ICOANA

─ Comisare, habar nu am! Asemenea material nu există! Cum să-ți explic, de trei ori mi-ai adus praf. Prima dată semitransparent, apoi celelalte două, albe. Nonculori. Înțelegi? Materiale neutre, nici amorfe, nici cristaline, fără urme de reziduuri, cu rată de descompunere uriașă dacă le expuneam la microscop sau lumină. Practic, nu au existat probele acestea. Să nu uit, ține aici. E rămășița din medalionul câinelui. E ceva aliaj, nu compoziția m-a speriat. Tăietura perfectă este imposibil de făcut pe Pământ cu tehnologia actuală… Nu poți tăia un atom în două și el să-și păstreze caracteristicile inițiale deși nu mai are decât jumătate din protoni și electroni. Nici nu am curaj să anunț în lumea științifică așa ceva!

─ Profesore, am apelat nu fiindcă suntem prieteni din școală, ci datorită faptului că numai în tine mai am încredere. Mie, cazul ăsta nerezolvat cu dispariții misterioase, îmi produce frisoane. Cum apare un om din senin? Cum dispare din garsoniera de la etajul patru cu ușa și ferestrele închise pe dinăuntru? Securistul care l-a filat patru ani, nu a văzut nimic suspect. Cum e posibil ca un necalificat fără studii să repare utilaje? Cum de câinele închis în casă nu a mai fost de găsit? Unde i s-a dus fiul, la fel, singur, ziua în amiaza mare? Prafurile încredințate ție este tot ce au găsit cei de la Criminalistică. Și bucata de medalion. M-am gândit să ies la pensie și dosarul acesta rămâne nerezolvat. Dă-mi măcar o idee, cât de mică, ești totuși om de știință cu două doctorate, fost cadru universitar!

─ Nu știu! Ce să-ți spun? Cu cât progresăm în descoperiri și tehnologie, cu atât știm mai puține despre Univers. În anumite condiții și medii de propagare, electronii se deplasează mai rapid decât fotonii. Nu putem percepe numărul de dimensiuni din care e compusă realitatea în care trăim. Nu poate exista mai multă materie decât cea provenită din Big Bang. Dacă torn în pahar vin, se formează bule. Tehnic, fiecare bulă, este un univers. Este o teorie. Când bei băutura, ai nevoie de puțină brânză ca să-i descoperi gustul adevărat. Brânza e alt univers. Credeai că se vor descoperi undele gravitaționale? Sau că vor reuși să fotografieze o gaură neagră? Ca să le pui toate laolaltă, ai nevoie de gură, limbă, nas… Înțelegi? Poate ți-a scăpat ceva. Anumite fenomene sunt ciclice, se repetă. Poate că nu ai căutat corect un tipar, un șablon…

─ Păi, ar fi: la fiecare dispariție zgomote puternice, praf, ușa de intrare și ferestrele închise. Prima oară, fiul ne-a spus că taică-său a plecat dincolo. Nu l-am băgat în seamă, plecau atunci oamenii în Iugoslavia, în Germania, apoi când a dispărut câinele șchiop, Tripod, cu un picior retezat de tramvai, copilul din vecini, bolnav de sindromul Down, care-l plimba, la fel a spus, iar când a dispărut tânărul, prichindelul din vecini, mi-a zis că s-a dus dincolo. Dincolo! Unde?

─ Comisare, informația rămâne. Chiar și un gând nerostit, cum ar fi ca să le găsim fragmentele în sticla ferestrelor? Copiii mici percep altfel realitatea. Când cresc, pierd ceva. A trebuit să vină nenorocita asta de pandemie ca să vedem cât suntem de divizați, lipsiți de bun simț.

─ Sigur! Să ne injectați pe toți cu otrava voastră! urlă un necunoscut proțăpit lângă masă.

─ Ne cunoaștem? întreabă Profesorul degajat, lăsat pe spătarul scaunului.

─ Cântă-ți repertoriul în altă parte, să nu te iau la întrebări! replică tăios comisarul cu legitimația fluturată sub nasul intrusului.

─ Acesta este un abuz! E o conspirație! E împotriva legilor lui Dumnezeu!

─ Da, abuzezi de răbdarea noastră, deși nu ne cunoști, ești suficient de mitocan și lipsit de cei șapte ani de-acasă! Hai, valea, să nu te întreb de sănătate! Zâmbesc amar amândoi la plecarea spășită a necunoscutului.

