele și o cupă de apă, i-am dat o coală și una din pensule.
— Știi ceva? Hai să încercăm amândouă ceva nou.
Traducere, Mihai Cacior
Textul original: https://clarkesworldmagazine.com/kritzer_05_23/
