„Gerok. Grupul Gerok. Îți spune ceva?” Îl privesc mirat pe prietenul meu a cărui pasiune pentru alpinism nu prea îi lasă loc de alte preocupări. Îl invidiez pentru succesul la femei și toate reușitele lui. Student eminent și alpinist sportiv. Cu toate dificultățile a reușit să iasă din țară la câteva competiții în străinătate. Părinții lui sunt oameni grei cu funcții în partid. Fan declarat al lui Patrick Edlinger. Îl invidiez că face ce vrea și îi iese întotdeauna. „Da, îmi spune. Ce vrei să știi?” Mă privește intens: „La ultimul concurs din Austria am fost abordat de un domn distins, destul de în vârstă. El mi-a spus că a luptat la Mărăști. Măcel în toată regula. În timpul nopții, cu încă un soldat, urcați într-o căruță, au plecat, amândoi răniți de moarte, fără să știe unde și de ce. Abia dimineață și-a dat seama că celălalt era român. Românul avea o rană îngrozitoare la cap și cu toate astea, ducea calul de căpăstru. Nu avea nici un sens să se mai ucidă între ei. Pe drumuri ocolite și poteci neștiute s-au afundat în codrii. Febra i-a chinuit pe amândoi, rănile îngrozitoare erau infectate.” Deja mi-a captat toată atenția și abia așteptam continuarea. „S-a trezit într-un șanț lângă o piatră pe care soldații germani au scrijelit-o. Românul, mai bătrân, abandonase căruța și l-a cărat până a văzut o cruce de copaci pe muntele golaș. Au stat o noapte lângă un codru de brazi, black mi-a spus el, și o stâncărie cu colți ascuțiți ca dinții unui dragon. Românul i-a dat apă, adusă de undeva din pădurea de brazi. Nu s-a simțit niciodată mai liniștit ca atunci. S-a trezit lângă o casă mică pusă sub un perete de stâncă. O femeie i-a îngrijit pe amândoi. Avea în ogradă numai capre albe. A înțeles că e soția românului. Încet, încet, s-a pus pe picioare. Românul din păcate, a murit. L-au îngropat în curte, la rădăcina unui fag tânăr. Când s-a simțit întremat, a plecat. Nu a avut cum să-i mulțumească femeii, așa că i-a dăruit baioneta.” Fascinantă poveste! „Și de ce n-ai raportat la securitate?” M-a privit ironic. „Ascultă, nu fii idiot! Ți-am spus doar ție toate astea fiindcă te cunosc. Și mai știu că ți-am stârnit curiozitatea și acum deja plănuiești să mergi pe munte. Știi cum arăta austriacu´ sau neamț, ce-o fi? Nu-i dădeai mai mult de cincizeci de ani! S-a păstrat atât de bine. Dacă e adevărat ce mi-a spus, înseamnă că trebuia să bată la nouăzeci!” Am căzut pe gânduri. Da, din 1917 și până acum, e o cale… „Acolo s-a petrecut ceva, sigur ieșit din comun… Și după cum te știu, toate călătoriile tale pe munte au fost pline de neprevăzut, de parcă ai avea darul să găsești miracole. Ce zici?” Aici are dreptate. Numai lui aveam îndrăzneală să-i povestec ce mi s-a întâmplat. Pentru că miracolele sunt lângă noi, la tot pasul, dar ne este prea frică să le vedem. Și dacă trăim unul, atunci nu spunem nimănui, de teamă să nu fim luați în râs sau să fim considerați nebuni și mincinoși. Povestea lui mi-a trezit în schimb o nostalgie teribilă, un dor nebun de bunici, de codrii și munte, de sora mea mai mare, care îndrăgostită de plaiurile de pe valea Buzăului a decis să se mute acolo, unde de altfel și-a întemeiat familia și care mă alinta