REFLEXIA STELELOR

Personaje grandioase

En – vizionar, matematician.

Cron – întruparea primordială a eternului Chronos.

I Prologul lui Cron

Glasul lui se aude de nicăieri și înconjoară totul.

— M-am născut în aceeași clipă cu lumina și întunericul. Puțini au fost cei care m-au cunoscut în sfârșitul altor lumi și în trecutul altor timpuri. Numele meu este Chronos și sunt stăpânul timpului, iar în această lume muritori mă vor numi, pur și simplu Cron. Am trăit în multe alte lumi și aceasta este următoarea dintre multitudinile care s-au pierdut. Cum tot ce este viu și înglobează manifestarea vieții, așa sunt și eu întruchiparea timpului.

Într-o altă clipă același glas rece continuă să povestească.

— Adevărul trist este că toată lumea crede că timpul este infinit, și nu se termină niciodată dar, din păcate, cu fiecare secundă care ticăie spre următorul eveniment, tot ce este viu se succede spre sfârșitul existenței și se disipează până când va veni ultima clipă. În acel ultim momentul nu va mai există niciun strop de viață. Și atunci într-un final totul se termină.

La început Cron renăscu în forma unei umbre umane și era capabil să treacă dintr-o umbră în alta, ascultând și observând în tăcere.

Trecuseră două mii de ani, în tot acest timp Cron șopti din umbră celor cu o inteligență aparte, le vorbi despre tainele ancestrale din diferite științe. Pe unii îi învăță chimie iar pe alți fizică.

Cron era într-o căutare continuă a celor mai semețe minți de pe pământ. La un moment dat găsi un bărbat de vârsta a doua care contempla privind la coroana abundentă a unui stejar verde. Se lipi de fantasma acelui trup șușotind din umbră.

— La fel ca în celelalte lumi și în aceasta la început fiecare clipă a fost plină de speranță, dar omul în ființa sa distrugătoare a stors apa vieții și din acest pământ. Desigur că nu îi condamn pentru că sunt asemenea unor copii inconștienți. Sunt sigur că atunci când se vor trezi vor înțelege și aprecia viața altfel.

— Și eu ce pot să fac, zise acel muritor.

— Acum nu mai poți face nimic, e prea târziu. De-a lungul propriei mele existențe, am constatat că fiecare descoperire și invenție a dus omenirea pe drumul progresului, până la un anumit punct. Altfel spus, scopul meu suprem este să fac în așa fel ca umanitatea să atingă evoluția continuă, pentru că altfel, de fiecare dată când ajunge la punctul culminant, pur și simplu se autodistruge. Cel mai greu e să vezi cum de fiecare dată tot ce s-a construit se pierde.

Așadar, în mare parte a existenței sale, Cron lucrează asupra omenirii în liniște și rareori ies la suprafață. Se face văzut în carne și oase doar atunci când se întâmplă un eveniment excepțional.

II Abisul

Ca de fiecare dată destinul întunecat a ieșit la lumină ademenind omenirea în ultimul și cel mai mare război. Holocaustul nuclear al celui de-al treilea război mondial a dezlănțuit o furie atomică de o intensitate fără precedent, transformând aproape toată biosfera într-un infern radioactiv. Pământul, odinioară vibrant de viață, a fost redus la o sferă stearpă și calcinată, un monument grotesc al nebuniei umane. Ecosistemele, țesăturile complexe de interdependențe biologice evoluate de-a lungul erelor geologice, s-au dezintegrat, lăsând în urmă un peisaj apocaliptic de cenușă și deșertăciune. Zumzetul vieții a fost înlocuit de o tăcere mortală. Viața însăși părea să fi fost ștearsă din memoria planetei de vânturile toxice care măturau acum suprafața pământului pârjolit, dezgolit și fără viață. Și totuși ultimii oameni s-au încăpățânat să trăiască în acest infern fără de sfârșit.

După eveniment, pe când umanitatea era în derivă, într-un laborator situat în adâncul pământului, sute de oameni de știință s-au unit pentru a găsi o cale de a salva civilizația de la extincție. Aceștia au creat un dispozitiv capabil să controleze fluxul temporal, vrând astfel să modifice trecutul. Din păcate, experimentul a scăpat de sub control, provocând o implozie de particule neutronice care a creat o zonă de tampon acronică, primind denumirea de abis.

Când se întâmplase acea neregularitate universală, constrâns de primejdia iminentă, Cron interveni, pentru a preveni un cataclism ce ar fi șters întreaga existență a tuturor posibilităților. În prima fază, cu ajutorul unui aparat – vortex mecanic – pe care îl ținea în ambele mâini, a montat pe tavanul din subteran, ceasul ce măsoară timpul universului.

Ceasul acela uriaș era o mașinărie complexă alcătuită din componente mecanice cu zeci de rotițe zimțate care compun un sistem complex de măsurare a timpului.

