Trebuie să găsim Sabia celor Șapte Suflete cât mai degrabă, iar timpul nu este în favoarea noastră. Nu putem străbate ținutul suficient de iute în fruntea unei armate și, cu cât am fi mai numeroși, cu atât am atrage mai multă atenție nedorită asupra noastră. Din acest moment, trebuie să fim cu băgare de seamă. Chiar dacă n-o să dăm nas în nas cu batalioane de orci, putem să presupunem că influența Lordului Întunecat își întinde tentaculele pretutindeni pe unde mergem. De asemenea, vom ajunge în teritorii stăpânite de elfi sau de gnomi, iar o oștire traversându-le granițele n-ar crea decât conflicte diplomatice.

– Adică o să întâlnim elfi și pitici? întrebă Darwin.

Ceilalți călători se opriră șocați, Ferdinand suspină, iar calul lui Sittingduck se cabră, fornăind nervos. Oftând adânc, Barnum spuse:

– Noi aici nu folosim cuvântul cu P.

– Adică piti…?

– Da, acela, îl întrerupse înțeleptul. Nu este un termen sănătos din punct de vedere politic.

– Vrei să zici „corect din punct de vedere politic”?

– Nu, sănătos.

– Nu văd ce legătură are cu sănătatea…

– Nu l-ai rostit lângă niște cetățeni-cu-înălțime-diminuat-diferită. Te sfătuiesc să nu pui soarta la încercare… Sunt renumiți pentru faptul că le sare țandăra din orice și, în virtutea înălțimii, luptă murdar. Adică dau acolo unde ajung cu mâinile.

– Dar dacă pur și simplu n-aș fi știut că nu pot să folosesc cuvântul în preajma lor?

– Domnule Beetroot, e mai complicat să dai explicații privind diferența dintre ignoranță și intenție, în momentul în care securile de război încep să zboare prin aer, sau când un războinic bărbos și acoperit cu armură s-a prins cu dinții de fundul tău și încearcă să-ți împungă glezna cu o suliță minusculă. De altfel, între ei și noi există o istorie destul de tensionată, pe care ar fi bine să n-o răscolim, deschizând gura în mod necugetat.

– Există vreun neam cu care Farrendorul nu s-a luat la harță?

– O observație pertinentă, domnule Beetroot, pentru că răspunsul este „nu prea”. Disputele cu vecinii noștri sunt o temă recurentă în istorie, e prețul plătit pentru că suntem un regat puternic, înconjurat de popoare la fel de puternice. În cazul persoanelor-cu-înălțime-diminuat-diferită, totul a pornit de la Războiul Grădinăreselor. Vedeți voi, regina Lamira, soția lui Baerimont al XIII-lea era o horticultoare extrem de pasionată și foarte mândră de grădinile sale, iar pe deasupra foarte orgolioasă în general. Moștenise această pasiune de la mama sa, împreună cu sora ei, ducesa de Sprawlmead și cea care i-a devenit principala rivală. În fiecare an, se organiza un concurs pentru a premia cea mai frumoasă grădină din regat, jurizat de cei mai importanți nobili ai ținutului și prezidat chiar de către rege. E de prisos să spunem că regina Lamira a câștigat această competiție de fiecare dată, până într-un an când, la insistențele ducelui de Sprawlmead, care i s-a plâns regelui că cicălelile soției sale îl aduc în pragul smintelii, Baerimont a cedat și i-a acordat locul întâi cumnatei sale, argumentând că grădina doamnei de Sprawlmead are „o notă personală mai pronunțată”. Pe lângă faptul că din acea clipă Baerimont a trebuit să se resemneze cu o viață conjugală extrem de castă pentru tot restul vieții, judecata sa a determinat-o pe regină să-și înfrumusețeze grădina și mai mult, aducând tot soiul de noutăți peisagistice, printre care și moda piticilor de grădină. Un ornament nevinovat, bineînțeles, care a devenit extrem de popular în casele nobililor din Farrendor, în scurt timp. Din nefericire, două secole mai târziu, în timpul primei vizite diplomatice a persoanelor-cu-înălțime-diminuat-diferită în Aradan, Harold al III-lea a avut proasta inspirație de a-i invita pe oaspeți în grădina palatului, în frunte cu căpetenia lor, Hammergore. Acesta se plimba însoțit de Harold și suita sa prin grădină, bucurându-se de adierea caldă a primăverii și de mirosul de iasomie, când, deodată, a dat nas în nas cu una dintre statui.

– Ce vrea să însemne asta? a întrebat Hammergore, nedumerit și ușor arțăgos.

– E un… gnom de grădină.

– Și de ce se află lângă acest boschet? L-ați pus aici ca să înspăimânte eventualii atacatori care ar năvăli din direcția grădinii?

– A, nu, nu, răspunse Harold. E pentru recreere. Uneori e distractiv să te plimbi prin grădină și să vezi gnomi în tot soiul de ipostaze amuzante.