cu „prostuțul meu drag!” Trebuia să găsesc numai motivul ca să pot cere concediu de odihnă și să-mi împac părinții cu ideea că plec chiar dacă este început de septembrie. Am trimis bunicilor un pachet cu tot ceea ce era la cartelă. Bine, părinții m-ar fi trimis direct acolo cu sarsanalele făcute. Deja aveam planul făcut: să traversez munții dinspre Brașov pe la Siriu, eventual să verific povestea amicului meu. De ce nu? Atâta meritam și eu după un an greu de muncă în fabrică. Greutăți? Bineînțeles, maistrul care parcă dădea concediul de la el, dar mai ales faptul că nu aveam o hartă cât de cât actuală a zonei. Am plecat de-acasă bucuros că mi-au ieșit toate cum am vrut, cu rucsacul în spinare, echipat cum trebuie și era a naibii de greu! Cu trenul. Am ajuns în Brașov după prânz. Am coborât pe peron, să caut informații. „Salut!” Privesc puțin mirat. Toți călătorii au părăsit peronul. Eram ultimul rămas. „Salut! Da, da, cu tine vorbesc!” O fată. Trening negru, scump, cu două dungi albe, mulat pe corp, bocanci și jambiere alb-roșii, un ghiozdan. Stă pe bancă și mă privește scrutător. „Mergi pe munte? Unde?” Mă trezesc vorbind cu jumătate de glas uimit de ochii ei frumoși care priveau până în adâncul ființei mele: „Întorsură.” „Singur?” Abia acum realizez că are părul cârlionțat de culoarea frunzelor ruginii și că este frumoasă. Mi-e jenă puțin de cum arăt, rucsacul uzat, haine de bumbac, bocanci de pânză. „Da. Singur”. Se uită de parcă mi-ar face o radiografie. „Și eu. Vrei să mergem împreună?” Am rămas fără cuvinte. „M-am certat cu prietenul meu și ne-am despărțit. Îți vine să crezi?” Întreb ca prostu’: „De ce?” „Fiindcă e prea gelos! Trebuia să mergem în Bucegi.” Am tăcut. „Așa că mi-am luat bilet la Întorsură. De ce? Poate te-am așteptat să vii.” Trenul pleca de la aceiași linie peste o jumătate de oră. O priveam pe furiș și nu mă mai săturam! Apoi ne-am urcat. Fără nici-o vorbă. Nu-mi venea să cred. Trenul, plini de navetiști care se-ntorceau acasă. Vedeam cum o privesc bărbații. Nu-mi cădea bine. Am vrut s-o întreb… Dar era veselă, vorbea cu toată lumea. Dezinvoltă. Cu ochii albaștri, cu un zâmbet care putea să topească și calota glaciară și silueta impecabilă. Așa am aflat că este o mașină care mă poate duce la Comandău. De fapt ea a aflat. S-a întâmplat și asta. Către seară am ajuns în satul de munte. Era destul de răcoare. Am găsit o gazdă la marginea satului care ne-a lăsat să punem cortul în curte și ne-a oferit două căni de lapte proaspăt. Am dormit. Adânc. Poate de la aerul de munte. Poate de la oboseală. Dimineață am plecat. Femeia care ne-a găzduit ne-a avertizat: „Sunt urși, mistreți, să aveți grijă.!” Am mulțumit gazdei. Apoi am vrut să-mi iau rămas bun de la ea. „Nu așa ne-a fost vorba! Nu vrei să vin cu tine?” Mi-era jenă. Ochii ei s-au umplut de lacrimi. M-am înmuiat. „Bine. Haide!” în timp ce-mi făceam calcule pentru mâncarea pe care trebuia s-o împart. Am pornit la drum, ea voioasă și zglobie, eu plin de gânduri. Îndreptate către ea. O vreme am folosit drumul ce în timp s-a transformat în potecă. Iar poteca în pădure. Liniște. Pace. Aer curat. Încercam să mă dumiresc unde ar trebui să fie