„Decen 11”, o povestire scurtă, apărută în ultimul nr. „Utopiqa”, scrisă de Alina Voinea, e o relatare coerentă, corectă, cu mici derapaje care pot fi trecute ușor cu vederea de un cititor neexperimentat. Construită mai degrabă ca un flash fiction, o proză foarte scurtă, e clar că putem trece peste unele criterii ale prozei scurte. Introducerea e succintă, lapidară, mai mult lăsată imaginația cititorului să-și facă de cap, nu e neapărat un lucru rău, dar uneori poate fi obositor. De obicei, o proză e musai să conțină, chiar dacă e vorba de zone mici, un început, un mijloc și un sfârșit. Acest lucru e valabil și-n poezie, și-n scenaristică, dramaturgie etc. Nu e o regulă de aur, dar este una de care nu te poți debarasa atât de ușor dacă nu știi cum trebuie să o faci; e clar că regulile sunt făcute pentru a fi depășite, modificate, însă, doar după ce te saturi să le folosești.
„Decen 11” intră rapid într-un soi de intrigă, schițată succint, ca un pictor grăbit. Începutul e puțin greoi, dar apoi nu simți anomaliile textiere și el curge de la sine, un avantaj pentru penița scriitoarei. Rhad, deși vag conturat, prezintă credibilitate. Deși, poate e un typo (ca „ insisită”, de exemplu, dar asta e mai degrabă greșeala redactorului), sau o referire absconsă, expresia „soare ucigător” îți poate tăia cheful de-a continua povestirea.
Dar pe mine, personal, m-a convins una din ultimele fraze ale textului: „acum nu mai ai nevoie să intri în afurisitul ăsta de oraș, dar eu trebuie…”. „La obiect”, cum spunea profesorul meu de fizică din liceu. E o reușită, pe care nu toți scriitorii o pot duce la bun sfârșit, deși, poate implică o simplă fandare ca la spadă, de multe ori, lucrurile simple sunt greu de dus până la capăt. Complexitatea noastră a devenit o boală, ca un ego personal, să punctăm, să punctăm și uneori asta ne duce în zone care se vor singulare, doar atât. Recomand povestirea scurtă a Alinei Voinea, atât cât ne oferă ea, puțin, dar poate și asta face parte din șiretlicul scriitorului.