Astfel Cron a făurit primul ceas care deține tot timpul din univers. Văzând că încă tavanul se zguduia, continua să mânuiască vortexul mecanic, materializând șase clepsidre având o înălțime de douăzeci de metri, pe care le-a pus în poziție de piloni de susținere, reușind astfel, în acel spațiu al instabilității, să susțină tavanul și în aceeași măsură reuși să restabilească timpul.

După ce a amenajat abisul după necesități, în următoarea zi cu același vortex mecanic, a sculptat materia, modelând un rând de trepte în spirală, până când a ajuns la suprafață, urmând ca, în cele din urmă, să se arate puținilor oameni care încă mai trăiau pe pământul pustiit.

De-a lungul timpului, ultimii oameni ne-având alte opțiuni au fost nevoiți să își introducă o parte din ansamblul de procese psihice variate și complexe în discuri electrice, componente adiacente ce permite ca existența conștiinței umane să se desfășoare într-un spațiu virtual – trăind astfel cu toții în camera sufletelor.

În tot acest timp Cron făcea o expertiză minuțioasa a tuturor vulcanilor de pe pământ.

Stând pe o stâncă în vârful muntelui Merapi din Indonezia, îmbrăcat într-o mantie neagră,  cronomantul vorbi cu greutate. Lipit de el umbra licărea în bătaia vântului.

— Din nou! Istoria pământului s-a pierdut în negura timpului și fiecare ființă vie a fost sărutată cu emoție de către moartea din întuneric… Moartea nu a iertat nicio vietate și a adus, într-un final, marea tăcere.

III Econ, orașul de sticlă – după sfârșitul umanității

Pe de o parte, undeva în adâncul orașului de sticlă, unul dintre ultimii oameni stătea în așteptare într-o cameră mobilată cu un dulap din plastic. Stând cu fața aproape de fereastră, la un moment dat grăi pentru el însuși.

— De câte ori privesc dincolo de oglindirea propriului meu chip, nu văd altceva decât finalul întregii omeniri, care se termină cu sfârșitul meu.

Numele meu este En. Din când în când, stau și privesc în gol, iar cu ajutorul imaginației reconstruiesc, într-un câmp vizual, lumea de altădată…fragmente reflectând frumusețea unui paradis pierdut.

Mă concentrez atât de mult, până când mă văd – copil fiind, alergând pe câmpul cu flori colorate, la marginea căruia se află o livadă cu pomi fructiferi. Am păstrat această amintire de pe vremea când încă pământul era roditor. În acele vremuri de odinioară, razele blânde ale astrului ceresc mângâiau pădurile și pajiștile înverzite. Din păcate, acum întregul glob e uscat.

Altădată închid ochii și mă prefac că sunt în mijlocul străzii și îmi imaginez cum lumina soarelui strălucește încălzind trupurile altor muritori care trec pe lângă mine, mergând fiecare în treaba lui.

Țin minte cum, în timpul de dinaintea sfârșitului, luna stătea pe cerul înstelat, ca un străjer în mantie argintie, veghind în fiecare noapte asupra omenirii. Dar, de atunci, toate s-au schimbat și soarta pământului s-a dovedit a fi predestinată când, din păcate, apele învolburate ale mărilor și oceanelor s-au evaporat, transformând pământul într-un deșert arid.

***

Cât despre mine, cred că încă sunt om, unul dintre cei trei rămași în viață. Îmi aplec capul în fața eternității și recunosc că nu mai știu cât de mult timp a trecut de când marea tăcere s-a abătut asupra civilizației. Puține amintiri mai am cu ultimii oameni care au trăit în acest oraș cu blocuri ridicate în arhitectură noviană.

Pot să atest pentru că am fost de față. Cu trecerea timpului, faimoasele clădiri ondulate cu un aspect aparte s-au degradat tot mai mult. Orașul a devenit în cele din urmă o ruină strălucitoare, conturând rămășițele unui trecut pierdut. Măreția și splendoarea unei civilizați. Dar acum nu e nimic mai mult decât un cimitir de clădiri zdrențuite, tăiate de un vânt nisipos. Toate blocurile stau în picioare datorită componentelor de rezistență, alcătuite dintr-un schelet fieros. Construcții impozante în adâncul cărora stagnează o tăcere de mormânt. Un oraș fantomă, împrejmuit de o pustietate infernală.

IV Camera sufletelor

Așadar, sfârșitul lumii s-a întâmplat cu mult timp în urmă…

Constrâns de iluzia vieții, nu mai știu de câte ori am sfârșit și eu, prin a nu mai fi ceea ce am fost, ca la finalul preschimbării să înțeleg că trupul este un fel de vehicul și că mintea este esența propriei existențe. Așa mi-a spus Cron de fiecare dată când a schimbat o componentă din trupul uman, cu o piesă nouă făcută dintr-un material rezistent. M-am schimbat atât de mult de-a lungul timpului, încât nu mai simt intemperiile vremii. Chiar mai mult de atât, după ce mi-au fost înlocuiți ochii cu lentile performante, am posibilitatea să văd prin întuneric. Desigur, aceste atribute sunt doar o parte din ceea ce am dobândit prin transformare.

