MEȘTERUL

O strălucire albă licărea prin scoarța copacului, dinspre rădăcini către trunchi și crengi. Meșterul atinse scoarța cu degetele, apoi își lipi palma de ea. Oricine altcineva ar fi văzut în lemnul acela doar un tei alb, însă el vedea mult mai mult.

— Frumoasă și scumpă ca o lună plină.

Ochii i se umeziră, când copacul îi răspunse cu o licărire nouă, ce-i pulsă ușor în vârful degetului arătător. Dar așa se întâmpla când teiul alb îți apărea în cale. Era adevărat aproape tot ce auzise despre acest copac cu frunze străbătute de nervuri albe ca oasele și scoarța cenușie, prin care răzbăteau uneori pâlpâiri de lumină. Toată ființa sa emana un parfum dulce, îmbătător, de parcă pătrunsese într-o grădină a zeilor.

Dar cum aș putea să fac eu o lăută dintr-un lemn așa de minunat? se gândi meșterul, netezind ușor copacul cu mâna. Ar fi fost o impietate să cioplească în el ca într-un tei obișnuit. Înțelegea de ce se afla acolo. Un șuvoi cald se prelinse din copac, îi pătrunse în braț și i se răspândi în piept.

— Ochii-i sunt de abanos, buzele de zmeur, trupul – alb și neted, iar glasul – un cântec vesel!

Și cine-ar fi crezut? continuă el în gând. Tocmai eu să te găsesc.

Nu-și amintea când le luase cu el, dar acum vedea că uneltele-i erau alături, și toporul, și dălțile și cuțitele, tot ce avea nevoie ca să taie și să cioplească lemnul. La vederea lor se gândi doar cum să se apuce de treabă mai repede.

Nu și-ar fi închipuit că avea să dea peste un copac ca acela sau, după cum auzise spunându-se, că o să-i iasă în cale pentru că, de fapt, copacul era cel care-și alegea cioplitorul. Asta se putea întâmpla oriunde, departe, în inima pădurii sau chiar în fața casei; răsărea așa, pe neașteptate, din pământ, încât ai fi putut să juri că înainte nu fusese acolo.

În târgurile înconjurate de pădurile ce se întindeau la răsărit de Apele Albe se vorbea uneori despre acest copac. Bătrânii meșteri povesteau despre un cioplitor din tinerețea lor care se lăudase că lui chiar i se arătase teiul alb. Știau cu toții cum îți apărea în cale și ce se putea ciopli din lemnul său. Nu se așteptase că o să fie atât de norocos. Totuși, negreșit, copacul se afla în fața lui. Nu avea cum să se înșele. Era un tei alb.

O vreme meșterul munci cu frenezie și nu se opri nici măcar cât să-și tragă sufletul. Toporul său tăia ca în unt, iar lemnul îi cânta sub tăiș. Aroma aceea dulce, pe care copacul o răspândea, se întețea când seva curgea și îi lua mințile.

Erau clipe când se vedea pe sine doborând copacul, de undeva din afara sa, ca și cum devenise altcineva, străin de el însuși. Alteori se trezea dintr-un somn adânc, în care se pierdea din nou.

Odată copacul tăiat, se apucă să-i curețe scoarța, iar dedesubt se ivi lemnul alb-argintiu la care voia să ajungă, neted și catifelat ca petalele unei flori.

— Zeilor, tresări cioplitorul, simțindu-i netezimea sub palme. Trupul alb și neted, iar glasul – un cântec vesel!

Uitase cât timp trecuse de când se afla acolo și nici măcar nu mai recunoștea locul. Însă nu-i păsa, mai ales că nu mai cunoscuse un asemenea avânt la nicio altă lucrare.

De-aș fi știut c-o să te întâlnesc. Zici c-am dormit zile întregi și-abia acum m-am trezit.

Când, în sfârșit, se apucă să cioplească în lemn, inima începu să-i bată cu putere. Răsuflarea i se tăia la fiecare rotunjime nouă care venea din închipuire și preschimba lemnul. Simțea că în mâinile sale nu s-ar fi aflat trunchiul unui copac, ci un trup viu, iar el se pomenea sculptând carnea unei ființe. Însă, cu cât se gândea mai intens la asta, cu atât dalta se mișca mai precis și mai iute.

Probabil că trecuse toată ziua, și trecuse și noaptea, când isprăvi lucrarea, căci soarele răsări din nou, neașteptat, iar lumina se strecura printre crengile copacilor.

— Oare unde mă aflu? se întrebă deodată meșterul, uimit de zorii ce se aprindeau peste lume.

