Părinții mei s-au opus din răsputeri să iau lecții de chitară.
– Nu te lăsăm, ferească Dumnezeu!
Fiind de părerea că e un lucru neserios, fluierișca era un instrument acceptabil, prin comparație, că numai țiganii și oamenii fără căpătâi cântau la chitară (și saxofon), aveau ei o problemă cu saxofonul (dar și cu chitara).
– Vrei să cânți la chitară ca să porți plete? m-a întrebat mama.
– Ori cărare pe mijloc? a adăugat tata, referidu-se la unul din barzii la modă ai muzicii folk din vremea tinereții mele.
Nu știu de unde venea obsesia asta, mama nu mai purta părul lung demult, ci își făcea permanent, iar chelia tatei îi ocupa cam trei sferturi din frizură.
Tot pe-atunci am aflat că șirul numerelor pare (sau impare), incluse într-o mulțime de numere întregi și infinite sunt de asemenea infinite, deși păreau pe jumătate.

Până la urmă tot am studiat chitara, cu itermitențe, cu diferiți profesori, chiar în diferite țări. Dar fie nu aveam timp suficient de studiu, fie nu aveam suficienți bani, fie nu aveam condiții (spațiu, liniște, un serviciu care să-mi menajeze manichiura).
În România, în ultimul an de liceu, am început să iau lecții de la unul din frații Popescu (fără știrea părinților), primisem de la un unchi o chitară „Reghin”, acustică, cu gâtul ușor curbat pe care n-o puteam acorda și nu suna corect orice i-aș fi făcut. Din cauza curburii corzile erau și prea înalte, mă dureau buricele degetelor, am dus-o la reparat, dar tot o chitară proastă a rămas.   Profesorul preda stilul zdrăngănit în cadrul clubului CFR din Timișoara.
– Lasă, mă, că nu contează, o să-ți iei alta când o să începi să faci bani cu cântatul!
Vârful carierei lui era să cânți la nunți și botezuri ceea ce pe mine nu mă prea încânta. Apoi am terminat liceul, am plecat în armată și am uitat de Popescu. Caietul de muzică, cu câteva observații vag teoretice și partituri l-am împrumutat unui rrom acordeonist din vecini și nu l-am mai văzut niciodată.

La un an după terminarea armatei am intrat în contact cu paradoxul Grand Hotel al lui Hilbert pe care nu l-am înțeles pentru că pleca de la prea multe premize teoretice, trebuia să-ți imaginezi o clădire (hotelul) cu un număr de camere infinite, toate numerotate și toate ocupate, în care trebuia să mai adaugi un vizitator mutând ocupanții primei camere în a doua cameră, apoi, pe cei din a doua cameră în a treia și așa mai departe. Nu înțelegeam de ce nu se încerca mutarea celor din prima cameră direct în ultima. Tot teoretic, desigur.
M-am înscris la Școala Populară de Artă, clasa de chitară clasică ținută de Adina Dimitriu, cu o altă chitară „Reghin”, altceva nici nu se găsea pe atunci la magazinul „Muzica”. Cu Adina Dimitriu am studiat 6 luni fix după care am abandonat. Frustrat, pentru că la examenele trimestriale ieșeam mereu al doilea, nu aveam timp suficient pentru instrument, muceam în 3 schimburi, aveam iubită și urmam și cursurile serale ale unei facultăți (Facultatea de chimie) și numai ce mă mutasem de la părinți, tânăr, neliniștit, independent, într-un cămin de nefamiliști, într-o cameră cu alți doi colegi și cu baia pe hol. Îmi spălam, îmi călcam, mă aprovizionam, găteam. Raționamentul a fost unul simplu, poate prea simplu, dacă nu puteam fi primul în clasă ce șanse aveam să fiu cel mai bun din oraș, din județ, din țară, din lume… Or, eu mă visam Jimmi Hendrix, David Gilmour, Andrés Segovia, Francisco Tárrega…
Pe urmă m-am căsătorit și mi-am băgat mințile-n cap, pe urmă mi-au venit copiii și, între timp, mă apucasem de scris literatură SF, mai jucam și șah când aveam timp, nu aveam timp, muzica a rămas doar la nivel de ascultat viniluri, casete, radio, televizor. Nici măcar la spectacole de operă nu-mi mai permiteam să merg sau concertele filarmonicii din Timișoara. Pe stadioane și manifestări tip „Flacăra” nu obișnuiam oricum.
