Stăteam la povesti. Nimeni nu mai muncea. Intrasem într-o pauză, de parcă timpul înghețase pe loc. Carul Mare fusese abandonat pe șantier. Odată, nu-mi închipuisem că așa mergea lumea. Credeam că mereu trebuia să ne ocupăm timpul, că mereu trebuia să găsim sau să ni se dea ceva de făcut. În momentul în care exclamam că am zărit praf de stele, deși nici nu stiu dacă era cu adevărat ceea ce credeam eu, bunica scotea imediat mătura și fărașul. Ea nu stătea o clipă locului.
Mi s-a spus adesea că lumea în care trăim nu este o poveste, așa cum dădeam eu impresia că tot mai credeam. La urma urmei, eu așa învățasem din povești. Și nu numai eu. Toți copiii, la o anumită vârstă, ascultau povești, apoi, la școala, acestea trebuiau interpretate și explicate, până când nu mai rămânea din ele pic de mister. Parcă se dorea să ni se demonstreze că această lume nu e deloc ceea ce ne imaginam și că toate ideile noastre despre ea sunt cât se poate de greșite.
Tradusesem la ora de engleză ocean floor drept podeaua oceanului. Profesoara m-a atenționat că nu e corect. Am încercat să corectez, mulțumit fiind că mi se oferea această șansă. Am tradus podeaua de peste ocean. Îmi imaginam că era vorba despre un pod care se numea astfel.
Citisem despre o mulțime de invenții. Această podea de peste ocean nu era de neconstruit. Poate era vorba și despre un fenomen care avea loc în anumite zone din spațiu. Curenții puteau produce tot felul de fenomene aparent imposibil de existat în realitate.
Când am mers într-o locație exotică, lângă ocean, am crezut că așa e paradisul. Insulele Filipine cred că fuseseră inspirația pentru aceste povești. Se descoperise doar și Troia. Totul existase de fapt, atâta doar că acele locuri nu mai erau acum decât povești, și noi nu puteam face altceva decât să ni le imaginăm. Îmi dorisem în acea călătorie să întâlnesc și eu măcar o sirenă. Poveștile erau, în cele din urmă, despre lumea în care a trăit odată povestitorul. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, trecutul ține de tărâmuri fabuloase, în care alții nu au trăit.
Am întâlnit, de fapt, o populație de sirene. Totul a început când am văzut că mai mulți călători aruncau monede în ocean. Am întrebat dacă trebuiau să fie de aur, pentru că ale lor așa păreau. Cred că participau la un ritual, unul magic. Ei nu au înțeles ce am întrebat. Am aruncat și eu o monedă locală pe care am găsit-o în portofel. Majoritatea banilor îi aveam pe card, însă în paradis nu puteam să plătesc cu el. Oricum nu credeam că se poate cumpăra soarele verii, precum nu se putea cumpăra nici paradisul.
Niște copii și niște tineri se scufundau și aduceau înapoi monedele. Locurile neavând însă decât resursele naturii, nu existau costume de scafandru și ei nu purtau așa ceva. Probabil nici nu doreau să polueze mediul. Moneda mea mi-a fost adusă înapoi de o sirenă. Fata avea părul lung roșcat, care se unduia după mișcările ei. Stătuse sub apă cam jumătate de oră, dacă nu și mai mult. Nu mi-a adus numai moneda, ci și un buchet de corali și niște scoici cu perle. I-am meșterit rapid o brățară din ele într-o zi pentru că la un moment dat vândusem bijuterii create de mine să scot câțiva bani de buzunar pentru a invita o fată la o cafea într-un local unde se servea cafea turcească pe un fel de balansoar prins în cuie de stânci pe un munte. Era visul ei și am dorit să i-l transform în realitate.
Sirenele pe care le descoperisem eu nu aveau coadă de pește. Nici nu cântau să poată seduce marinarii. Erau o populație care trăia lângă mare, iar casele lor erau temporare. Unii trăiau o vreme doar în bărcile lor. Nu aveau orașe ca noi, și nici birocrație. Eu mereu visasem la o lume fără birocrație. Mi se spunea să revin cu picioarele pe pământ. Sirenele mele erau din tribul Bajau și puteau, de fapt, locui și pe pământ, și petrece chiar ore întregi sub apă, fără nici un fel de echipament. Nu aveau coadă de pește. Erau un fel de pescari subacvatici. Treceau printr-un ritual de perforare a timpanului pentru ca presiunea apei să nu-i deranjeze și puteau să se scufunde până la 60 m în adâncuri. Cu toții aveau splina mai mare ca a noastră și îi ajuta să păstreze mai mult oxigen în sânge. Își strângeau înainte să se scufunde aerul și îl păstrau în plămâni.
