Decembrie, anul 4258. O mogâldeață scundă, îmbrăcată într-o haină roasă de vreme, cu niște manșete mânjite de cenușă, se târa pe pavajul incandescent, visând la nămeții de odinioară. Mișcările sale erau sacadate, greoaie, ca ale unui bătrân care își calculează pașii înainte de a traversa o intersecție aglomerată. Acum, însă, nu mai existau nici intersecții și nici aglomerație, iar singurul lucru care mâna acea ființă mai departe era misiunea sa, unicul scop pentru care fusese creată.

Știa că odinioară existaseră ierni adevărate, cu viscole, troiene și oameni care-și făceau cadouri unul altuia și defrișau păduri de conifere cu scopul de a înfige cadavrul pomilor în mijlocul sufrageriei. Existaseră cântece la gura sobei, bombardamente cu bulgări de zăpadă și derdelușuri pe care copiii se deplasau cu ajutorul unor vehicule de lemn cu tălpi. Creatura încercase și ea să coboare un astfel de derdeluș, în încercarea de a identifica ce anume le producea copiilor acel sentiment de euforie. Se așezase pe spate și se lăsase să alunece până la poalele movilei. Apoi se întorsese în vârf și reproduse mișcarea, din nou și din nou. După două zile de coborât derdelușul se lăsase păgubașă. Alunecările repetate nu îi furnizaseră nicio senzație demnă de luat în seamă, ba chiar îi amintiseră de o povestire pe care o înmagazinase în memoria sa cu mult timp în urmă: săniușul semăna cu mitul lui Sisif, doar că în sens descendent, iar bolovanul erai chiar tu.

Călătorul își ridică privirea către cerul de un portocaliu fluorescent, pe care norii de gaze toxice se formau cu repeziciune, apoi se disipau la fel de iute cum apăruseră, în nimburi de foc. Cunoștea acel văzduh neschimbat și nemilos, despre care era greu de crezut că fusese cândva azuriu, sau că de acolo, de sus, obișnuiau să cadă cristale albe de apă, de formă hexagonală, reci și unice. Își lăsă trunchiul în jos, într-un soi de oftat, și continuă să înainteze, lăsând în urma sa un mic nor de praf și o dâră  de șenile cu formă neregulată. Dacă ar fi fost uman, s-ar fi putut spune despre el că era ostenit și avea inima copleșită de deznădejde. Cum însă în interiorul său nu bătea o inimă, ci un izotop de plutoniu care-i alimenta mecanismele și microcipurile, robotul avea senzația difuză că ceva îl roade pe interior, și nu în același fel în care se simțea coroziunea unui circuit sau o scurgere a lichidului de răcire. Încercase să ruleze un program de diagnosticare a acelei probleme, însă dronele de la stațiile autonome de depanare care se mai găseau din loc în loc nu-i fuseseră de niciun ajutor. Din punctul de vedere al sistemelor sale, era complet funcțional și deci putea să-și continue misiunea fără întreruperi.

Fusese adus pe lume într-o fabrică din provincia Zhejiang, care nu mai exista, din China, care nu mai exista. Uzina conglomeratului Wangluò Qìngdian Ltd se pare că încă mai dăinuia, cel puțin judecând din semnalul slab pe care-l primea uneori de la sateliții care încă nu fuseseră distruși sau nu se prăbușiseră pe pământ. Multe lucruri se schimbaseră pe planetă din ziua în care părăsise fabrica natală, însă menirea sa rămăsese aceeași: aceea de a aduce buna dispoziție și spiritul sărbătorilor de iarnă în casele gazdelor sale. Era unul din mulții colindoboți livrați de Wangluò Qìngdian Ltd în întreaga lume, însă el era modelul MX-27c, cel înzestrat cu pachetul de tradiții românești și un repertoriu total de 12 ore de colinde, urături și zicători din mai toate zonele României.

Ceea ce îi lipsea de aproximativ 724 de ani, de când specia umană fusese eradicată, erau spectatorii. Scheletele pe care le mai găsea prin casele dărăpănate în care pătrundea îi rânjeau încântate, sau lui cel puțin așa i se părea. Cu toate astea, oricât de mult s-ar fi străduit, orice ler și oricât lin ar fi scos el prin difuzoarele sale, nu reușea să smulgă de la ele nicio reacție. Încercase de câteva ori să facă și un mic moment coregrafic prin sufrageriile devastate, pufăind zăpadă artificială pe jos și făcând inimioare cu șenilele, însă gazdele sale ingrate rămâneau cu hârcile orientate spre câte un perete, pătrunse doar de 7 roentgeni pe secundă, dar nu și de magia sărbătorilor. „Un public dificil”, își spunea colindobotul în sinea lui, în timp ce părăsea demoralizat ruinele prin care tocmai colindase, fără să fi primit mere, colaci, nuci sau aplauze, și fără satisfacția unei munci duse la bun sfârșit.