La ultima intervenție a cronomantului asupra mea, a reușit să îmi modifice trupul deteriorându-l așa de mult de la esența umană, încât nici nu știu dacă mai trăiesc cu adevărat. Am primit o inimă din cauciuc – materialul aflându-se într-o stare maleabilă, așa mi-a zis Cron când mi-a schimbat organul de origine umană. Nu mă simt disfuncțional, dar am primit o inimă care rareori mai bate.

Au fost clipe când pur și simplu inima din cauciuc a încetat, subit, să mai funcționeze. Poate și din cauză că sângele care circulă prin venele artificiale s-a lichefiat, devenind prea gros pentru a exercita presiunea necesară unei bune funcționări. Sau, poate și pentru că am atins tăcerea și, de multe ori, uit să mai respir. Dar ce importanță mai au sincopele acestei vieți fără de sfârșit, când întreaga lume s-a stins?

După războiul nuclear, cu trecerea anilor omenirea se stinse. Cu melancolie, țin minte când am protestat cu vehemență împotriva introducerii conștiinței individuale în spațiul virtual. Fuga din această lume, oricât de deformată și grea devenise, nu era o soluție. Le-am zis de nenumărate ori: mai bine moartea crudă, decât iluzia vieți într-o închisoare virtuală.

Sincer, nu-i condamn că au părăsit un pământ care ardea la propriu, având o atmosferă încărcată cu ioni reziduali din cauza cărora tot ce era viu se atrofia rapid. Ei, pur și simplu, au vrut doar să trăiască. Cred cu tărie că atunci ne-am dezumanizat. În acele vremuri grele, ultimii oameni s-au încărcat în spațiul virtual, cu speranța că vor trăi veșnic.

Nu știu cât timp a trecut de la marea tăcere, dar de atunci mă străduiesc să îi mențin în viață.

Am primit sarcina de a întreține ,,camera sufletelor” în interiorul căreia, într-un spațiu virtual, trăiesc ultimele conștiințe umane.

Adevărul neștiut este că au fost momente grele, când am făcut imposibilul depășind nenumărate controverse logice ale existenței, pentru a-i menține în acea eternitate falsă. Și o vreme a funcționat.

Ironic, dar sistemul central în care ei și-au introdus conștiința pentru a dăinui peste trecerea timpului, s-a degradat atât de mult, încât, în cele din urmă, oricât de mult m-am străduit nu am reușit să fac față sumedeniilor de reparații. În ultima vreme s-au defectat tot mai multe componente, ca în cele din urmă, din cauza lipsei de piese, sistemul să se oprească definitiv.

Cu trupul împietrit, pradă unor sentimente contradictorii și în același timp măcinat de neputință, am ascultat cum un scurtcircuit sfârâia fără întrerupere, urmând ca în aceeași zi să verific din nou unul din cei opt stâlpi cu lămpi și tranzistori unde din păcate am găsit trei lămpi arse.

Când am înțeles că sistemul a cedat definitiv și conștiința lor pur și simplu a ars, am capitulat psihic. O senzație de fierbinte îmi invadă trupul, transmițând un val de căldură care îmi copleșise sistemele interioare, urmând ca trupul să reacționeze prin frisoane puternice. Privirea care altădată îmi era fixă, acum îmi trepidează într-un tremur amețitor.

Ruinat de neputință, am luat o cheie fixă de dimensiune mare și am mers în camera sistemului central. Splendoarea tehnologică se oprise definitiv, nu se mai auzea nicio zumzăială în încăpere. Am lovit sistemele pe rând, în stânga și în dreapta, dând cu forță brută în discurile aurite, urlând din toți rărunchii. Apatia nebuniei își spuse cuvântul, înecat în propria-mi suferință, lovind ca un bezmetic, cu putere în fiecare modul care mi-a ieșit în cale, deteriorând zeci de componente.

Inconștient de ceea ce fac am rupt cabluri electrice, trăgând ca un bezmetic de ele.

Am încercat atât de mult să îi țin în viață, pentru ca acum să înțeleg că totul a fost în zadar.

Văzând ce am făcut și conștientizând stupoarea păcatului, sistemul nervos central mi-a cedat sub presiunea psihicului. Lipsit de energie, printr-un imbold mecanic am căzut în genunchi. Neclintit și amuțit am stat câteva ore în reculegere emoțională, timp în care m-am golit de toată frustrarea, spunându-mi că am încercat să îi mențin în viață atât cât am putut, chiar dacă am eșuat. Într-un final, ascuns în tăcerea absolută am înțeles că trebuie să termin definitiv cu trecutul.

În ziua următoare, m-am întors cu o grenadă de tip defragmentare, i-am sucit capul până a făcut un click și s-a aprins un led roșu. Am părăsit încăperea, lăsând trecutul în urmă, repetându-mi cu tristețe în gând că e doar o altfel de apocalipsă. Acesta a fost manifestul minții copleșite de neputință. Când mi-am dat seama de gravitatea faptelor mele, m-am simțit ca un monstru sufocat de agonie.