Vrancea, unde Buzăul. Atâta cât puteam. Harta pe care o aveam era destul de… Dar mă simțeam sigur pe mine mai ales că aveam două busole. În rest nu vedeam decât silueta ei. Zburda. Zburda în jurul meu cu bucuria unui copil. „Ai grijă să nu te rătăcești!” iar ea râdea cu toată ființa. Razele de lumină cădeau pe treningul ei negru. Arăta ca o felină. Și mă gândeam că o doresc cu disperare, că vreau s-o prind și s-o trântesc acolo, în pădure, să-i răvășesc părul și s-o fac a mea. De fiecare dată când mă gândeam la ea se-ntorcea către mine: „Prinde-mă dacă poți!” Ușor de spus! Am vrut s-o întreb… La amiază ne-am oprit. Ne era foame. Aveam o grijă. Nu am dat de nici un firicel de apă. Avea în ghiozdan două sticle de apă minerală, banii și actele. Eu aveam un bidon de plastic de trei litri. Plin. Sper să ne ajungă. Ne-am pornit prin codru. Unde a reînceput jocul. Mă incomoda rucsacul greu și n-o ajungeam niciodată. După vreo două ore de mers s-a oprit. „Mi-e cald” și și-a dat jos bluza de trening. Sânii ei împungeau tricoul. Mi-am ieșit din minți! „Prinde-mă!”, a țipat râzând. Am aruncat rucsacul și eliberat de povară am țâșnit ca un taur furios. A început să alerge, era foarte rapidă și ageră, apoi s-a îndreptat către malul unui povârniș. Aproape că am ajuns-o dar a sărit. M-am oprit greu prinzându-mă de un copac. „Scoate-mă de-aici!” Intrase aproape până la genunchi în noroi. În șanț, pe sub frunze era nămol. A început să râdă încercând să se smulgă din glod dar s-a dezechilibrat și a căzut. Greu am scos-o afară. Apoi am început să răzuiesc noroiul de pe ea. M-am sprijinit de un bolovan mare și inima mi-a stat în loc. Am dat la o parte mușchiul de pe piatră. „Gott mit uns” a citit fata cu greutate. Da, Dumnezeu numai cu voi, teutonilor! Dacă e adevărat? Acele busolelor se mișcă întocmai metronoamelor! Am plecat amândoi, ea supărată că e murdară și udă, eu atent la… pădurea parcă se dă la o parte din fața noastră și iată, pe coasta din stânga crucea verde făcută de copaci! Emoțiile mă copleșesc tot mai tare. În față mea se află un pâlc dens de brazi înalți și bătrâni. În dreapta este o stâncărie, cu ieșituri de stei ca și colții… În afară de fâșâitul brazilor se aude ceva, ca un clipocit de apă. „Aici ne oprim în seara asta!” Ne-am instalat pe un tăpșan. Cerul își schimbă culoarea în galben-azuriu. Aprind focul și apoi mă apuc de gătit. Privesc cum brazii devin închiși la culoare. Mirosul mâncării mă scoate din agitație. Voiam s-o întreb… Și abia atunci o observ. S-a dezbrăcat, este goală și încearcă să-și spele hainele cum poate, cu apa din bidon. Le scutură și le pune la uscat lângă foc. „N-ai mai văzut femei goale?” Nu mai am glas… „Noaptea trecută de ce nu te-ai dat la mine?” mă întreabă abrupt. „Trebuia?”, îi răspund incitat. „Dacă mă prinzi sunt a ta!”. Orbit de dorință mă reped s-o înhaț dar mă evită cu abilitate și apoi, fără să-i pese că e desculță și goală, cu o sprinteneală incredibilă a sărit pe peretele de stâncă. Un pas greșit și a alunecat pe piatra colțurosă. „Au, au, au!” O iau în brațe și văd că are tăieturi adânci pe picior, iar de pe rotulă i s-a desprins pielea și carnea. Repede! Vată și spirt din cort. Tăieturile sunt murdare și pline praf. „Ține apăsat. Trebuie să-ți spăl rănile!”