Își amintea că plecase în pădure să caute un lemn potrivit din care să cioplească o lăută pentru fiica lui Olak cel Șchiop, un nobil care avea în stăpânire pământurile de dincolo de târg. Fiica lui cea mare avea o slăbiciune pentru muzică, iar tatăl îi făcea toate poftele. Însă multe din cele întâmplate înainte de apariția teiului alb se învăluiau treptat în ceață. Privi la copacii din jur și dintr-o dată văzu numai tei albi care înfloriseră, dar și trunchiurile lor înfloriseră, iar florile li se scuturau și se așezau peste pământ, și iarăși înfloreau altele, albe și parfumate.

— Când ați apărut atâția?

O adiere de vânt răscoli florile.

Când își luă ochii de la tei, privi din nou la copacul doborât. Cu mișcări grijulii scutură florile care se așezaseră pe el și atunci se uită la ceea ce ieșise din mâinile lui. Curățase și scobise lemnul, dându-i forma unei femei. Nu-și închipuise niciodată că poate exista ceva atât de frumos. Femeia de lemn părea că doarme, cuibărită printre flori, albă și sidefie. Ochii meșterului se plimbară pe linia obrazului ei, curgând de-a lungul ușoarelor scobituri de sub gât care-l făceau să tresară. Respiră sacadat atunci când îi mângâie cu privirea sânii rotunzi, ușor depărtați, ale căror sfârcuri cilindrice și albe parcă tocmai se înfioraseră. Gura i se umplu de salivă când coborî pe curbura taliei subțiri, sub care se rotunjeau șoldurile pline și apoi coapsele, ca și cum trupul ei era o linie perfectă, ce nu se sfârșea, dar se întorcea în sine însăși. Reușita neașteptată a sculpturii îi înfierbânta sângele. Își amintea de mâinile sale, cum cioplise formele acelui trup în care-i venea să se piardă și să uite de orice altceva. Nu-i venea să creadă că fusese în stare să cioplească o așa minunăție. Nici nu îndrăznea să o atingă.

O fixa cu privirea, ca și cum i-ar fi fost teamă că dac-ar fi clipit, ea ar fi putut dispărea.

În cele din urmă își aminti de cuvintele meșterilor. Odată sculptată, femeia de lemn putea îndeplini cioplitorului ei orice dorință.

Însă el își dorea un singur lucru.

— Buze albe, buze roșii.

O picătură de sudoare i se prelinse pe șira spinării când își încleștă pumnii și, făcându-și curaj, se apropie de sculptură ca să-și rostească dorința.

— O să te numesc Diana, după fecioara pădurii, îi mai spuse și-și plimbă încet degetele tremurânde pe văluririle lemnului.

Se spunea că Diana, cea cu părul din frunze și mușchi, fusese prima făptură însuflețită care cutreierase pădurile străvechi și se întovărășise cu lupii. Părerea cea mai răspândită era că, în timp, se preschimbase într-o rădăcină de copac, dar unii credeau că mai trăia încă, ascunsă prin păduri întunecate și desișuri neumblate.

Buzele ei ușor umede păstrau seva dulce a teiului. Zeilor! Sărutul îl ameți, parfumul lemnului i se urcă până în moalele capului. Răvășit, se întinse lângă ea.

Ziua se scurse, iar seara își lăsă ușor aripile foșnitoare peste teii înfloriți, dar nu simți nicio schimbare.

Totuși încrederea bărbatului rămase la fel de puternică.

— Nu mi-e frică să aștept, îi spuse femeii din lemn. Știu că îmi vei îndeplini dorința.

Mai târziu nu mai știu dacă se întâmplase chiar atunci sau într-o altă noapte, dar în cele din urmă luna începu să răsară și să se împlinească.

O adiere de vânt răscoli frunzele.

Doar razele lunii atingeau noul trup al teiului alb. Meșterul privea cu încordare, cum nimic nu se clintea și ea rămânea la fel ca până atunci, doar o femeie din lemn.

Nu chiar la fel, observă el, iar vârfurile degetelor i se înfiorară.

Se așteptase ca Diana să se miște, imperceptibil la început și mai vizibil după aceea, dar nu se întâmplă astfel. Buzele ei își schimbaseră însă culoarea, devenind de un roșu-trandafiriu ca fructul zmeurului, așa cum și le închipuise.

Bărbatul îi mângâie obrazul alb, observând că pupilele începuseră să i se înnegrească pe jumătate, chiar acolo unde el scobise liniile cele mai subțiri.

— Se însuflețește, șopti, iar vântul îi duse vorba mai departe, printre crengi răsfirate, prin iarbă și flori.

— Beryn, îmi strivești mâna!

