PÂNĂ LA ADÂNCI ȘI TINEREȚI

Bărbatul mergea lent, cu mâinile în buzunare, ca și cum se plimba într-un parc, în mijlocul ringului de dans.

— Nu mai există, oricum, relații serioase, a spus femeia.

— Nu-s de acord, a spus prietena ei.

— Există doar ultima partidă înainte să te decizi să-ți închei viața, a continuat ea. Și abia am început!

Bărbatul a început să danseze cu cineva.

Erau la modă haine iluminate, lăbărțate, care sfidau gravitația. Femeile purtau rochii lungi ce pluteau în jurul lor, pe care dansau modele luminoase în ritm cu muzica, iar bărbații purtau pardesie până la glezne cu umerii lați și pălării cu modele geometrice complicate. Doar el ieșea în evidență. Purta o cămașă albă, simplă, pantalonii de stofă gri, și mănuși negre. Era tuns scurt, fără barbă. Ea i-a văzut doar fața, dar intuia deja că nu avea niciun tatuaj.

—  Tot cred că există suflete pereche, a continuat prietena ei. Ca în poveștile vechi. Până la adânci și bătrâneți!

— Dragă, nu mai există bătrânețe.

Și-a terminat băutura apoi și-a activat glanda de purificare. Voia ca mintea să-i fie limpede. Alcoolul i-a dispărut din sânge. Se simțea de parcă tocmai se trezise dintr-un somn odihnitor.

Îl vedea la fiecare bal.

Nu l-a scăpat din privire în timp ce-și croia drum prin mulțime. El se mișca lent, partenera lui dansa energic și purta o rochie multicoloră, lungă până la podea, doar că nu atingea podeaua, ci plutea în jurul ei ca și părul ei plin de bijuterii. Nu se potriveau.

El a văzut-o apropiindu-se. I-a zâmbit.

A ajuns la el și i-a luat mâna de pe talia celeilalte femei, a strâns-o în a ei și-au început un vals lent, ce nu avea nicio legătură cu muzica balului. Mănușile îi erau atât de fine, parcă nici nu le purta. Cealaltă femeie s-a îndepărtat fără niciun semn de ranchiună, iar în câteva momente și-a găsit alt partener.

Femeia și bărbatul au continuat valsul, zâmbindu-și. Au făcut un joc din a se împotrivi ritmului mulțimii.

Mai târziu, înspre dimineață, ea s-a gândit că intuise corect. El nu avea niciun tatuaj.

— Nu-i așa că nu mai există relații pe viață? a întrebat ea înainte să adoarmă în timp ce el o mângâia pe spate.

— Hm? Da, doar de circumstanță, a completat el.

Ea s-a trezit prima și a intrat la duș. Se gândea deja la următorul bal, la următorul bărbat. Când a ieșit l-a găsit deja îmbrăcat. Stătea în fața unui aragaz cu o tigaie în mână.

— Cine-și mai gătește singur? a întrebat ea.

El doar i-a zâmbit.

Chiar, cine mai gătește? S-a întrebat ea, iar, nedumerită. Când poți atât de ușor să-ți comanzi orice delicatesă și să-ți fie adusă de o dronă oriunde ai fi. Sau când poți să te duci la restaurant, să cinezi privind dansatori plutind în aer, o operă sau o piesă de teatru. Când toate costă cât un pahar de apă, un bilet la un bal sau un apartament: nimic.

S-au așezat la masa din bucătăria lui. El a servit omletă împletită și suc de portocale.

— Chiar e bun, a spus ea.

— Nu te așteptai, nu? i-a zâmbit el. E păcat că nu mai facem lucrurile ca odinioară.

— Cum ar fi? În afară de gătit.

— Cum ar fi să facem cunoștință. Mă cheamă–

— Oprește-te, a intervenit ea. Nu vreau să ne spunem numele. Nu de alta, dar poate că mă vei căuta.

— Și dacă ți-l spun doar eu? Așa tot nu o să te pot găsi. Sau ți-e frică că mă vei căuta tu?

— Frica-i alt lucru de care mă lipsesc. E demodată, antică.

După ce a terminat de mâncat, ea s-a ridicat.

— Ce planuri ai azi? a întrebat el.

— Sunt secrete.

— Nimic anume, deci? Mai stai. Vreau să-ți arăt ceva.

