Planetele Venus, Terra și Marte sunt foarte diferite astăzi, dar, în tinerețea lor au fost foarte asemănătoare. Toate trei erau calde, cu atmosfere groase, bogate în apă. Cu timpul, Marte a devenit o planetă rece, uscată, cu o atmosferă subțire, iar Venus a devenit supraîncălzită, cu un cer zdrobitor, toxic, numai Terra a devenit o lume oceanică, caldă plină de viață. Dar de ce asta?
Se cunoaște că Marte a avut cândva, la începuturile ei, mări vaste, condiții potrivite pentru viață, dar având o gravitație mai mică decât Terra și un câmp magnetic slab, „Planeta Roșie” și-a pierdut o mare parte din atmosferă în timp și cea mai mare parte a apei fie a înghețat sub suprafață, fie a fost blocată chimic în argila marțiană. Dacă Marte ar fi fost mai mare și mai activ din punct de vedere geologic, poate că ar fi devenit o altă lume vie.
Ceea ce ridică problema lui Venus. În ceea ce privește masa și compoziția, Venus pare să fie aproape un geamăn al „Planetei Albastre”. Gravitația sa de suprafață este de 90% din cea a Terrei. Deși nu are un câmp magnetic puternic precum Terra, este activă din punct de vedere geologic și există dovezi ale activității vulcanice pe suprafața sa. Venus a păstrat și o atmosferă groasă, așa că de ce este o lume a iadului în comparație cu Terra?
Într-un trecut foarte îndepărtat, planeta Venus a fost asemănătoare Terrei. Atmosfera sa bogată în apă ar fi plouat la suprafață pentru a crea mări și râuri calde, la fel ca Terra și Marte. Uneori se sugerează că Venus ar fi putut fi asemănătoare Terrei până acum 700 de milioane de ani. Dar în cele din urmă, fie din cauza apropierii sale de Soare, a lipsei câmpului magnetic, fie a unui proces geologic, Venus a suferit o transformare cu efect de seră. Oceanele sale s-au uscat, iar atmosfera sa s-a îngroșat pentru a deveni „lumea moartă” pe care o vedem astăzi. Privind această planetă, de aici de pe Terra, am putea vedea cu toții un semn de avertizare a ceea ce se întâmplă atunci când gazele cu efect de seră cresc dramatic.
Totuși, noile cercetări susțin că Venus nu a fost niciodată o lume umedă și că, deși a avut o atmosferă timpurie bogată în apă, nu a reținut niciodată apa și mările nu s-au format niciodată pe suprafața celei de-a doua planete de la Soare.
Un studiu asupra planetei Venus începe prin a calcula viteza cu care apa, dioxidul de carbon și alte molecule sunt descompuse în atmosferă. Radiațiile ultraviolete care lovesc partea superioară, atmosfera, precum și interacțiunile chimice pot sparge aceste molecule. Pentru a menține niveluri stabile de apă, de exemplu, aceasta trebuie completată prin activitatea vulcanică.
Pe Terra, gazele vulcanice eliberate sunt în mare parte vapori de apă, deoarece interiorul „Planetei Albastre” este bogat în apă. Acest lucru permite Terrei să înlocuiască apa care se descompune în atmosfera superioară. Dar interiorul lui Venus este mult mai uscat, doar 6% din gaze fiind vapori de apă. Restul este în mare parte dioxid de carbon și compuși cu sulf. În acest model, compoziția gazelor vulcanice este principalul motor al modului în care evoluează atmosfera unei planete, nu compoziția inițială a atmosferei. Deci, cu activitate vulcanică redusă, atmosfera lui Marte s-a subțiat. Cu gaze vulcanice uscate, bogate în sulf, Venus a devenit o lume cu efect de seră. Cu gaze vulcanice bogate în apă, Terra a rămas o planetă oceanică.
În prezent, există dovezi pentru ambele modele evolutive de pe Venus și niciunul nu poate fi exclus. Proiecte viitoare, cum ar fi misiunea DAVINCI a NASA, ne-ar putea oferi o imagine mai bogată asupra atmosferei venusiene, dar până atunci rămâne de văzut dacă soarta unei planete este scrisă în stânca ei sau în cerul ei.
Foto: www.universetoday.com