Tresări la auzul acelor cuvinte. Numele său, pe care aproape că-l uitase de când plecase în căutarea lemnului, era rostit de un glas nou și străin, puțin răgușit. Nu-l mai auzise niciodată, dar totuși îl recunoștea. Se ridică iute în capul oaselor.

— Mâna… repetă el și-i privi degetele, care acum se mișcau, iar textura lor începea să semene cu ale unei femei în carne și oase. Mai spune-mi o dată!

— Ce?

— Numele meu.

— Beryn?

Femeia de lemn tuși, încercând să-și găsească vocea și scuipă câteva așchii.

— De unde știi cum mă cheamă?

— Păi… Ea își roti ușor ochii negri. Nu tu m-ai cioplit?

— Ba da, dar… nu mi-am închipuit că știi.

— Cum să nu știu? Chicoti și se ridică în coate, apoi îl privi intens. Am simțit totul.

Pupilele i se schimbaseră, erau lucioase și vii.

— Ești foarte frumoasă.

Diana începu să se miște, se apropie de meșter și își apăsă buzele peste ale lui. Trupul ei mirosea încă a lemn, a iarbă și a pământ. Carnea sânilor ei fierbinți îi ardea pieptul.

— M-ai cam amețit cât te-ai tot mișcat de colo-colo. Eu te vedeam din lemn și nu înțelegeam ce e cu voi oamenii de nu stați locului, așa ca noi. Acum o să aflu și eu cum e să umbli. Ai început să simți?

— Să simt ce?

Diana se ridică în picioare, iar trupul ei alb, pe care încă se puteau întrezări ușoare urme de daltă, sclipea în lumina lunii.

Meșterul încercă să se ridice și să pășească, însă ceva îl împiedica.

— Deci ai început să simți.

— Ce vrei să spui?

Încercă din nou să pășească, dar prinsese rădăcini.

— Am crezut că știi, îi răspunse femeia.

Beryn se chinui să-și miște picioarele, dar nu și le mai simțea. Le putea vedea, erau la locul lor, doar că nu-i aparțineau. Răsuflă adânc, lăsându-și brațele să-i cadă pe lângă corp.

— Până nu demult am fost un copac și am avut inima mea de lemn, vorbi ea din nou. Dar tu m-ai cioplit și ți-ai dorit să fiu om. Acum prin mine curge sânge cald și roșu. N-o să mai am niciodată o inimă de lemn.

Meșterul simți tristețe în vocea ei, ca și cum ar fi pierdut ceva ce nu ar mai putea primi niciodată înapoi. În același timp ceva se schimba în el.

— Oricum, inima trebuie sădită înapoi.

Oasele se mișcau în el, preschimbându-se, uscându-se. În trupul său creștea ceva, ca și cum ar fi înmugurit pe dinăuntru. Nu avea nicio rană, dar sângele i se împuțina, lăsându-l fără culoare și vlagă.

— Așa a fost dintotdeauna.

— Stai, îi spuse. Îmi mai doresc ceva. Tu împlinești orice dorință. Vreau să fiu ca înainte.

— Tu ți-ai dorit un singur lucru. Unele căi sunt fără întoarcere.

În vene îi strălucea o sevă albă. Mugurii îi zvâcniră în ochi, atunci când începu să se afunde în pământ, înrădăcinându-se, ca și cum ar fi încercat să se țină strâns de locul acela.

— Tu vei primi ce am pierdut eu.

— Nu pleca.

— N-o să fii singur pentru că o să mă întorc și o să mă așez la umbra ta, chiar aici, pe locul unde m-ai cioplit. O să-ți povestesc tot ce-am văzut.

— Rămâi.

Bătrânii povesteau despre cioplitorul acela, căruia i se arătase teiul alb, că își luase lumea în cap și părăsise târgul sau poate că dispăruse. Oricum ar fi fost, de atunci nu-l mai văzuse nimeni.

Oare așa se sfârșea povestea teiului alb? Nu-și aducea aminte sfârșitul.

Diana. Încercă să-i vorbească, însă cuvintele se întorceau undeva înăuntrul său, iar în locul lor auzea un freamăt.

Într-un sfârșit obosi, se opri să inspire adânc și atunci observă că Diana nu mai era acolo. Plecase de mult.

Acum stătea pe locul unde un meșter sculptase cândva o femeie de lemn. Rădăcinile lungi, încolăcite, i se înfipseseră adânc în pământ.

Inima i se întărise.

În jurul său ființele pădurii trăiau și mureau, dar viața lui abia începuse. Asta însemna să ai o inimă de lemn.

Beryn își înălță frunzele spre soare și în pădure se răspândi un parfum îmbietor de tei.