. Iau bidonul gol și mă reped între brazi spre susurul care-mi indică izvorul. Alerg aplecat, dar e o beznă infiorătoare. Închid ochii și încerc să mă orientez. Aud tot felul de sunete. Nu sunt singur! Inima-mi bate ca un baros! Mă grăbesc. După ce orbecăi un timp dau de o rază de lumină. Prins între doi pereți de stâncă este un gorgan de piatră îmbrăcat de iarbă și ferigi. Precis este un râu subteran. Doar într-un loc se prelinge un firicel de apă. Pun bidonul și aștept. Inima îmi bate nebunește. Vasul se umple greu. Mi-e sete. Iau și eu două înghițituri. M-am liniștit. Nu-mi mai este teamă. Am ieșit mai calm din pădure. Un pic mai departe de cort. Fata stă și plânge lângă foc. „Unde ai stat atâta?” O spăl pe picior, apoi presar sulfamidă și-i bandajez piciorul. Îi dau o bluză. Mâncăm. S-a calmat și ea. Bem apă din bidon. Apoi, ne băgăm în cort. Mâinile ei mă caută și buzele noastre se unesc cu patimă. Nu știu dacă am adormit. Nu știu dacă am visat. Am tresărit. Ies afară gol să mai pun lemne pe focuri. Lună argintie. Nu departe de noi este un urs. Animalele intră și ies dintre brazi fără să se supere unele pe celelalte. Cerul înstelat. Un cerb cu coarne imense pășește maiestuos spre pădure. Se uită direct la mine. Superb animal! Simt pe spatele meu sânii calzi și apoi brațele ei mă cuprind: „Hai înăuntru.” N-o pot refuza. Și timpul s-a oprit. Dimineața ne spălăm cu puțina apă rămasă, apoi mâncăm. Goi. Piciorul ei este sănătos. Nici urmă de vânătăi sau tăieturi. Suntem uimiți. „Iubirea e cel mai bun leac!” și râde din nou plină de viață. Ne-am pregătit de plecare, am făcut curat… „Știi ceva? Mie îmi miroase a plăcintă cu mere!” Are dreptate. Drum prin desiș, apoi pădure și chiotele ei de bucurie: „Iubesc și sunt iubită! Iuhu!” Voiam s-o întreb… Undeva jos, în depărtare se vede fum. În vale, un perete de stâncă și sub el o căsuță mică de chirpici. Lângă căsuță este un fag falnic. Nu se poate! Câteva capre albe ne privesc curioase. În grădină varză, porumb, fasole. O femeie căruntă ne întâmpănă: „Poftiți! Poftiți!” și ne așează la o măsuță joasă pe două scăunele de lemn. Pe măsuță, o ruladă cu mere, caldă, aburindă. Femeia este bucuroasă de oaspeți. O întrebăm de una, de alta. „Maică, sunt singură. Am avut un copil cu omul meu. A vrut să vadă lumea. A plecat. După un timp, omul s-a dus să-l caute. Bărbatul mi s-a întors după un an și ceva. Nu singur. Cu un neamț. Omul meu, avea un glonț în cap, nu mai avea un ochi. Neamțul avea târtița spartă. I-am grijit. Al meu a murit. E îngropat sub fag. Neamțul a plecat sănătos. Asta a fost demult. Mi-a dat un cuțit mare. Bun cuțit. De-atuncea tai cu el bostanii, cocenii… Copilul mi-a murit în razboi. Mi-a spus bărbatul”. M-am cutremurat. „Și nu ți-e urât singură, mamaie?” „Mi-este, maică. Tare greu”. Ce-aș putea spune? „Lăsați-mă să vă văd mai bine!”, ne roagă femeia și cu mâinile o mângâie pe cap, pe fată. În păr îi apar ca prin magie, flori și frunze. Apoi mă pipăie pe mine. Și-n jurul meu apar fluturi. Mi-am dat seama că nu vede! Fata începe să râdă: „Ce de fluturi ai în cap!”