─ Ce de nebuni pe lumea asta! Profesore, nu pot să fac o anchetă cu supoziții științifico-fantastice!  Să spunem că ce sugerezi, e plauzibil! De ce s-a întâmplat aici?

─ Ai fi vrut să fie la Hollywood? Prea se întâmplă acolo toate! În China? Îl găteau! Eu cred că dacă vrei să iei legătura cu cineva din altă lume, trebuie să ai acolo un receptor, cu care să poți comunica. Și nu neapărat prin unde radio. Alt tărâm, alte creaturi, altă civilizație. Să fim deschiși la minte! Nu are sens să crezi că tot universul folosește celulare.

─ Profesore, de ce nu ai plecat în străinătate? Puteai preda oriunde!

─ Fiindcă acolo n-au Jidvei, nu găsești nici mititei! Mi-a ieșit și poezia! Viața! Comisare, de ce nu ești chestor? Nu e de ajuns că ni s-au dus copiii? Vezi că suntem divorțați, eu am plecat din învățământ scârbit de libidinosul de prodecan care confunda facultatea cu haremul personal, tu știi ce ai pățit cu ancheta, i-ai prins pe nemernici, justiția i-a eliberat. Părinții ne sunt la azil și nu avem încredere să-i lăsăm singuri și bolnavi acolo. Asta e, prietene! Unde am greșit? Mi-ai spus că în garsoniera cu pricina este o icoană… Când o s-o văd? Mai luăm o sticlă? Nu? Bine!

S-au despărțit cu promisiunea că se vor reîntâlni. Tot în piața Mărăști. Comisarul o să vorbească mâine cu femeia.