Timpul a trecut. Că dacă ar fi stat pe loc… În ‘96 am emigrat în Canada cu familia și, după niște ani de acomodare, mi-a revenit brusc dorința de a studia chitara. Prin 2001 sau 2002, soția a fost în vizită în România și mi-a adus o chitară (un alt „Reghin”) cu corzi de plastic, cadou surpriză, într-o husă de burete. Mi-am luat un instructor privat, nu pe cel mai bun, nici nu erau profesori foarte buni în Windsor, un orășel industrial sută la sută. 30 $/oră nu era un capăt de lume, dar când am rămas fără serviciu și economia a început să se rostogolească la vale, a devenit o avere. Și iar am abandonat.

Sunt oameni de știință care consideră universul infinit. Ceea ce îl transformă dintr-un sistem izolat într-unul deschis, asemeni sistemelor biologice, în care legile termodinamice și de conservare ale masei și energiei sunt mai puțin restrictive. Un univers infinit presupune o masă infinită și o cantitate de energie infinită.
Pe fondul căderii economiei din oraș, în 2006 m-am mutat 3500 km mai în vestul Canadei, în Alberta, aflată în plin bum petrolier. După o altă perioadă de acomodare am reluat lecțiile particulare de chitară clasică. Financiar îmi mergea mai bine, din păcate serviciul mă trimitea în afara Edmontonului, unde mă stabilisem, uneori cu săptămînile, nu știam niciodată când ajung acasă, îmi era greu cu programările, iar profesorul era destul de ciufut în această privință. L-am schimbat, chiar de mai multe ori, toți profesorii erau ciufuți când era vorba de un program constant. Apoi am trecut printr-o condiție medicală la mâna stângă și am abandonat studiul chitarei clasice definitiv. Cu toate că aveam deja un repertoriu destul de bogat cu care m-aș fi putut prezenta într-o sală mai modestă de concerte.
În 2014, fiul meu mai mare mi-a sugerat să-mi cumpăr un DOW (o stație de lucru audio digitală).
– O să ai fun, tata, îți promit!
Și am cumpărat una. Cea pe care lucra și el, Reason Propellerhead, devenită, între timp, Reason Studios. Era fun, nimic de zis, dar mi s-a părut atât de complicat de lucrat cu programul încât a trebuit să mă înscriu la un curs special. Am ales Reasonate Music School and Studio, din Edmonton. Dau numele școlii ca să-i fac reclamă, deși taxele erau destul de piperate, mai ales dacă lecțiile erau „one to one”. Mă mai dăscălea și băiatul din când în când.
Nu știu ce am completat la biroul de înscriere, cred că m-am zăpăcit, era un frig crâncen, -38° C, gata să-mi înghețe pleoapele, de la mașină, până în clădirea școlii, am nimerit la un profesor care preda compoziție muzicală. Așa că, pe lângă studierea DAW-ului Reason Propellerhead, am început să iau și lecții de compoziție. Teoria muzicală a fost aproape fără limite, mai mult de jumătate din curs, muzica electronică (pe lângă teoria muzicală clasică) vine cu tot felul de efecte și instrumente cu zeci de parametri de care nu auzisem niciodată, dar cuprindea și ședințe cu aplicații concrete și rezultate imediate. Ceea ce m-a excitat la maxim. Profesorul meu fusese baterist și mă punea, din când în când, să bat tobele din studio ca să-mi îndrept problemele de menținerea măsurii pe ritm, schimbărilor bruște de tempo și tot felul de alte minunății. M-a pus să-mi cumpăr și un keyboard și un MIDI controler. Și un microfon. Și să schimb chitara cu una electrică. Și un procesor de sunete și pedale și o mulțime de alte echipamente. Un calculator dedicat DOW-ului. Le-am luat pe toate.