— Mi-ai arătat deja tot ce voiam. A fost bun. Să nu stricăm amintirea.

S-a îmbrăcat. Înainte să iasă din apartament, s-a uitat încă o dată la el. Spăla vasele și fredona. Și-a întors privirea doar cât să-i facă cu ochiul.

— La revedere, a spus el.

— Bun-rămas, i-a reproșat ea.

Următorul bal s-a ținut în altă parte a orașului orbital. Gravitația era atât de scăzută, încât invitații zburau printre platforme cu aripi de catifea sau motoare mici ascunse în căptușeală. Se aflau printre crengile unui arbore cu crengi lungi de sute de metri și frunze de câțiva metri lățime, aflat în centrul unei cupole de diamant care lăsa să intre lumina naturală a stelelor.

Nu i-a luat mult să îl vadă. Nu s-a dus la el.

A căutat un alt partener. A dansat cu un bărbat care vorbea prea mult, apoi cu unul care fuma prea mult, apoi cu unul care se dăduse cu prea mult parfum. Se apropia dimineața. Mulțimea s-a rărit. Ea a rămas singură. L-a zărit iar pe el, singur, legănându-se pe o frunză ca într-un hamac, fumând o pipă, privind-o. L-a invitat la dans.

Ea băuse toată seara și nu se ostenise să-și drege alcoolul din sânge, așa că a fost puțin mai zurlie decât ar fi vrut. Au dansat, au râs, s-au sărutat. Când ea îi mângâia părul, el a întrebat-o:

— Cu câți te-ai culcat?

— E o întrebare cam personală.

— Mai intimă decât să-mi spui numele tău?

— Nu, nimic nu e mai intim. Și, oricum, cine numără?

— Tu pari întocmai genul care numără. Care prețuiește fiecare noapte, fiecare chip, fiecare gest.

Ea a încuviințat cu un zâmbet.

— Dar tu?

— Nu multe.

— Pari dezamăgit.

— Da, dar din alt motiv.

— Da?

— Unul personal.

— Uită că am întrebat, atunci.

El a luat-o de mână, iar ea s-a lăsat dusă. Au plecat de la bal sărind de pe platforma de pe creanga uriașă, au ieșit din hala imensă, au lăsat arborele gigantic în urmă. Cu mintea încă amorțită, nu și-a dat seama că nu merg la el acasă decât când s-au oprit în fața unei alte cupole, una doar de câteva zeci de metri în diametru. Se uitau iar în spațiu. Vedeau un gigant gazos cu inele colorate în jurul său, vedeau schelele portului și puncte luminoase în deplasare, motoarele navelor. Soarele apunea în spatele planetei, lumina crepusculară s-a diminuat până când astrul s-a ascuns în spatele acesteia și atunci au putut să vadă într-adevăr cerul, cu toate stelele și nebuloasele ei. El i-a luat mâna și a îndreptat-o către un punct în cer. Către o stea abia vizibilă.

— De acolo venim. Sol, steaua Pământului. Cândva aș vrea să o vizitez.

Ea nu și-a retras mâna.

— Ce crezi că vei găsi acolo ce nu avem și aici?

— Ceva de care nu știu încă.

Dimineața următoare el a făcut clătite și a turnat în pahare suc de rodii.

A continuat să-l vadă la fiecare bal, mereu în contrast cu mulțimea. Hainele care sfidau gravitația nu mai erau în vogă. O vreme toată lumea purta costume în forme geometrice, ascuțite, cu material oglindă, atunci mulțimea a devenit un caleidoscop obositor. O vreme moda a fost nudul. Apoi au revenit hainele colorate și extravagante. De fiecare dată ea s-a conformat, deși nu reușea să-și încropească niciodată un veșmânt care să impresioneze. Doar el rămânea la fel.

Nu s-a mai dus la el, nici când nu și-a găsit un partener pe plac, ceea ce i se întâmpla din ce în ce mai des. Când dansa cu cineva nou, sau doar vorbea, sau îi mângâia părul, o surprindeau gânduri despre el și îl căuta iar din priviri până-l găsea dansând cu câte o altă fată sau uneori un bărbat. El mereu îi întâmpina privirea și-i zâmbea.