. Mă apuc să-i tai lemne. „Nu vreți să rămâneți aici? Vă las totul vouă!” Tăcem amândoi. „Aici e cea mai bună apă de izvor! Da’ vă las să vă gândiți până mâine! Odată pe an mai vine un strănepot până la cumpănă și-mi lasă făină, sare… Da e greu și până acolo, maică”. Seara am gătit. S-a bucurat bătrâna. Am pus cortul în bătătură. În noaptea aceea ne-am iubit exaltați. Aș fi vrut să rămânem amândoi acolo, pe vecie. Dimineața am strâns. I-am lăsat femeii ce am putut: sare, mălai, slănină, niște biscuiți… „De ce plecați maică? De ce vreți să pierdeți ce-ați câștigat?” Nu înțelegem. „Am știut că… m-am rugat să veniți, maică! Nu l-ai așteptat să vină? Nu ai vrut s-o trimiți acasă?”, ne întreabă. „Mergeți sănătoși!” în timp ce noi rămânem uimiți. Am coborât de pe munte, plini de gânduri. În spatele nostru pădurea s-a închis aș cum se închide o poartă. Am mers pe cărări bătătorite, ne-am întâlnit după câteva ore cu un cioban. Câinii lui nici nu ne-au băgat în seamă. „Mai e un pic până la Pruncea, sunt urși, mistreți, aveți grijă!” a fost indicația lui. Un timp am umblat tăcuți, apoi s-a întors către mine brusc: „Și eu am văzut cerbul și animalele! Trebuie să știu! Câți ani are femeia?” în timp ce mă dezbracă febril. După ce ne-am liniștit, i-am spus adevărul. „Dar ce trăim noi acuma este real, nu? Nu este un vis?” O liniștesc: „E real. Tot așa cum am făcut dragoste adineaori. Iar bătrâna are bine de tot peste sută”. I-am dăruit o busolă. I-a revenit zâmbetul și-am plecat mai departe euforici. Voiam s-o întreb… Am ajuns la cascadă, apoi la șosea, în Cașoca. Am prins autobuzul. În satul bunicilor am coborât la gară și am luat coletul pentru ei. Privea încântată tot, căsuțele de chirpici acoperite cu tablă, cu flori și pomi în curte, cu turmele care se-ntorceau de la păscut, de aromele de fructe, magiun și țuică făcută pe ascuns, de mirosul ușor al lămpilor cu gaz, de toaca de la biserică. „Ce frumos e aici!” Bunicii ne-au primit cu bucurie. „Mamaie, Tataie…!” Povești frumoase! Intrase simplu în viața mea, fără artificii sau cochetărie inutilă, sincer, direct și n-o mai pierdeam din ochi. În ziua următoare, bine îndopați, am plecat la Mănăstirea Ciolanu. N-o să mai ajung la soră-mea. Am văzut și sculpturile, am înnoptat acolo. Ce zi! Ce noapte! Ne devoram reciproc cu o poftă insățiabilă. Voiam s-o întreb… dar tac ascultându-i șoaptele: „Aș fi vrut să rămânem acolo!” De la Măgura am luat trenul. Plin. Oameni tineri. Gălăgioși. Am ajuns la Buzău cu întârziere. Ne-am repezit la casele de bilete, apoi fuga la peroane! M-am urcat din mers! „Să-mi scrii!”, țipă după mine. „Și tu!”, îi răspund în timp ce aleargă spre trenul ei. Abia după ce am trecut de Brașov, am ieșit din starea de grație și-am realizat că n-am întrebat-o cine e, de unde e… eram disperat! Cum naiba?! Sufeream îngrozitor! Am sperat că poate, va lua legătura cu bunicii mei. Două luni am dat anunț la mica publicitate în România Liberă: „Busola te conduce la mine”. Nimic. De Crăciun, sora ne-a vizitat: „Bine prostuțule, la bunici da, la mine ba? Și cu așa fată? Cine e?” I-am povestit. Nimic despre izvor sau bătrână. „Uit-o prostuțul meu drag! Ai fost un capriciu de-al ei!” Timpul