– Adică noi suntem imortalizați aici pentru amuzamentul vostru? Suntem o glumă pentru voi? mârâi Hammergore stacojiu la față.

– Nu, nicidecum… e cu un scop… cum să zic… estetic… Regina Lamira, stră-stră-străbunica mea și cea care a venit cu ideea, a considerat că e un ornament drăgălaș, ceva care să înfrumusețeze pajiș…

– Noi suntem ornamentul vostru de grădină?

– Vă rog… luați-o ca pe un compliment… Sunteți foarte populari în întreg regatul.

– Adică statuile astea sunt peste tot?

– Da, de exemplu… uitați-vă, mai e una după acel tufiș, gnomul care stă pe oala de noapte…

Hammergore se apropie de sculptură, făcu ochii cât cepele, apoi răcni din toți rărunchii:

– Aia e mama!

– Cum?

– Statuia aia e leit mama mea! Cine a avut impertinența…?

– E o coincidență, vă asigur, îl întrerupse Harold împăciuitor, în timp ce ceilalți pitici îngenuncheară în fața statuii, în semn de respect. E absolut imposibil ca cineva să fi făcut asta dinadins. Acești gnomi au fost sculptați în urmă cu două veacuri…

– Exact! Taman când mama era în floarea vârstei! zbieră căpetenia, împroșcând în jur cu salivă.

– Vă dau cuvântul meu de onoare că sculptorul habar n-avea cum arată mama domniei voastre.

– Habar n-avea? Prin faptele săvârșite, mama și-a câștigat locul printre cei mai de seamă gnomi din istorie. E imposibil ca cineva să nu știe care e înfățișarea ei.

Harold evită să menționeze că nici el, și nici vreunul dintre locuitorii Farrendorului, nu știa cum arată mama lui Hammergore. În schimb, întrebă pe un ton precaut:

– Iertați-mă că vă întreb, dar totuși… cum puteți fi sigur că gnomul de acolo este chiar mama domniei voastre? Adică cum v-ați dat seama?

– Tu crezi că nu știu cum arată mama? E clar ca lumina zilei că ea e! Cum să nu-ți dai seama?

– Păi… e identică cu primul pitic…

– Cum să fie identică?

– Mă rog, poate nu mă pricep eu în a vă deosebi.

– Vrei să zici că noi toți arătăm la fel? spuse Hammergore, făcând un gest către garda sa de onoare.

– Păi… știți… cu bărbile astea… și îmbrăcați la fel…

– Sunt bărbile noastre tradiționale!

– Sigur că da! Nu le-am criticat, ba din contră… Vă invidiez că purtați niște bărbi așa impunătoare…  Mă gândeam să adopt și eu aceeași modă…

– Am înțeles, deci cultura noastră e o modă pentru tine! tună Hammergore.

– Nnnu… nicidecum…

– Noi ne naștem, trăim și murim cu bărbile noastre. Sunt lucrul cel mai sfânt pentru noi, nu niște toane trecătoare ale oamenilor! adăugă căpetenia accentuând pe ultimul cuvânt ca și cum i-ar fi provocat scârbă. Un pitic fără barbă, secure de luptă și târnăcop este ca un dulău fără colți!

– Credeam că nu e permis să rostim cuvântul „pitic”…

– E permis dacă-l rostim noi!

– Îmi cer iertare… răspunse Harold împăciuitor. Totuși, să privim și partea bună a lucrurilor. Mulțumită acestor gnomi de grădină, stră-stră-străbunica mea a câștigat un concurs de grădinărit…

– Aha! Și crezi că asta pune lucrurile într-o lumină mai bună?

– Păi e totuși un premiu câști…

– Greșit! mugi Hammergore. V-ați folosit de imaginea mamei mele stând pe țucal ca să vă hrăniți vanitatea! Asta e apropriere culturală!

– Înălțimea Voastră, vă promit că…

– „Înălțimea Voastră”? Mă iei peste picior?

– N-am vrut să…

– Întâi îmi insulți poporul, apoi familia, apoi pe mine? Unde mi-e securea?

– A fost nevoie de ambele gărzi de corp pentru a-i despărți pe cei doi, își continuă Barnum povestea. În cele din urmă, s-au împăcat, însă au fost necesare 10.000 de coroane din aur pentru a despăgubi ceea ce diplomații lui Hammergore au numit „daune morale, impact emoțional puternic și drepturi de imagine pentru mama lui Hammergore”, iar din acel moment, orice agresiune împotriva piticilor a fost cunoscută ca „micro-agresiune”. Așa că, vedeți, orice interacțiune cu persoanele-cu-înălțime-diminuat-diferită se dovedește a fi costisitoare într-un fel sau altul, în cele din urmă. Întrebarea e, atunci când vom ajunge în munți, la ei, cât va trebui să plătim pentru toată aventura asta.