Ea nu-și mai folosea glanda de purificare. Dădea frâu liber alcoolului, nu-i mai păsa să simtă fiecare atingere, fiecare gest, să guste fiecare cuvânt. Așa îi era mai ușor să-și găsească partener. Se trezea mahmură într-un pat străin și pleca imediat acasă.

Până într-o seară într-un subsol îngust, întunecat, cu muzică care îi făcea tot corpul să vibreze. El stătea într-un colț, rezemat, îmbrăcat iar în negru, nici nu știa cum de a reușit să-l vadă.

— Nu pare că te distrezi, i-a spus ea.

— Hm? De ce nu? i-a răspuns el, privind sictirit clubul. Știi, uneori aș vrea să pot să fiu pustnic.

Ea s-a rezemat lângă el. Și-a mai luat o băutură, a băut până a amețit.

— Voiai să-mi arăți ceva. Mai îți aduci aminte? După prima noapte.

— Hm? Ah, da. Nu mai e cazul, i-a răspuns el și abia apoi s-a uitat în ochii ei prima oară în acea seară. Totuși, hai să-ți arăt altceva.

I-a luat mâna ei în a lui. Ca întotdeauna, purta mănuși.

Au mers prin coridoare și piețele orașului, erau aglomerate, pline de viață și de artă. Au urcat într-un tren, au coborât într-un spațiu gri, utilitarian. Aici oamenii mergeau cu scop, nimeni nu purta rochii sau paltoane multicolore. Au văzut chiar și un grup de copii. Nu se auzea muzică. El a condus-o printr-o serie de coridoare până au ajuns într-un restaurant. Era un spațiu mare, cu tavan înalt, mesele erau distanțate, conversațiile domoale. Unul din pereții încăperii era un geam cu vederea în afara orașului, în spațiu.

Se uitau la un șantier naval unde se asamblau carene de toate dimensiunile, unele doar câteva zeci de metri în lungime, altele kilometri întregi. Vedeau brațe mecanice și roboți cum manevrau componentele și le sudau. Vedeau forme mici, ca niște furnici, cu două mâini și două picioare printre schele.

— Acolo-s oameni? a întrebat ea. Ce pot face ei ce nu face un robot mai bine și mai rapid?

— Pui greșit întrebarea. Ce poate să facă munca pentru ei, ce nu face pentru roboți? Să dea satisfacția lucrului bine făcut.

S-au mai plimbat, el i-a arătat părți ale metropolei orbitale la care ea nu s-a gândit niciodată: hale de depozitare, fabrici, laboratoare. În final au ajuns la el acasă. Pentru că nu se purificase de alcool la timp, era extenuată. Au adormit îmbrățișați.

Dimineața următoare când s-a trezit și s-a văzut încă îmbrăcată, deși învelită, și-a dat seama că nu făcuseră sex. Așa ceva nu i s-a mai întâmplat. S-a speriat. Ce rost avea să dormi cu un cineva dacă nu se întâmplă nimic?

El o aștepta cu masa pusă, citind o carte. Ea a mâncat în grabă, apoi l-a apucat de tricou, l-a dezbrăcat și a făcut treburile să fie în ordine. Fiind deja amiază când s-au satisfăcut, a rămas la el. S-au plimbat până s-a înserat, el i-a arătat serele hidroponice unde creșteau fructe. Noaptea, dezbrăcați, sub plapumă, ea era chitită să facă acea noapte să merite. Doar că încă era obosită de la partidele de adineauri. S-a decis că nu mai avea rost să se ducă să se culce în patul ei. A rămas la el.

Dimineața, când se îmbrăcau, l-a privit cum și-a călcat cămașa, cum și-a aranjat-o, cum s-a încălțat și și-a pus mănușile.

— De ce porți mănuși?

— E un obicei al strămoșilor mei. Trăiau într-o teocrație, acum câteva milenii. Era tabu să ai mâinile la vedere. E un lucru interesant, ce decide o societate că e important și cum se mulează viața de zi cu zi în jurul acestui lucru. Spre exemplu, pentru că purtau mănuși mereu mai puțin cu familia, simplul act de-a cina devenise ceva intim, important, un semn de mare încredere.

— Tot nu mi-ai răspuns. De ce porți tu mănuși?

— Aceste mici dificultăți fac viața mai interesantă, nu ți se pare?

— Hm. Apropo, diseară mă culc la mine.

— Foarte bine.