trece, amintirile se estompează… alpinistul a murit stupid, căzând de la etajul patru în timp ce încerca să-și impresioneze iubita. Toate trec! Soție, familie, copii, casă, slujbă, tranziție, zbucium, muncă, viață. N-am fost bolnav niciodată. La întâlnirea de patruzeci de ani o fostă colegă cu părul alb și rotundă ca o gogoașă m-a întrebat: „Tu nu mai încărunțești?” Acum sunt singur. Copiii au plecat, soția a murit. Moartea ne însoțește de la naștere. Stă ascunsă în umbra noastră. Am visat izvorul. Și pe bătrână. Mă mustra. De o săptămână am același coșmar: zeci de șobolani îmi intră sub piele și încep să mă roadă pe dinăuntru, dureros. Am sărit speriat din pat. Apoi a sunat telefonul: „Unchiule, mama moare! Vrea să te vadă!” Sora mea! Am plecat într-un suflet. Stă într-un cătun de lângă satul bunicilor. Casa bătrânilor s-a înstrăinat. Cearta pe avere! Sora a suferit enorm din cauza asta. Ajung noaptea. Mă așteaptă pe prispă. Arată ca un spectru. „Plecați toți!” Cei ai casei dispar. O strâng la piept. E piele și os. Îmi pune mâna pe buze: „Eu vorbesc. Îți spun o poveste. Am auzit că este un izvor, cu apă vie, undeva în munți. Oamenii nu sunt îngăduiți, numai dacă se iubesc curat. Acolo s-au refugiat odată doi îndrăgostiți, mireasă fugită de la nuntă cu salba la gât, cu alesul inimii. Au fost urmăriți. I-a salvat duhul pădurii, care atunci când vrea să se arate ia forma unui cerb, de toate relele oamenilor! Au cumpărat codrul și nimeni nu a mai știut de ei, chiar dacă și-au dorit urmași! În codrul întunecat n-au putut intra cei trimiși să-i urmărească și se spune că acolo veneau toate animalele rănite de vânătorile domnilor.” Sunt uluit! De unde știe? „Tu ai găsit izvorul! Trebuia să rămâi acolo! Întoarce-te!” Apoi boala pune stăpânire pe ea. Nu pot dormi. Caut aromele copilăriei, dar nu le simt în aerul nopții. Se crapă de ziuă. Suferința o face pe sora mea să țipe lugubru, inuman. „Unchiule, am tras cu urechea… E adevărat?” Încuvințez. „Putem să-i alinăm durerea?” „Hai!” Pornim. Multe par schimbate în drumul nostru. Urcăm vijelios spre munte în Duster-ul alb al nepotului prin crepusculul dimineții. Satele par schimbate. La răsărit ajungem la cascadă. Gherete, turiști în șlapi cu boxe portabile, pungi de semințe și mult plastic. Peste tot. Încep să mă întreb dacă o să mai recunosc drumul. „Stai liniștit, am Waze!” Mașina intră pe drumuri forestiere. Căutăm. După două ore nepotul oprește mașina. „Nu mai ții minte?” Privesc atent peisajul dar nu mai recunosc nimic! Dintr-o dată, văd în zare o pată albă. E o capră! „Acolo!” Pornim cu viteză. Peste tot cioate de copaci. Se ivește un perete de stâncă… Fagul nu mai e, casa s-a prăbușit și ce-a mai rămas e năpădit de buruieni și urzici, în grădină lăstăriș. Un grohotiș abrupt urcă peste munte și sunt convins că pe acolo am venit. „Nu putem urca!” Ocolim și bâjbîim. „Unde suntem? Covasna? Vrancea? Buzău? Nu mai am semnal și Waze-ul meu a luat-o razna!” În față însă apare un drum forestier. Intrăm pe el. De la un loc, este pietruit cum trebuie și destul de lin. Simt ceva, nu știu ce. „Oprește!” Scrutez valea de lângă drum și văd bolovanul. „Înainte!” „Mamăăă! Ce-au mai defrișat