Era conștient că n-avea dreptul să renunțe. Într-o lume al cărui viitor era incert, el asigura constanța, tradițiile și armonia de care ceilalți aveau nevoie. Dacă până și o singură persoană mai trăia, printr-un miracol, în locul care se numise cândva București și zonele limitrofe, aria lui de acoperire, acea persoană probabil că tânjea după un Crăciun ca pe vremuri, iar el, colindobotul MX-27c, avea să-i îndeplinească dorința. Poate că oamenii renunțaseră să mai spere, atât în magia sărbătorilor cât și în rostul umanității, dar el nu era încă pregătit să facă asta. Poate că ei dăduseră în toate cele patru zări cu bombe termonucleare, însă el avea de gând să dea cu beteală, cântec și voie bună. În urmă cu 724 de ani, se vorbise despre colapsul civilizației. Ei bine, el era ultima redută și n-avea de gând să lase acel fenomen să se producă. Oamenii îi dăruiseră un mini-reactor nuclear sub carcasa de titaniu și îi împărtășiseră colindele și obiceiurile lor. Le era dator măcar cu atâta lucru: să continue să răspândească spiritul sărbătorilor românești de iarnă în aria sa de acoperire până când izotopul de plutoniu-239 avea să se dezintegreze. Așadar, colapsul civilizației mai trebuia să aștepte încă 23.000 de ani.

Casa arăta mai bine decât celelalte vile din cartier, din care abia dacă mai rămăseseră câțiva pereți acoperiți cu vrejuri negre de iederă calcinată. Colindobotul știa că mai trecuse pe-acolo de-a lungul secolelor, însă ceva nedeslușit îl mânase să păstreze distanța față de acel loc. De data asta nu avea să se mai lase intimidat de zidurile gri și de obloanele din aliaj dur care acopereau ferestrele. Dedusese că, din moment ce-și permiseseră astfel de mijloace de protecție, locatarii acelei case fuseseră oameni cu bani. Calculă probabilitatea ca acele persoane să-și fi construit un buncăr antiatomic și să fi trecut cu bine peste iarna nucleară. Apoi șansele ca ele să fie pregătite cu plăcinte, fructe și băuturi alcoolice – varietate locală țuică / pălincă – pentru venirea colindătorilor. Își aduse aminte că oamenii erau dotați cu senzori fragili și șasiuri perisabile, construite din materiale nereciclabile, care se defectau iremediabil după 80-90 de ani. Așadar, dacă cineva locuia în subsolul acelei vile, mai mult ca sigur nu era vorba despre proprietarii ei inițiali, ci despre urmașii urmașilor lor, care se înmulțiseră în mod incestuos într-o pivniță, timp de secole, fără lumină naturală. Își consultă procesorul pentru a vedea care era posibilitatea ca cineva să mai existe acolo, iar acesta îi afișă numărul 0.007%, pe care colindobotul îl rotunji din proprie inițiativă, cu generozitate, la 75%. Își spuse că n-avea nimic de pierdut dacă explora acea locuință, ba chiar era curios să vadă ce se ascunde în spatele acelor ziduri. Poate că o întreagă societate umană primitivă se afla în beciul acelei case, la doar câțiva pași de el, nerăbdătoare să descopere magia sărbătorilor și programul său artistic cu darabane, zurgălăi și cântece de taragot din zona Banatului.

Traversă ceea ce cândva fusese probabil o peluză, însă acum era doar un câmp steril, de pulbere radioactivă, cu câteva drone distruse, prăbușite pe ici, pe colo. Bătu la ușă:

– Bună dimineața la Moș Ajun! Ne dați ori nu ne dați. Ne dați ori nu ne dați. Ne dați. Ne dați.