— Și o să mă duc la balul marchizilor.

— Să te distrezi, posibil trec și eu, dar mai am niște treabă.

În acea seară, la balul marchizilor, ea nu s-a mai uitat după el. A adus acasă un bărbat înalt cu pielea fină.

A continuat să-l vadă din când în când la baluri. Uneori ea își găsea pe altcineva și el la fel, alteori ea se duceau la el. A observat că de fiecare dată când ea îl căuta, el abandona partenera cu care dansa pentru ea.

Își petreceau din ce în ce mai des zilele împreună. Ratau din ce în ce mai multe baluri. Ea nu mai era la curent cu moda.

El i-a arătat ceea ce voia în acea primă dimineață să-i arate. A condus-o într-o cameră pe care nu o mai văzuse din apartamentul lui: un atelier de tâmplărie. În alta era o sufragerie cu o atmosferă intimă, un pian, picturi pe pereți și cu mobilă de lemn făcută de el. I-a spus că a creat acea sufragerie pentru a avea un loc unde să strângă prietenii cei mai dragi.

— Eu cred că încă e nevoie de astfel de locuri, care nu sunt construite cu precizie matematică să fie pe placul a cât mai multor oameni, un loc unde putem fi noi înșine.

I-a spus despre un prieten pianist care venea des la el.

— Chiar mi-a spus că îi place să cânte aici mai mult decât în orice sală de concert.

— Și cântă bine?

— Cel mai bine. De fapt, o să cânte la balul din seara asta. Vrei să mergem?

— Cum, împreună?

— Da, de ce nu?

— Dar… ce haine sunt în modă acum?

— Crezi că știu? i-a răspuns râzând.

El s-a îmbrăcat într-un sacou negru, iar ea într-o rochie albastră mulată. Oamenii erau înveliți în veșminte ce aduceau aminte de dunele unui deșert. I-a plăcut muzica.

Pentru că stătea mai mult la el decât la ea, s-a decis să-și elibereze apartamentul. Când mai simțea nevoia de un partener nou, ceea ce se întâmpla din ce în ce mai rar, putea la fel de ușor să ia o cameră doar pentru o noapte, sau să se ducă la partenerul din acea seară. Și de fiecare dacă când se ducea singură la câte un bal, deși el mereu spunea că are oricum de lucru, că nu o să iasă în oraș, și că o așteaptă ziua următoare înapoi, ea spera că-și găsește și el pe cineva nou pentru acea seară.

Au petrecut așa câțiva ani împreună, până într-o după-amiază, când ea citea în sufragerie iar el meșterea în camera de lângă. Îl vedea prin cele două uși înalte de lemn și geam, făcute cu mâna lui, cum lucra la un scaun. Purta mănuși rugoase, pătate de vopsea și plin de rumeguș. Îi plăcea acea liniște întrepătrunsă cu sunetele muncii, a cuielor bătute, a lemnului tăiat. Îi plăcea mirosul de lemn. El a pus fierăstrăul pe masă, s-a scuturat de rumeguș, a băut un pahar cu apă. Și-a dat jos mănușile de lucru, iar la văzul mâinilor lui goale, deși le-a văzut și le-a simțit de atâtea ori în atâtea nopți, a simțit o excitare mai puternică decât când a văzut pentru prima oară un bărbat gol în patul ei.

El și-a pus mănușile de casă, cele fine, au vorbit o vreme de romanul pe care îl citea ea, din biblioteca lui. Au gătit împreună, au mâncat. Apoi el i-a spus:

— Hai să plecăm.

— Unde?

— Spre Sol. Spre Pământ.

Ea a rămas uimită de propunere, de seriozitatea lui. A închis cartea fără să știe la ce pagină rămăsese.

— Să lași tot ce ai făcut aici? a întrebat ea cu o privire către atelier.

— O să găsim totul la fel, chiar și dacă ne întoarcem într-o sută de ani.

Ea a simțit o frică cum nu a simțit în toată viața ei, dar și un entuziasm pe măsură. A încuviințat.

Au plecat spre Sol pe o arcă interstelară. Drumul a durat câteva decenii, dar ei nu le-au simțit căci au dormit toți acei ani într-un somn fără vise. Au pășit pe planeta de baștină a omenirii, au văzut fiecare colț al fiecărui continent. Au vizitat orașe a căror istorie se lungea zeci de mii de ani în trecut. Apoi au părăsit sistemul Sol, dar nu s-au întors acasă, ci s-au dus spre alte stele, spre alte meleaguri, noi pentru amândoi.