Adesea, la locul de muncă, o doamnă mai în vârstă deschidea geamul să intre aer curat. Mă întrebam dacă știa despre vorbele care circulau prin oraș. Erau legate de faptul că nu mai era aer. Motivele erau diverse, de la caniculă la poluarea mașinilor și a activității noastre de zi cu zi. Știam că pe vremuri ei toți trăiseră în lipsuri și spuneau că mai rău decât atunci nu putea să fie, și că ei le văzuseră pe toate. Totuși, aerul nu îl vedeai. Mi-a explicat că în oraș era haotică până și circulația vorbelor, nu doar a mașinilor. Nu o puteai controla.
În plus, mi se reamintea că nu puteam trăi numai cu aer.
Aerul însă era ca o bază a vieții. O vreme nu existase aer pe alte planete și nu existase pe ele nici viață.
În copilărie fusesem acuzat că nu lăsăm adulții să respire, punând prea multe întrebări. Fusese vorba despre o prietenă de joacă din satul unde mergeam în vacanța de vară la străbunici.
M-am întrebat de unde a apărut. Din discuțiile ascultate am dedus că a fost scoasă din pepeni. Vecinul tăiase doi pepeni galbeni cu o zi în urmă pentru toți invitații. Fusese o petrecere spontană. Era o seară frumoasă de vară. A doua zi a fost la el acasă un scandal de care a aflat toată strada. Nevasta și-a făcut bagajele chiar în seara petrecerii. Fetița nouă din sat, cu două codițe blonde împletite cu flori mă lăsase să mă joc cu păpușa ei Barbie sirenă. Am mai auzit și alte explicații despre ea. Probabil nu se știa exact. Unii vorbeau pe la colțuri că era un copil din flori. Mirosea într-adevăr frumos, a vară.
Eram student și era o zi de arșiță. Mulți spuneau că aerul nu se mai putea respira în oraș și plecau la țară. Mie însă îmi placea. Mereu mi-a plăcut canicula. Mă făcea să visez la tărâmuri exotice, fabuloase, unde lumea decurgea într-un mod complet altfel decât aceea în care trăiam și despre care ni se spunea că este singura variantă posibilă. Mi se spunea mereu să revin odată cu picioarele pe pământ, deși acum Pământul nu mai era demult singura variantă și, în plus, pe Pământ existau atâtea lumi despre care ei nu aveau prea mult habar. Poveștile nu mințeau când vorbeau de tărâmuri îndepărtate, de peste nouă mări și nouă țări, și de vremuri îndepărtate, de demult, de pe vremea când plopul făcea pere și câte și mai câte. Revenind la ziua aceea de arșiță din studenție, temperaturile depășeau pe acelea normale ale corpului omenesc. M-am îndreptat spre strada Mântuleasa, locul plimbărilor mele din fiecare vară. Mă temeam să nu mă rătăcesc în timp. Nu doream să ajung în situația de a afla de la vecini că eu am dispărut demult. Ce aș fi făcut fară casă, bani, mașină, acte, job? Nu făceam parte din tribul Bajau, să pot trăi și fără acestea, și nici nu trăiam pe lângă ocean, să pot explora lumile de acolo împreună cu alții. Aș fi fost izolat în lumea mea, care nu ar mai fi existat, cum nu aș mai fi existat nici eu. Am întâlnit un astfel de rătăcit. Noi îi numim oameni ai străzii. L-am invitat la o cafea să îmi povestească. A vrut o înghețată. A evitat subiectul rătăcirii lui în timp. Poate chiar uitase.
Practica noastră de pe șantier la fel decurgea de multe ori. Opream totul, ca și cum am fi oprit timpul, și stăteam de povești, așa cum se întâmpla odinioară în jurul focului, când se spune că timpul decurgea altfel și viața nu alerga ca acum. Acum, supraveghind ca ingineri cum decurgea munca pe șantier, ne mai opream să ascultăm poveștile vieților constructorilor. Incredibil cât de mult făceau întotdeauna parte poveștile din viața noastră. Nu-mi venea să cred cum de, în clasa a cincea, o profesoară de limba română sfătuise un coleg că venise timpul să se despartă de povești, la fel ca pentru noi toți, când răspunsese sincer ce mai citise în timpul său liber. Uneori eram chiar nevoiți să croșetăm povești, pentru a scăpa de judecata altora.