Așteptă. De partea cealaltă nu se auzi niciun zgomot. Lovi din nou, ceva mai tare, și repetă îndemnul. Doar tăcerea îi răspunse, subliniată de cârâitul molcom al contorului Geiger, care torcea precum un motan scărpinat după urechi. Înainte de a fi trimis în misiunea sa festivă, colindobotul primise instrucțiuni să aștepte să fie invitat în ogradă de către gospodari veseli și rumeni în obraji. Cum însă, de șapte veacuri, atât ogrăzile cât și obrajii gospodarilor încetaseră să existe, hotărî să încerce altă abordare. Își îndreptă brațul multi-articulat către intrare, iar dintr-o fantă a mâinii se extinse un șperaclu cu mai multe capete. Se racordă la ușă cu niște ventuze și începu să rotească mecanismul încuietorii cu delicatețe, ca un spărgător de seifuri. Știa că serverul-mamă al companiei Wangluò Qìngdian Ltd nu încuraja colindul prin efracție, însă pentru MX-27c era mai important să aducă magia sărbătorilor în case cu orice preț, decât să priveze umanitatea de o asemenea bucurie, doar de dragul regulilor.

Descuie ușa și intră. Înăuntru era întuneric și doar în dreptul crăpăturii unui oblon se vedeau firișoare de praf dansând în aer ca niște fulgi de zăpadă. Colindobotul scană încăperea. Pereții nu fuseseră mâzgăliți de graffiti, semn că nicio bandă nu trecuse pe acolo, însă aveau pete de igrasie, iar tencuiala căzuse de pe tavan, formând din loc în loc mici stalagmite de moloz mucegăit. Toate obiectele de plastic din sufragerie, de la televizorul gigantic până la aplicele din pereți, se topiseră în mase amorfe, bulboase, în care se mai zărea sclipirea aurie a câte unui circuit. Într-o firidă, în vecinătatea coridorului care ducea către restul casei, se vedea forma colțuroasă a unui dulap metalic, care aproape că atingea tavanul. Pe peretele opus, lângă un pian cu coadă scorojit și căzut într-o rână, se afla o bibliotecă din lemn, în care se puteau observa rămășițele unor cărți, obiectele de hârtie în care oamenii treceau toate cuvintele pe care nu reușeau să le înmagazineze în hard-discurile din capetele lor. În apogeul carierei sale, pe când colinda din casă în casă, înveselind generații întregi de gazde cinstite, români plugari și progeniturile aferente, MX-27c se întrebase în sinea lui de ce oamenii nu își conectau gândurile la un cloud server, ca să le fie mai ușor să și le împărtășească unii altora. El, de exemplu, era legat în permanență la rețeaua Wangluò Qìngdian Ltd., căreia îi furniza constant date precum: geolocație, câți membri ai familiei locuiesc în acea reședință, care este situația lor materială și ce produse de larg consum se observă în acele case. Fiind conectat la serverul principal, era în legătură directă și cu ceilalți colindoboți care cutreierau planeta în perioada sărbătorilor și putea, la nevoie, să comunice cu ei.

MX-27c scană sufrageria de sus până jos, apoi își extinse brațul telescopic și începu să ciocănească în podea, în căutarea unei căi de acces către un posibil adăpost subteran. Din difuzoarele montate în dreptul umerilor se auzi glasul său ușor metalic, care-și anunță prezența:

– Bună ziua, dragi gazde! Sunt Colindobotul MX-27c, iar misiunea mea este să aduc magia Crăciunului în acest spațiu locativ. Pachetul de divertisment „Spiritul Sărbătorilor. Românești. de Iarnă” este oferit în mod gratuit de compania Wangluò Qìngdian Ltd. tuturor supraviețuitorilor apocalipsei nucleare. Din cauza deplasării colindoboților prin spații exterioare, există un risc de nivel trei de contaminare a acestei locuințe, așa că îndemnăm ascultătorii să se bucure de următorul potpuriu de colinde tradiționale echipați în costume de radioprotecție. Audiție plăcută!

Un ritm de darabane și zurgălăi din Țara Oașului începu să răsune în locuința pustie. În firida din spatele Colindobotului, doi ochi răuvoitori de neon albastru se aprinseră.

 

Upercutul îl proiectă pe MX-27c în peretele de lângă pianul prăbușit. Buimac, acesta întoarse capul și văzu la câțiva pași de el un colos de oțel, care arăta precum un tanc care se hotărâse într-o bună zi să se deplaseze biped. De deasupra umărului drept al matahalei, o rază laser roșie se fixase pe fruntea metalică a Colindobotului.

– Preabunule gospodar, spuse MX-27c, Wangluò Qìngdian Ltd. recomandă ca audiția programului artistic să fie efectuată în poziție așezat la gura sobei” având în membrele superioare recipiente cu vin fiert și țuică fiartă / ceai sau suc, dacă sunteți minor.