ăștia pe-aici!” Nici mie nu-mi vine să cred. În față ne apare peretele cu colți, în fața lui utilaje. Pădurea de brazi nu mai este! Unde ar trebui să fie izvorul este o gheretă plantată pe o platformă betonată. Dincolo, gard, poartă automată, parcare, mașini de lux, mai sus o cabană elegantă din lemn care are deasupra intrării un trofeu uriaș de cerb. În spate chioșcuri și fete în bikini. Ceva eveniment. Cobor din mașină și încep să caut pe lîngă gheretă. „Plecați de aici! Proprietate privată!” Și crucea pădurii a fost tăiată! „Avem intruși la poartă!” Eu? Intrus? Dinspre cabană coboară nervos o trupă de haidamaci cu bastoane. Devin agresivi, țipă, lovesc mașina. Pe lângă gard mai este un drumeag de pe care apare un Duster alb. Ia curba, mai să mă lovească și este luat în primire de paznici. Scandal. Amenințări. Se scot spray-uri și pistoale. Ușa se deschide și din el coboară o femeie cu părul ruginiu și câteva șuvițe albe. „Tu?!” țipăm în același timp. Ne aruncăm disperați unul către celălat. Un paznic o bruschează și o împinge înapoi în mașină. Furia mă cuprinde și-l pocnesc cu sete. Urmează apoi o ploaie de lovituri pe care le primesc peste față. Ne strigăm numele ca disperații, dar urlă toată lumea. Șoferița țipă disperată: „Mamă, să plecăm!” Din spate îl aud pe nepot care s-a încăierat de-a binelea „Unchiule, ăștia ne omoară!” Îmi arată telefonul: „Sună-mă!” Încerc să…dar sunt înhățat și împins în mașină. „Negreșit!” Mașinile pleacă pe unde au venit fiecare. Nepotul are un ochi umflat. Suntem urmăriți de … Mai repede! Ieșim după o oră de hăituială pe șosea. „Acum știu unde suntem! Cine-s ăștia unchiule?” „Interlopii care ne conduc!” Lacul Siriu. Ne oprim lângă treptele care duc la un monument. Strămoșii, măcinați de tifos și holeră, flămânzi și desculți au știut să le țină piept lui Mackensen și lui von Gerok. Pentru ce? Pentru cine? Acum înțeleg ce-a spus bătrâna că o să pierdem tot! Acum înțeleg de ce m-a chemat sora! Nu a fost un blestem, ci o premoniție sumbră! Folosim cuvinte mari: încălzire globală, secetă istorică, fenomene extreme. Dar de fapt ce-am pierdut? Iubirea cea mai frumoasă a tinereții mele? Pădurea? Cred că în goana după bani omenirea și-a pierdut omenia, umanitatea… „Unchiule, pentru un bătrânel ești a naibii de bătăios. Ține!”. Întinde un șervețel. Fața îmi zvâcnește dureros, am buzele crăpate, cămașa e plină de sânge. Și-a verificat pagubele. Mai șifonați suntem noi decât mașina. „Și izvorul?” „Nu mai există!”. Pornim către mașină. Mă văd în oglindă. Am început să încărunțesc. Telefonul nepotului sună. Ascultă, apoi… mă privește. „Mama!” Mi se strânge inima. „S-a dus! Știu măi băiete!”. Avem lacrimi în ochi. Apoi mă blestem în gând că sunt sentimental și prost! N-am luat numărul mașinii! Idiot bătrân! Răsuflu greu în timp ce ne întoarcem la drum. Sora mea! Scumpa de ea! De unde a știut că trebuie să mă-ntorc? Dar sunt convins că miracolele există și sunt lângă noi și chiar dacă le trăim ne este teamă să nu fim considerați nebuni sau mincinoși. Și asta, într-o lume plină de impostori și de demenți. Am decis s-o caut și s-o găsesc, orice ar fi! În fond, câte Dustere albe există în România?
