TIMPUL

Se apropia ziua mea. Crezusem că de acum urma să fie numai primăvară. La mijlocul lui februarie, de Sfântul Valentin, mirosea a primăvară și a soare imediat ce deschideam ușa apartamentului nostru de bloc. De data aceasta, însă, încă ne plimbam mai mult pe sub străzile despre care crezusem că le vom vedea din nou împodobite cu explozia de corcoduși, cireși, vișini, și nuci înfloriți.

Fiind gheață pe trotuarele de la suprafață, și fiind cu toții nevoiți să folosim pasajele subterane, cei de la primărie se gândiseră să compenseze totuși, creând alei artificiale cu pomi înfloriți adevărați. Așa ne puteam bucura, totuși, de anotimpul cireșilor înfloriți pe care nu îl puteam vedea în parcul de la suprafață. Japonezii influențaseră toate culturile europene, care fuseseră entuziamate să le adopte obiceiurile și tradițiile. Era o luptă acum tocmai din această cauza, o luptă de valori și de principii. Erau o mulțime de conflicte în societatea noastră, pe care le puteam regăsi pe paginile online de știri.

Noi ne bucuram de prezența culturii japoneze la noi în țară, pentru că, altfel, nu reușisem să ajungem în Țara Soarelui Răsare și să admirăm spectacolul primăverii, cu frumusețea si efemeritatea lui.

Nu eram singurii. Problemele politice însă îi determinau pe mulți să condamne aceste practici de preluarea tradițiilor altei culturi. Peste acestea mai erau și problemele psihologice. Teoriile lui Jung erau iar la modă. În tot ce ne nemulțumește vedem, de fapt, acea parte din noi pe care nu o putem accepta și pe care o ascundem de alții. E vorba de arhetipul umbrei, despre care nu suntem niciodată pe deplin conștienți. Aspecte întunecate, dar, mai ales, necunoscute sunt cuprinse în umbra.

Tu nu erai psihanalist, dar cunoșteai mai bine decât oricine modul în care funcționau sufletul și mintea umană. Mă întrebam adesea dacă nu cumva, în cele din urmă, așa vor funcționa și roboții. Arătau din ce în ce mai umani. Deja vedeam, pe rețelele tineri și bătrâni japonezi locuind și plimbându-se de mână cu roboțele.

Chipurile roboțelelor erau umane, la fel limbajul gesturilor, în schimb corpul, cu membrele, erau create din fierătanii, ca și cum ar fi fost o îmbinare între om și mașinărie. Ele erau mereu zâmbitoare și viața era foarte bună alături de ele. Le despachetai, urmai instrucțiunile, iar ele se ridicau zâmbitoare din cutie și te îmbrățișau. Era ca un vis devenit realitate. Puteai trăi în propria poveste. Ele aveau, însă, numai chipuri asiatice, fiind create în Japonia. Unii europeni ar fi dorit și alte chipuri, specifice altor meleaguri. Roboțelele erau, însă, parte din alte tărâmuri. Nu erau de pe aici. Poate din această cauză, nu aveau aceleași drepturi cu noi toți.

Așa se face că roboțelele nu erau primite la psihanalist. Se vorbea despre discriminare tot mai des, pentru că inclusiv emailul și site-urile de facturi aveau secțiuni unde trebuia să dovedești că nu ești robot. Roboțelele erau de un calm ireal în fața întregii situații. Oamenii, în schimb, se certau, dezbateau, și protestau.

Roboțelele ar fi putut fi și psihanaliste, tocmai pentru că erau așa calme, dar oamenilor le era teamă să nu ajungă să fie înlocuiți de tot. La un interviu, orice robot avea un mare avantaj: stăpânirea emoțiilor.

În același timp, angajatorii, care erau mereu umani, nu se simțeau în largul lor cu roboții candidați. Se simțeau amenințați pe viitor, din cauza calmului lor, a controlului asupra oricărei situații de criză. Roboții, totuși, nu creau conflicte în munca de echipă. Acest lucru, însă, îi stânjenea pe toți cei umani care lucrau la un proiect alături de roboți. De ce? Ei nu își puteau susține părerile ca de obicei. Se aflau față în față cu o lipsă inumană de reacții. Roboții nu țineau supărarea și nu aveau inconștient pentru a proiectat ceva asupra altora. Nu visau și nu sperau la altceva decât le oferea realitatea.

De aceea noi ne luasem un cățeluș roboțel. Nu era pretențios și stătea cuminte lângă noi, chiar dacă nu îl plimbam mereu când auzea că se deschide ușa.

De ziua mea, mi-ai oferit lumină transformată în solid de către oamenii de știință din Italia, o invenție recentă. Era ca și cum aveam în cameră tot soarele din zilele frumoase. Atâta precum o stea, precum o planetă fantastică, sau precum o bijuterie atent lucrată. Mi-ai spus că ai reușit, în sfârșit, să îmi aduci soarele de pe cer, așa cum ai scris prin poeziile tale.

Îmi aminteam, spre exemplu, o poezie în care forsiția se confunda cu razele soarelui. Aceste tufe de flori galbene păstrau, parcă, razele de soare de pe timpul zilei și ele puteau fi admirate în grădinile noastre.

Lumea se schimba. Exista deja și încălzire prin trotuar când era mai frig, ca în Japonia, dar la noi nu reușiseră să topească gheața și nămeții. Toți făceam eforturi să scăpăm de frig, dacă încălzirea globală fusese considerată de unii cercetători că era doar o fantezie. Subiectul era intens dezbătut în continuare.

Visasem împreună să mergem în Japonia la acele stațiuni de tip onsen unde se făcea baie în cafea, ceai sau vin. Visasem și să ajungem în acea gaură unde era o adevărată lume, un colț de natură ca în paradis scufundat în pământ și deasupra căruia se vedea cerul printr-o spărtură în stâncă. Puteam doar sta pe o bancă și să privim nori.

Nimic din toate acestea nu mai era, însă, acum, posibil. Existau zvonuri despre un război între toate lumile pe care loe cunoșteam. Daca se ajungea la un război cu țările asiatice, nu cred că am fi reușit să câștigam, sau, în orice caz, nu am fi ajuns să nu regretam diverse pierderi. De acum, nimic nu urma să mai fie la fel că înainte.

Pentru a face față situației, ai avut o idee: să călătorim în timp, înainte că toate acestea să se fi întâmplat. Problema a fost că lucrurile nu erau tocmai puse la punct. Portalurile nu funcționau cum trebuie și s-au amestecat anotimopurile. Nu era neapărat o problemă, însă noi ne-am rătăcit unul de altul. Acum ne căutam, și speram să ne regăsim în același timp și spatiu. Comunicăm unul cu altul în vis. Oamenii de știință au descoperit că se poate face așa ceva. Ne întâlnim mereu acolo, însă bineînțeles că am dori mai mult. Am dori să fie totul la fel că înainte. Timpul, însă, este foarte parșiv, iar călătoriile în timp pot duce la decalaje semnificative. Timpul nu îl putem controla cu adevărat, indiferent de dezvoltările tehnologice.

Dacă lumina zilei o puteam stăpâni, transformând-o în solid, cu timpul nu putem proceda la fel. Timpul ne scăpa și acum, ca și în trecut, printre degete.