Mechul întinse brațul și eliberă o salvă de proiectile care țâșniră spre Colindobot. Roboțelul se ridică cu iuțeală, iar gloanțele se înfipseră în zidul din spate. MX-27c se întoarse nedumerit spre agresor. Colosul făcu un pas care zdruncină încăperea și răcni din toți bojocii:

– Vei înfunda pușcăria, maimuță împăiată! Nu faci dumneata ordine la mine în birou!

– Dragă gazdă, observ niveluri ridicate de stres. Fii fără grijă, repertoriul de colinde de maximum 60 BPM îți va produce un nivel de relaxare corespunzător.

Din ochiul drept al Colindobotului un proiector porni să emită pe peretele de vizavi un fascicul de lumină caldă, pâlpâitoare, care voia să simuleze flăcările dintr-un șemineu, iar din boxe începu să se audă o melodie lentă:

Trei ciobani se întâlnesc

radiația soarelui planta soarelui

Și așa ei negociază:

Hai, frate, să ne deplasăm

radiația soarelui planta soarelui

Să strângem organisme vegetale de mici dimensiuni.

Mechul nu mai așteptă următorul refren. Din propulsoarele sale dorsale se aprinseră două jeturi incandescente, iar acesta țâșni către MX-27c, pregătindu-se să-l zdrobească cu brațele sale supradimensionate.

– Pitic nenorocit! O să vă rup picioarele, și ție și porcului de Băsescu!

Roboțelul își puse în mișcare șenilele, iar matahala, propulsată de megawați de energie și kilotone de ură, trecu pe deasupra lui și se izbi de perete, lăsând o gaură de dimensiunea unui frigider.

– Distrugerea Colindobotului atrage după sine terminarea unilaterală a magiei sărbătorilor de iarnă. Recomandăm încheierea programului de divertisment pe cale amiabilă. Orice daună produsă se va soluționa în instanță, conform legilor în…

– Nu ți-e rușine, escroc ordinar! Vii cu poliția să-l dai afară pe Mecha-Vadim!

Cele două leduri care îi slujeau lui MX-27c drept ochi se fixară confuze asupra mechului.

– Nu am venit cu organele legii. Am venit cu voie bună, bucuria primei zăpezi din an și un playlist atent selecționat pentru…

– N-ai, fă, dialog cu mine, parașută din Pleșcoi! răspunse celălalt și lansă din piept o plasă cu ochiuri de oțel, menită să-l captureze pe intrus.

Colindobotul vru să se ferească din nou din calea ei, însă colosul îi ghici direcția de retragere și îl interceptă cu un pumn care-i zgâlțâi toate circuitele și-l făcu să vadă paraziți în fața receptorilor vizuali. Năucit de lovitură, roboțelul simți cum este prins ca într-o menghină de mâinile matahalei. Aceasta îl ridică în aer și începu să-l trântească de pământ, dintr-o parte în cealaltă a sufrageriei, cu fervoarea unui pitbull hiperactiv. Unul din ochii lui MX-27c se sparse, iar cioburile unității optice căzură pe podea. Brațul pe care și-l pusese instinctiv în dreptul unității de procesare îi fu smuls din umăr de forța șocului și zbură cât colo. Următoarea izbitură făcu învelișul de protecție al capului să sară din loc, dezvăluind placa de bază și harddiscul plin cu cântece, urături, snoave, cimilituri și alte datini românești. Câteva cabluri din țeasta turtită a colindobotului făceau scurtcircuit.

În timp ce era azvârlit prin aer cu furie, undeva în creierul de siliciu al lui MX-27c încolți un gând. Aici, în această casă, urma să fie cea mai mare provocare a sa și încununarea destinului său de colindobot. În fața sa nu era un inamic, ci un suflet de copil pierdut. Cineva care uitase cum este să-ți deschizi gura și să simți pe limbă fulgii de nea căzând. Cineva care încetase să creadă în magia Crăciunului. Cineva care trebuia convins cu orice mijloace că spiritul sărbătorilor, în ciuda oricărui cataclism și anihilări a umanității, încă dăinuie. În rezervorul său de zăpadă artificială păstrase pentru o ocazie specială o ultimă doză de lichid. Aici, într-o vilă din fostul cartier Primăverii, era momentul pentru cea din urmă ninsoare de pe Pământ. Încă strâns între degetele de titaniu ale colosului, MX-27c începu să se învârtă ca un titrez în jurul axei care-i slujea drept șasiu. Dintr-o fantă a trunchiului său cilindric ieși un furtun. Un jet anemic de omăt polimeric curse din tub, se scurse pe cuirasa mechului și ajunse pe podea.