****

─ Îmi dai un biscuit? Și poza ta? Mă lași la icoană? Toate întrebările mitraliate de micuță. Îi e dragă pușlamaua. Stă cuminte, nu se simte singură. Icoana! Nu înțelege de unde a apărut, nici ce văd copiii în ea, dar sigur o ascultă. Dacă ar mai fi avut puțină putere! Nenorocita boală, coxartroza, nu o mai lasă să umble, fiecare pas e un chin. Până la pensia anticipată mai are doi ani. Au concediat-o, iar la Pensii, i-au spus că-i lipsește din stagiul de cotizare, un fost angajator nu i-a plătit contribuțiile, acum își calculează banii și privește îngrijorată spre calendar. În fotografie a rămas numai ea și două pete mari, albe… au fost la mare. Nu este supărată pe nimeni, așa i-a fost sortit, să crească într-un cămin de copii, cu umilințe și răceală, cu pedagogi care le violau de îndată ce aveau ciclu. Maică-sa a abandonat-o, era o femeie mărunțică, fără bărbat, dar cu mulți copii, frați numai dinspre mamă. Nu mă pot împotrivi cărnii, fata mea! Mi-e gândul numai la Zburător! Iartă-mă! Nu a înțeles prea bine, abia după ce a lucrat o vreme la salubritate și a locuit într-un cămin de nefamiliști și-a adus aminte de spusele îngrijitoarei, fii atentă fată că nu-ți mai are nimeni grija, nu da iama în bărbați, atunci a găsit la gunoi cărțile de poezii, ce-i mai plăceau, Luceafărul și Zburătorul, iar tinerețea o îmboldea să iubească, dar și-a înfrânat pornirile când a înțeles cât de importantă era școala. Și cum s-a dus după ce a făcut cursul de calificare să se angajeze, copilă proastă, ce să caute o femeie în lumea brutală a industriei, între bărbați? Noroc cu maistrul bătrân, a roșit toată când a întrebat-o moșul dacă știe să se miște și unde trebuie să pună mâna, dar a răspuns hotărâtă, că nu se teme de muncă. Ce tânără fără minte… zâmbește când își aduce aminte… a primit și garsoniera, confort redus, ultimul etaj, dar era cuibul ei, numai al ei… mare noroc a avut cu bătrânul! Strungăriță fac din tine, nu ești tu de sudură, a ajutat-o cu mobila în rate, cu zugrăvitul, atunci au descoperit icoana, sub stratul subțire de tencuială văruită. Ce s-au mai chinuit să o dea jos, nu au reușit cu levierele, cu dalta și ciocanul și meșterul a conchis atunci, fată, seamănă cu o icoană, cu Sfânta Treime, și la cum arată, nu e lucru omenesc, dacă nu cere de mâncare, las-o așa! Cu câteva zile înainte de examene, era liberă, își luase în serios rugăciunile din fiecare seară, dorea cu ardoare un bărbat, așa ca în poezii, numai pentru ea, trebuia să învețe și era cald, a luat cartea, o pătură și două mere în drumul ei pe firul apei, dincolo de aeroport, departe de pescarii de duminică pripășiți pe malul Someșului. S-a trezit cu el, gol pușcă, lângă pătura ei, toropită de soare i-a văzut ochii argintii și i s-a dăruit fără un cuvânt. Bărbatul nu știa și nu înțelegea, dar ce student sârguincios! Seara i-a dat din hainele ei și au pornit către oraș, călca omul în cioburi de sticlă, nu avea nimic, ba l-a mușcat și un câine speriat, fără efect, nu înțelegea nimic din fluierăturile adresate ei, numai în costum de baie și cămașa înnodată ștrengărește, nici din culoarea roșie a semaforului, parcă era de pe altă planetă. L-a păstrat și s-au iubit cu disperare, apoi a înțeles că nu a învățat nimic, avea examen, plângea, el a pus mâna peste cărți, apoi i-a șters lacrimile și i-a prins tâmplele în palme, a simțit furnicături în tot corpul. Și după examen, chinuită de întrebări fără răspuns, cine e, de unde vine, a izbucnit în lacrimi. Tot maistru a descâlcit, numai că au urmat luni întregi de declarații la securitate, birocrație pentru cartelă, loc de muncă, Doamne prin câte greutăți au mai trecut! Nu vorbea, toată lumea îi spunea, Mutu, chiar și vecinii din bloc, dar ce știau ei, că avea caligrafia perfectă, putea să repare orice și când se plimbau, mângâia toate cărțile întâlnite prin librării, iar din Biblioteca Universității nu-l putea scoate. I-a ales numele, Lucian, și avea o bucurie perversă că era nașă și soția bărbatului din casă. Lumea s-a obișnuit cu el repede. Nu mânca nimic, a gustat odată puțină miere și i-a plăcut, nu înțelegea cu ce trăiește și ce speriată a fost când l-a găsit cu două cuie băgate în priză, iar el zâmbea enigmatic. După ceva ani, i-a mai tras o sperietură, când au fost la înmormântarea mamei în satul sărăcăcios de pe munte, în august nu prea mai erau furtuni, dar pe ei i-a prins una târzie, omul s-a dezbrăcat, a început să alerge prin stropi cu mâna întinsă către cer, trăsnetul l-a lovit cu zgomot în timp ce ea, speriată, ținea ochii strânși de groază. Dar Lucian zâmbea, strălucea în ploaia cu soare și s-au iubit acolo, pe iarba udă și în clipa aceea, cutremurată a înțeles că în ea se plămădea o nouă viață. În anul următor, într-o seară de mai, au ajuns la spital cu peripeții, intrase în travaliu. A născut ușor, aproape fără să simtă durerile. Copilul a venit pe lume în momentul în care din aparate s-a auzit: apără Duckadam, urmat de chiote și urlete de bucurie, iar medicul, un stagiar tânăr, mofluz că nu a văzut meciul i-a recomandat să pună numele copilului, Stelian. I-a plăcut cum sună. Câtă bucurie a fost pe ea, Lucian se descurca singur cu munca, ba a mai făcut și minuni, i-a povestit colega macaragistă cum soțul ei din neglijență, era obosit, umblase toată noaptea pe Feleac să prindă meciul la unguri, a fost prins de utilaj, ea a închis ochii să nu vadă cum îi moare soțul și când i-a deschis, miracol, omul ei speriat, dar întreg. Nu văzuse, dar credea, în schimb, maistrul văzuse tot, dar nu-i venea să creadă, și-l priveau toți pe Lucian, mut, dar încântat de copilul din brațele lui. Un timp scurt le-a fost bine, apoi băiatul, plăpând și bolnăvicios le-a dat de furcă. Ceilalți copii din bloc îi spuneau Schija. Schija lui Mutu. Nici n-a umblat bine și bărbatul a adus acasă puiul de câine cu piciorul retezat, întâi s-a supărat, abia s-au întors din concediul la mare, apoi… S-au obișnuit și vecinii cu ei, au avut noroc, micuțul a fost tare cuminte, cățelul la fel, a venit peste ei brusc libertatea, Lucian nu putea înțelege de ce se omoară oamenii între ei, Stelian mergea la școală cu cheia la gât, ce greu l-au primit, avea puțin peste cinci ani, necazurile au dat năvală, ură, inflație, șomaj… A rămas acasă cu copilul și a muncit numai ea, era speriată, Lucian arăta tot mai rău și într-o noapte s-a trezit din somn și l-a văzut cum strălucea, ceva între o meduză și caracatiță… a aprins lumina, i se păruse, sau când l-a găsit pe Stelian la masă cu capul între mâinile lui, cu părul tot vâlvoi, a crezut că-l ucide! A luat copilul la cumpărături, bărbatul modela biluțe de miere, era groaznic, a crezut că va face ceva să-și revină și când a ieșit pe ușă l-a auzit clar cum a spus: eu trebuie să plec. La întoarcere, a dispărut, vecinii agitați, a fost nevoie să spargă ușa. Apoi după o vreme la fel, a dispărut cățelul, Tripod, jucăria copilului bolnav din vecini, ei nu erau acasă. Locatarii au spus că are casa bântuită. Polițistul care se ocupa de dispariția lui Lucian, nu mai înțelegea nimic. Nu avea răspunsuri. Noroc că Stelian era un copil cuminte, învăța foarte bine și nu i-a făcut probleme. Nici măcar în facultate. S-a dus în America. O să te duc și pe tine, mamă, i-a promis la plecare. O vreme a trimis bani în fiecare lună, scrisori, și-a găsit acolo o fată, s-a căsătorit, o anunțase că va deveni bunică. Și ea aici se zbătea să muncească, să adune banii, să nu fie povară pentru copilul din depărtare. Au pețit-o câțiva, dar nu i-a băgat în seamă. Și apoi nu a mai avut nici o veste de la Stelian. Parcă l-a înghițit pământul. Cât a mai cerut informații, cum a mai încercat să obțină viză, să-și caute copilul. Asta până s-a trezit într-o zi cu el la ușă. I-a spus că a fost deportat, arăta rău, era dărâmat. O durea sufletul să-l lase acasă așa, nu mai avea chef de nimic, era abătut, toată ziua în fața calculatorului. Mai dădea meditații la copiii din bloc, la matematică și fizică, dar refuza să vorbească, să iasă în oraș… Până într-o noapte când trezită de lumina monitorului, Stelian i-a spus tot. Mamă, America e altă lume, am muncit, apoi cu un amic ne-am deschis firma noastră, am cunoscut-o pe ea, tot ea m-a făcut să plec, să mă cert cu asociatul, a venit criza, toate au mers rău, banii i-am băgat într-o casă, am avut două slujbe, și îmi pare rău să-ți spun, nu ai nici un nepot. Copilul era negru, eu am căzut în depresie, a urmat divorțul, scandalul, ea a declarat că s-a măritat cu mine ca să obțin cetățenia, m-a reclamat că nu am plătit impozit la stat și acolo atât e bine câtă vreme nu ai treabă cu Justiția, Poliția, medicii, fiscul și avocații. Am muncit, nu am vândut droguri sau altceva! A rămas mută, câtă durere a putut strânge băiatul ei. Dimineața când a plecat la muncă, pe monitoare se învârtea ceva asemănător icoanei, dulapul răvășit, repeta obsesiv, nu poate fi atât de simplu. Când au chemat-o de la slujbă, cu toți vecinii adunați pe coridor, i s-a strâns inima. A lăsat numai un bilet: mamă, plec la tata. Nu lipsea nimic, cheile în casă, pe masă, poliția din nou fără răspunsuri. Așa a rămas singură. Alinarea nu a găsit-o la biserică. Preotul chemat de o vecină să facă sfeștanie, a privit îngrozit icoana și a decretat că e lucru păgân. Dar că nu ar strica o slujbă de pomenire, un părăstas, să le fie odihna liniștită celor plecați în loc cu verdeață și o altă icoană, gata sfințită. Știa că a pierdut tot, dar simțea că nu sunt morți. Că în viața de zi cu zi, boala îi făcea necazuri, la slujbă toate mergeau rău, au dat-o afară, femeie bătrână, cine o mai angajează, iar dosarul de pensie respins… Și acum fetița asta îi ține de urât până către seară, când vin părinții să o ia. Ce vedeau toți copiii în icoană? Ce vede micuța asta, de e așa cuminte? Și după ce vine maică-sa după ea, se simte așa de singură! Și-a pregătit cina sărăcăcioasă și medicamentele așezate pe masa din cameră. Un impuls necontrolat a făcut-o să caute în șifonierul cu puține haine. O cutiuță, cu o broșă ieftină, unul din puținele lucruri cumpărate pentru ea. Un cocoloș de hârtie se durigă peste masă. Îl desface emoționată, din el se rostogolește o biluță galbenă, mată, alături de celelalte medicamente, dar ea nu observă, inima îi bate cu putere la vederea scrisului. Ar recunoaște oriunde caligrafia perfectă a lui Lucian. ,,Când vrei să vii la mine” este scris pe el, îl strânge la piept cu ochii-n lacrimi și se întoarce către icoana cu ciudate irizații violete și verzui în continuă mișcare:

─ De ce i-ai luat de lângă mine? Cu ce Ți-am greșit? Am fost și eu tânără! Nu meritam? Apoi, rușinată de izbucnirea ei și-a revenit, a mâncat încet puținul tain, o cană cu ceai, un biscuite și o jumătate de măr, iar cu ultima înghițitură, a dat pe gât toate pastilele mărunte de pe masă. Afară s-a lăsat întunericul, nu aprinde lumina, să facă economie, numai bătrânul ceas deșteptător are acele fosforescente, se roagă din tot sufletul ei și se pune în pat. Poate a adormit puțin, nu știe cât, dar durerile sunt îngrozitoare, un uruit sălbatic începe să-i răsune în urechi, se simte ciudat, toată camera era într-o lumină galben-verzuie difuză, de la izvorul ciudat ieșit din icoană, de lichid vâscos, pereții s-au apropiat de ea amenințător, ar vrea să țipe după ajutor, dar este uimită să-și vadă mâinile cum se dizolvă, picioarele, cum este absorbită către perete de o forță imposibil de controlat! I se pare că se sufocă, în urma ei un zgomot înfundat, camera este acum mai mică decât o cutie de chibrituri, se simte absorbită într-un tub, într-un tunel, nu poate să înțeleagă ce se întâmplă și este convinsă că acesta este sfârșitul. Apoi se liniștește, simte și vede dar nu înțelege cum, nici o durere nu o mai chinuie, este într-o uriașă sferă verzuie, brăzdată de fulgere aurii, ceva ca o uriașă meduză ocupă aproape tot spațiul, din ea se desprind trei creaturi mici, aidoma celei mari, înțelege cine sunt și o bucurie imensă îi pătrunde ființa, de parcă ar înota în fericire.