– Și acum, ce? Ce fac cu ele?
– Introduci sunete! Construiești sunete. Modelezi, prelucrezi, câte și mai câte. Variațiile sunt infinite. Creezi compoziții, capodopere muzicale! Le înregistrezi, le produci, le lansezi, le vinzi!
Eram cel mai bătrân student din școală! Veneau numai copii acolo, tinerii studioși mergeau la conservator. În toate sălile erau numai copii, pe holuri copii, în birouri copii, copii până și în parcare. Nici nu știu pe unde se ascundeau părinții copiilor. Asta așa, pentru camuflajul meu.
Prima piesă pe care am scris-o, în 2014, ca exercițiu de componistică, a fost „Cresc chiriile” (The rent is going up). Profesorul mă avertizase:
– Nu veni cu bullshit-uri, scrie despre ceva real, ceva cu care ascultătorul să rezoneze pe loc. Să fluiere și să dea din picioare.
M-am gândit că toată lumea ar trebui să dea din picioare și să rezoneze la scumpirea chiriilor, mai ales că eu treceam prin una destul de urâtă. I-am ascuns faptul că nu mă interesa nici cât negru sub unghie rap-ul sau hip-hop-ul, am observat că el se omora după chestii din astea. După ce mi-a ascultat piesa, profesorul m-a întrebat de cel puțin 4 ori.
– Ești sigur că tu ai scris-o? Da? Fără ajutor? Fiul tău? Oricum, nu e ceea ce mă așteptam. Deloc. Nu știu cum să zic, dar ai să faci carieră!
N-am făcut carieră, nici nu m-a pasionat să fac o carieră din muzică, așa cum nu m-a pasionat să fac nici din literatură.
Bineînțes că, la un moment dat, am fost copleșit de tot volumul acela de informație și muncă. Și da, iar am abandonat după un an. Îmi cumpărasem casă, ajunsesem din nou dator băncilor și banii deveniseră iar foarte scumpi. Iar condițiile de muncă, cu toate că nu mai lucram fizic, deveneau tot mai exigente. Munceam pe niște câmpuri petroliere în mijlocul unor păduri nesfârșite de tundră, mi se băgau pe gât tot mai mulți oameni pe măsură ce compania dădea afară din personal (eficientizarea muncii), tot mai multe ore și tot mai multe responsabilități. Locuiam într-un campus și mi se părea că sunt la capătul lumii. Abia din 2017 am început să am mai mult timp și niște condiții fără precedent (în sensul că mi-am încropit un mic studio acasă). Puțin cam târziu, după opinia unor „prieteni”. Iar anii mi se tot adăugau fără milă.
– Dar nu prea târziu!
Soția m-a susținut, ca în atâtea alte dăți, atât în hobby-urile mele cât și în profesie sau schimbarea profesiilor. Dar, mai ales, ca partener de viață.
Am continuat cu muzica. Să scriu, să compun, să creez. Și să studiez în continuare Să inovez și să experimentez.

Infinity of numbers e al treilea cântec (track) din partea a III-a (Infinity) a proiectului „22 short stories about Universe”, proiect pe care l-am terminat după foarte mulți ani de lucru, are 5 părți și durează aproape o oră. Prima parte (Singularități) am prezentat-o la Romconul din 2021, la care am fost invitat special, ținut exclusiv online prin intermediul zoom, iar cu partea a IV-a (Medium velocity) am participat la Festivalul „Spacers” din 2022, ținut tot online (tot din cauza covidului).
Mi-a plăcut acest joc de cuvinte, faptul că numerele naturale sunt infinite, că numerele iraționale au o infinitate de zecimale, că între două limite, cum sunt 1 și 2, numerele raționale sunt infinite, etc., în timp ce infinit nu e un număr, în ciuda asocierii lui cu numerele și a faptului că există operații matematice cu infinit: ∞x∞, ∞+∞, ∞∞,  operații cu x și infinit, cu 0 și infinit și așa mai departe.
Vă doresc audiție plăcută!