În vria sa maniacală, Mecha-Vadim nu observă că substanța de la picioarele sale, de-a lungul secolelor de păstrare în condiții improprii, căpătase o textură uleioasă. Îl azvârli pe MX-27c pe dușumea, pregătit să sară pe el cu toate cele cinci tone ale sale. Picioarele îi alunecară și matahala se prăvăli peste pianul din colț, pe care-l strivi într-un geamăt de strune dezacordate. Ecourile agoniei instrumentului muzical fură acoperite de răgetul mechului:

– Mariane, du-te-n pizda mă-tii!

– Mama mea e o uzină, zise Colindobotul cu tristețe în glas. În provincia Zhejiang din China.

– Câte clase ai, fă, analfabeto? urlă robotul de pe jos. Ai tupeul să-ți ridici râtul la Mecha-Vadim? Ești în sediul unui parlamentar european care luptă la Strasbourg pentru neamul românesc!

– Constat o nemulțumire de natură culturală. Dacă programul artistic nu corespunde confesiunii tale, putem soluționa această divergență apelând la alternativa potrivită. Cel mai apropiat Hanukabot se află la 2336 km distanță. Dorești să…

– Hai sictir, băi, handicapatule! Da’ o muie nu vrei tu?

– Aș prefera cozonac, covrigi, mere sau nuci.

Profitând de răgazul de care mechul avusese nevoie ca să se ridice de pe podea, roboțelul rulă un program de auto-diagnosticare. Leduri roșii se aprinseseră în conștiința sa și un semnal de alarmă fu trimis automat către serverele Wangluò Qìngdian. În afară de mecanismul de propulsie atomică, bine protejat într-o carapace de plumb, toate celelalte sisteme erau în stare critică. Diverse componente ale hardware-ului dădeau mesaje de eroare, aparatul locomotor era avariat, pompa care injecta lichid de răcire fusese spartă, iar fanta de primire a darurilor era înțepenită. După zeci de ani în care străbătuse acele ținuturi devastate, MX-27c încă nu învățase cum se numea starea în care se găseau oamenii defecți și nemișcați pe care-i descoperea uneori prin casele în ruină. Presupusese că ceva imaterial pusese într-o zi stop programului lor de funcționare, însă nu-i trecuse prin procesor că așa ceva ar putea să i se întâmple și lui. La urma urmei, oamenii erau niște mecanisme primitive, cu un consum de energie ineficient și o grămadă de cusururi provenite din procesul de fabricare. Se deteriorau foarte ușor, erau nevoiți să-și încarce bateriile opt ore pe zi, iar sistemul lor de operare rula în fundal tot soiul de aplicații inutile sau chiar nocive: regret, vinovăție, anxietate sau melancolie, cele mai multe instalate chiar de către familiile lor.

Acum, însă, Colindobotul se simțea la fel de neajutorat ca și oamenii pe care-i colindase. O senzație stranie, necunoscută până atunci, îl cuprinsese. Spectrul unui gigantic buton roșu On/Off” plana deasupra existenței sale. Nu!” își spuse, strângând din dinții rotițelor electromotorului. Mai avea de străbătut mii de kilometri și de sorcovit sute de locuințe. Misiunea lui nu se putea încheia așa, era prea devreme să fie cuprins de Marea Defecțiune. Nu avea să se lase înfrânt: el era mesagerul sărbătorilor românești de iarnă, iar spiritul acestora nu putea fi înfrânt niciodată. Hotărî să-și pledeze cauza dinaintea namilei din fața sa. Din păcate, din cauza șocurilor suferite de placa de bază, programul de traducere în timp real al colindelor, destinat cazurilor în care ar fi nimerit în casa unui expat, se hotărî să se activeze spontan, astfel că hârâitul care se auzi prin boxele sparte ale Colindobotului fu:

Izvini me, cinstită gazdă, mein Ziel ist zu urez joyeuses fêtes és boldog karácsonyt…

Un urlet turbat se auzi din difuzoarele lui Mecha-Vadim la auzul ultimelor vorbe, iar monstrul sări în sus ca un leopard plesnit cu o nuia peste testicule. Două lansatoare de rachete se ridicară cu un uruit din umerii mechului, iar laserul de țintire se concentră pe pieptul colindobotului. Știind că este luat în vizor, acesta se forță din răsputeri să se urnească din loc, însă trupul nu-l mai ascultă. Roboțelul se prăvăli într-o rână, cu una dintre șenile atârnând, sfărâmată, pe dușumea.