***

Comisarul gâfâia din greu când a ajuns la ultimul etaj. Blestema în gând fumatul și prioritățile prost alese. De ce nu venise cu Profesorul ieri, în loc să petreacă la terasă? Masca îl încurca mai rău decât credea, dar spera să nu-l prindă Covidul. O mulțime de curioși în fața blocului, gură cască, hoitarii de la două televiziuni, cu microfoanele vârâte sub nas și întrebări idioate, ce s-a întâmplat. Și el vrea să afle! Prin ultima ușă întredeschisă, vizavi de cea a garsonierei unde locuia bătrâna, răzbătea o serie de reproșuri dure, pe un ton destul de ridicat, făcute de o voce de femeie la adresa soțului, prea bleg se pare. După ce a ciocănit a intrat, s-a prezentat.

─ Da, poftiți vă rog! Știți, soția mă ceartă. Noi am vrut să o îngrijim pe Tanti, cu contract notarial, că oricum ne mutăm de aici din zona industrială, numai vecina nu voia să vândă… Vedeți cât e de greu, eu muncesc la o firmă, după aceea fac taximetrie, soția în altă parte, după program cu jumate de normă, e greu, avem rate, totul e tare scump aici, în orașul de cinci stele, ne ajuta foarte mult cu micuța, că o lăsam la ea, se înțelegeau bine, acum, plecăm din blocul săracilor, cum ni se spunea, am fi vrut mai multe, dar de unde atâția bani? Ăștia au înnebunit? O să ajungă metrul pătrat la două mii de euro! Plus că trebuie să căutăm grădiniță!