Trăiau împreună de o sută unsprezece ani, zeci de mii de nopți dormind îmbrățișați, tot atâtea dimineți leneșe, după-amiezi risipite în plimbări, seri în care și-au gătit cina. El împlinise trei sute treizeci de ani, ea, o sută cincizeci și cinci. Arătau exact la fel ca în seara în care au dansat prima oară.

Ea și-a închis cartea. El stătea întins în pat lângă ea, se uita în gol, își scotea mănușile și le punea la loc. Ea i-a luat mâna în a ei. Erau într-o cameră de hotel într-o lume acvatică, din dormitorul lor vedeau recife de corali.

— Am putea să vizităm și Sirius, să vedem inelele din Upsala, i-a spus ea. El continua să se uite în gol. Am putea să vizităm pădurile Mitobirion.

El a dat ușor din cap, negând.

— Știu că am mai vorbit, a continuat ea, și am zis ce am zis, totuși, am putea…

El a privit-o în ochi, a întrebat-o:

— Te-ai răzgândit? Chiar vrei un copil, sau doar vrei să-mi oferi un scop în viață? Tot ce mai vreau e să mă întorc acasă.

Au părăsit lumea acvatică. S-au îmbarcat într-o arcă interstelară. Călătoria a durat câteva decenii.

Au revenit în apartamentul pe care l-au părăsit cu un secol în urmă. Tigăile aveau aceleași pete, în atelier podeaua era acoperită de rumeguș, pe pianul din sufragerie se afla o cutie de cuie și un ciocan, deși apartamentul pe care l-au găsit se afla în alt cartier al metropolei orbitale. El a luat un scaun care semăna cu cel pe care l-a făcut cu un secol în urmă, l-a mirosit, a mângâiat cu mâna goală spătarul lăcuit. L-a trântit pe jos, a rupt un picior, s-a uitat la fibrele lemnului.

Apartamentul era o imitație a originalului. Podeaua nu scârțâia, pianul nu era dezacordat, lemnul nu era umflat sau mucegăit. El a luat cutia de cuie, a azvârlit-o în ușă. A luat ciocanul și a lovit cu toată puterea pianul, i-a rupt picioarele, a zdrobit clapele. A căzut, extenuat, în genunchi. Ea i-a privit ochii roșii și nu i-a recunoscut.

Oamenii nu mai îmbătrânesc. Se nasc, cresc, trec de adolescența ce a rămas la fel de tumultuoasă ca în orice punct al istoriei omenirii, ajung adulți tineri și așa rămân. Totuși continuă să strângă experiențe, trăiri, așteptări. Vine un moment inevitabil, după o sută de ani, sau după o mie, când mintea, cea care a fost făcută pentru o viață cu fitil scurt, care a venit cu termen de expirare, chiar și acum, cu toate miracolele medicale ce au alungat bătrânețea și boala, se umple de trăiri până la refuz. Asta se întâmplă când oamenii au văzut tot ce era de văzut, au simțit tot ce era de simțit, au râs la tot ce era amuzant, au plâns la tot ce era trist. Vine un moment când viața trupească nu mai are nimic nou de oferit.

A sosit acest moment mai întâi pentru el și, într-un final, pentru ea. Fiecare zi devenise un teatru bine repetat, nu mai era nimic care să îi bucure sau să îi supere. Au făcut tot ce au vrut vreodată să facă, au decis că nu mai are rost să încerce ceea ce încă nu au încercat.

El a ales o moarte simplă, s-a resemnat să treacă în neant.

Ea a ales să-și transfere mintea în raiul digital, unde totul era posibil, unde oamenii pot să devină ceva mai mult decât simpli oameni.

S-au culcat pentru ultima oară împreună, strânși în brațe, alungând cât mai mult somnul, trăgând de timp. Ea, cu buzele lipite de urechea lui, i-a șoptit numele ei, nerostit în secolul petrecut împreună. El a făcut la fel. Și-au luat rămas-bun. Au adormit, el, într-o tihnă fără sfârșit, ea, într-un somn din care urma să se trezească într-un alt loc, pentru totdeauna schimbată.