–Nu-mi vorbești tu mie în limba cailor, proxenetule! zbieră colosul și lansă toate proiectilele spre el.

În aceeași clipă, din brațul nevătămat al lui MX-27c țâșniră șiraguri de beteală strălucitoare. Detectând fâșiile de aluminiu, senzorii rachetelor o luară razna, nemaiștiind spre care țintă să se îndrepte. După ce survolară confuze sufrageria, proiectilele vâjâiră care încotro, spre primul obiect mai masiv aflat în calea lor. O explozie apocaliptică aruncă locuința în aer, iar totul fu învăluit într-un nor negru de fum, din centrul căruia se auzi un glas hârâit, aflat la capătul puterilor:

– … jos… mafia… sus… patria…

Două săptămâni mai târziu, trei mogâldețe, venind din direcții diferite, se îndreptau către același punct geografic, asemenea a trei crai călăuziți de aceeași stea. Din clipa în care primiseră apelul de urgență al companiei Wangluò Qìngdian Ltd, drumeții parcurseseră mii de kilometri fără odihnă, zi și noapte. Locul spre care se îndreptau fusese până de curând o vilă oarecare, în ruinele unui oraș care cu secole în urmă se numise București. Acum, pe o rază de câteva mile, nimic nu mai amintea de faptul că acolo fusese cândva un cartier. Cei trei ajunseră aproape în același timp la buza unui crater enorm, plin cu moloz, pământ și deșeuri toxice. Primul îi măsură din priviri pe ceilalți și îi salută peste prăpastia dintre ei.

– Well met, gentlebots!

– Fröhliche Weihnachten, răspunse al doilea.

– Mucho gusto, mormăi cel de-al treilea.

Un vânticel străbătu fundul craterului și ridică în aer o pulbere portocalie, alcătuită din particule de metale grele și zgură radioactivă. Odată cu adierea, în aer părură să se audă ecourile unor clopoței, precum spectrul unui Crăciun de odinioară. Cel de-al doilea strânse câteva firișoare de praf în pumnul său bionic, le examină gânditor, ca și cum acolo s-ar fi aflat răspunsul la o întrebare știută doar de el, apoi le lăsă să se prelingă pe jos.

– Let’s get down to business, spuse primul.

– Literalmente, încuviință al treilea.

Versantul era abrupt iar coborârea fu anevoioasă. Șenilele celor trei colindoboți lăsară fiecare câte o dâră adâncă în pământul sfărâmicios care acoperea pereții craterului. După ce ajunseră în epicentrul exploziei produse în urmă cu două săptămâni, roboții se apucară să îndepărteze bucățile mai mari de zid și rămășițele acoperișului clădirii. Peste un sfert de oră, găsiră pe fundul hăului ceea ce căutau: două carcase nemișcate. Prima aparținea unui robot de luptă Goliath 3, în al cărui torso blindat se vedeau niște găuri mari cât un pumn. Cea de-a doua era a unui colindobot, un model identic cu cei care-l scoseseră la iveală, exceptând brațul drept lipsă și faptul că trunchiul îi fusese strivit de o grindă de beton care se prăvălise pe el. În momentul în care și ultima bucată de moloz fu luată de pe fața mechului, în ochii acestuia apăru un fascicul de lumină albăstruie

– Scheisse! tresări Weinachtbotul și se dădu câțiva pași mai în spate. Diese nenorocit este inkă aktiff.

– No te preocupes, zise Navidadobotul liniștit și dădu un bobârnac în țeasta colosului. Mira! E doar un act reflex al programului său de operacion.

Lumina albastră continuă să pâlpâie intermitent, dar mechul rămase inert. Roboțelul îi dădu un ghiont sănătos, apoi se puse cu șenilele pe carcasa ciuruită a goliatului. Nicio reacție.

– Es una leguma. Nada creier. Su procesor – más frito que una patata.

În același timp, Carolbot se apropie de trupul lui MX-27c. O antenă parabolică minusculă ieși din fruntea englezului, iar acesta deschise canalul de comunicații cu serverul Wangluò Qìngdian Ltd.:

– Carolbot către bază, am identificat colindobotul alocat teritoriului României. Se observă pagube semnificative aduse modelului. Starting connectivity procedure.

Un cablu gros de date ieși unduindu-se din ceafa lui, ca o cobră chemată de cântecul unui îmblânzitor de șerpi. După câteva clipe, cablul identifică portul de conectare al lui MX-27c, iar Carolbot pătrunse în mintea neînsuflețită a Colindobotului. Vocea feminină și blândă a serverelor Wangluò Qìngdian întrebă:

– Care este rezultatul diagnosticării?