─ Ce-mi puteți spune despre ce s-a întâmplat?

─ Cam la doișpe jumate, noaptea, a fost un sunet îngrozitor, apoi o bubuitură, s-a scuturat tot blocul! Mi s-a părut că văd ceva verde, o lumină slabă, pe sub ușa de la intrare, bine că nu ne-am pus una metalică, aici vor să facă un complex rezidențial și un mall. Știți cum a vuit? Eu muncesc în partea cealaltă, lângă stația de înaltă tensiune de la Gilău, exact sunetul acela, când se deschid separatoarele, apoi bufnitura, îngrozitoare, ne-am speriat, noi avem un rând de chei de la Tanti, dar am chemat poliția, Ambulanța, am bătut când au venit, dar… și înăuntru, nimeni!

─ Bine, mulțumesc! Apoi comisarul a intrat în garsoniera despre care toți din bloc spuneau că e bântuită. În bucătăria mică, a deschis rafturile, pachete cu biscuiți, o pungă cu zahăr, o sticlă de ulei, sare, mere puse pe rafturi, sub masă un sac de cartofi. Dacă ar putea sticla ferestrelor să vorbească! Pe masă, o carte veche, îngălbenită, Luceafărul, în ea alta, mai subțire, Zburătorul și în ultima, un caiet cu un creion, un scris lăbărțat, dacă legumesc mai rezist un an. Privirea polițistului s-a oprit pe calendarul prins pe perete, în dreptul fiecărei zile erau litere, a înțeles din prima că acela era meniul, planificat. Și-a verificat carnețelul vechi cu notițe de la cazul de dispariții și apoi s-a luminat brusc. Lucian a apărut în 1981, dispărut în 1991, Tripod, 2001, Stelian, 2011, și acum ea, 2021. Avea dreptate profesorul, e ceva ciclic! Cum de i-a scăpat? A intrat în baia micuță, o coajă de săpun și un ștergar, nimic deosebit, după aceea în cameră. Pe masă, o fotografie alb-negru, undeva la mare, o femeie tânără, în costum de baie, o poză destul de ștearsă. A fost frumoasă și-a spus în gând în timp ce-i urmărea pe colegii criminaliști.

─ Domnule comisar, nu sunt urme de intrare prin efracție, totul era la locul lui, nu am găsit urme de luptă sau de sânge, în dulap, suma de 3300 de dolari, împărțiți în 11 pachete și 400 de lei.

─ Nimeni nu ar trebui să trăiască așa, în sărăcie și singurătate, murmură trist comisarul. Icoana! Unde e icoana? Aici era o icoană! țipă apoi aproape isteric. Pe perete, abia se sesiza urma unui obiect, în timp ce colegii îl priveau mirați. Ochiul format l-a dus mai aproape de capătul recamierului vechi, cu tăblia de placaj îmbrăcată în furnir. O dungă dreaptă, de sus în jos. S-a așezat pe burtă și a aprins lanterna telefonului. Dintr-o gaură nu mai mare decât gămălia unui chibrit s-a auzit un șuierat puternic.

─ Faceți întuneric și dați-mi repede două șurubelnițe sau leviere dacă aveți! a cerut sugrumat. S-au chinuit îngrozitor să scoată din parchet bucata găurită. Abia o puteau clinti și cu mare greutate au reușit să o pună într-o geantă. Au început să hățească de ea, atârna a naibii de greu și se chinuiau să coboare scările.

─ Cât are? Cred că-s 250 de kile! și-a dat cu părerea un agent. Încet, pas cu pas, au ajuns la parter. La ultima treaptă, s-a rupt toarta și odată cu ea, a cedat și materialul din care era făcută geanta. Bucata de lemn s-a crăpat brusc și o mică biluță, neagră și lucioasă, a început să se rostogolească spre pragul ușii de la intrare. După ce l-a rupt, bila a căzut în grătarul de pe trepte. A șuierat ascuțit în timp ce comisarul s-a aplecat brusc după ea și a rămas îndoit, țintuit de o durere îngrozitoare. La ușă, o copilă de patru ani privea mirată totul.

─ O căutați pe Tanti? Doamna bătrână de la patru? Nu e acasă! A plecat!

─ Unde s-a dus? a întrebat tânărul agent. Comisarul a strâns ochii, de parcă trăia un déjà -vu.

─ Dincolo!