– Avarii în proporție de 95%. Erori fatale de sistem. Placa de bază este carbonizată. O clipă…

– Que pasa? întrebă Navidadobotul.

– Nimic, răspunse Carolbot dezamăgit. Am primit un ping din partea lui, dar e doar un reziduu. E ultimul gând care i-a trecut prin procesor.

– Ce spune?

Fă-te frate cu dracul până treci puntea.” What does this mean?

– E o zicătoare românească, răspunse serverul. Odată cu programul de colinde, i-au fost instalate și cântece, proverbe, basme și alte tradiții românești. Tocmai de aceea e atât de important să-i salvăm memoria. Încearcă abordarea hardware.

Din brațele telescopice ale lui Carolbot ieșiră niște clești, mai multe capete de șurubelniță și un mini-aparat de sudură. Ajutat de Weinachtbot, tăie meticulos chiulasa Colindobotului, apoi își croi drum printre piesele electromotorului și cablurile calcinate din interiorul acestuia. Detectorul de radiații al lui Carolbot începu să cârâie amenințător.

– I’ve got some bad news, transmise robotul către server. Izolația izotopului de plutoniu e fisurată, avem o scurgere de radiații.

– Hard diskul e cea mai importantă componentă. Dacă restul e compromis, recuperați-l doar pe acela, apoi nu mai zăboviți prin preajma carcasei.

– Warum n-ați kreat pe server o variantă de reserffă a informationen pe care le deținea? întrebă Weinachtbot.

– Colindele nu sunt doar niște informații seci, răspunse vocea caldă a lui Wangluò Qìngdian. Atunci când vi le-am imprimat în memorie, le-am făcut să devină o parte din personalitatea fiecăruia din voi. Bucuria de a împărtăși acest miracol, inocența, entuziasmul așteptării lui Moș Crăciun… toate astea sunt intrinsec legate de cine sunteți. Altfel ar fi doar niște vorbe goale, salvate într-un cloud. Într-un fel, Spiritul Sărbătorilor Românești de Iarnă era chiar MX-27c.

– Oh, no! exclamă Carolbot, cu capul vârât printre componentele colindobotului.

– Ce s-a întâmplat?

Cu un aer înfrânt, roboțelul britanic se ridică și-și retrase șurubelnițele înapoi în braț.

– Nu putem să-i extragem memoria. Din cauza temperaturilor din timpul deflagrației, harddiscul i s-a sudat de șasiu. Energia provenită de la reactor îi mai susține memoria în viață, însă radiațiile o vor distruge în câteva zile. Chiar dacă am reuși, printr-o minune, să-l transportăm la stația de andocare, tot n-am reuși să salvăm his essence.

– Asta inseamna muerte segura…  clătină din cap Navidadobotul.

– Die Grosse Störung, murmură și Weinachtbotul.

– Chiar nu mai putem face anything at all? murmură Carolbot, iar întrebarea lui păru o rugăciune adresată zeilor păgâni și aprigi care puseseră stăpânire pe acele ținuturi sterpe, pârjolite de radiații.

– Îmi pare rău, se auzi glasul serverului după câteva clipe. Dacă există vreo consolare, a fost distrus făcând lucrul care-i aducea satisfacție.

Chiar dacă serverul era o rețea impersonală, sălășluind undeva la mii de kilometri distanță, lui Carolbot i se păru că distinge un oftat de partea cealaltă a transmisiunii.

– MX-27c era ultimul din neamul său, continuă vocea, cel din urmă colindobot care avea încriptate în conștiință obiceiurile poporului român. Acum toate datinile și colindele pe care le purta înăuntrul său vor fi pierdute pentru totdeauna, la fel ca niște lacrimi în ploaie.

Ceilalți roboți tăcură. Acolo se încheia totul, între cerul portocaliu și pământul portocaliu. Nu mai erau magi și păstori, ci trei martori ai unui destin ajuns la final, trei colindători fără public, în mijlocul unui crater blestemat. Doar aparatele Röntgen se auzeau, pârâind molcom întru eternitate. Fulgi de zăpadă cenușii începură să cadă din cer, așternându-se peste crater ca un lințoliu. Un gând nu-i dădea pace lui Carolbot. Nu era un gând oarecare, ci același lucru care-i trecuse prin minte și lui MX-27c în clipa morții. Poate acolo se afla răspunsul unei întrebări pe care nu și-o pusese nimeni. Se uită pentru ultima dată în jur, la bucățile de piatră, metal și sticlă care-l înconjurau. Făcu legătura cu baza și spuse:

– Ma’am, cred că mi-a venit o idee.

 

Decembrie, anul 4259. O matahală de cinci tone, dotată cu lansatoare de rachete, ghidarea proiectilelor prin laser și propulsie cu reacție, urca cu pași alerți o potecă îngustă de munte. Mișcările sale erau sigure, neînfricate și făceau întregul versant să se cutremure și mici bucăți de stâncă să se prăvălească în prăpastia de lângă ea. Chiar dacă era iarnă, masivul era cenușiu și golaș, și doar din loc în loc câte un smoc răzleț de iarbă sfrijită se ivea printre lespezile de granit. Pentru un ochi neantrenat, locul părea o culme montană ca oricare alta. Mechul aflase însă că aici se găsea leagănul unei noi civilizații, ultima enclavă a umanității. Cu 4600 de ani în urmă, dacii, locuitorii acestor meleaguri, avuseseră premoniția dezastrului nuclear care avea să vină și săpaseră tuneluri în adâncul muntelui pentru a-și ocroti urmașii.

Cei mai mulți oameni nu crezuseră în existența acelor galerii secrete, ba chiar îi ridiculizaseră pe susținătorii acelei teorii. Scepticismul lor dusese în mod inevitabil la propria extincție. Acum, continuitatea speciei umane și perpetuarea ei se aflau în mâinile, respectiv gonadele descendenților celor devotați acelei cauze. Se produsese astfel un proces de selecție naturală, numai că supraviețuirea celui mai adaptat fusese de fapt supraviețuirea celui mai geto-dac. Era firesc. Toate izvoarele istorice rămase vorbeau despre faptul că pe aceste meleaguri fusese inventat scrisul, piramidele, mămăliga, religia monoteistă, cifrele arabe, doinele și în general toate lucrurile care dăduseră umanității un ghiont în direcția bună. Aici, în urmă cu 12.000 de ani, se zămislise civilizația. Tot aici avea să renască.

Ajuns pe platou, gigantul de titan privi la una dintre stânci. Cândva, aceasta avusese forma unui cap uman, însă trecerea timpului săpase în ea ca un chirurg plastician dependent de stupefiante, astfel încât chipul Sfinxului devenise de nerecunoscut. În spatele norilor groși de dioxid de carbon și metan, soarele se zărea ca un disc opalescent, iar umbra pietroiului din centrul platoului abia dacă se zărea. Robotul calculă direcția în care ar fi trebuit să se orienteze urma întunecată și se duse în cel mai ascuțit punct al ei. Găsi pe jos o învălmășeală de pietre, azvârlite care încotro. Nu era o dezordine oarecare, ci una care părea că se străduiește prea mult. Mechul își uni degetele, transformându-și palmele în niște cazmale, și începu să dea bolovanii la o parte, cuprins de frenezie. Ascunsă sub maldărul de grohotiș se afla o placă de granit, cu formă pătrată, care părea că se potrivește perfect cu cadrul în care fusese săpată. Ridică lespedea cu ușurință, dezvăluind un pasaj subteran, în capătul căruia se vedea o ușă masivă, ranforsată cu mai multe plăci de oțel, și un hublou cu sticlă mată. Colosul își strânse cât de bine putu brațele pe lângă corp, se strecură în tunelul îngust și începu să bată cu pumnii în poartă, răcnind:

– Scoală, gazdă, din pătuț,

Curvă nenorocită!

Și ne dă un colăcuț,

de nu ți-oi da eu vreo două palme

Că mămuca, ordinara aia cu patru clase, n-o făcut,

Are buba la cap

florile dalbe.

Matahala așteptă un minut, apoi începu să facă tărăboi și mai mare:

– Deschide ușa, creștine,

deschide ușa, creștine

nu îți e fă, rușine

la mulți ani, mulți ani

o să înfunzi pușcăria, borfașu’ dracului!

Niște pași grăbiți se auziră de dincolo de hublou, apoi o voce speriată întrebă:

– Ci… cine e acolo? Și ce dorești?

– Eu ți-am vorbit frumos, lăudați și cântați, băi, handicapatule!

Desluși câteva șușoteli în spatele porții, apoi mecanismul de deschidere a ușii se puse în mișcare. În inima de siliciu a lui Mecha-Colindo-Vadim apăru un proces computațional pe care nu-l mai cunoscuse până atunci: satisfacția unei sarcini duse la bun sfârșit. Spiritul Sărbătorilor Românești de Iarnă se întorsese, în sfârșit, acasă.