Visul fusese extrem de real. Emoțiile erau încă puternice și după trezire. Împăratul se simțea energizat în prezența păsării de foc. Nu a mai căutat psihanalistul și nici nu a încercat să facă asociații libere la vis. Ce rost avea, când el știa clar ce simte? Era precum un copil a cărui dorință se împlinea la propriu în vis. Dar el era împărat și putea să transforme visul în realitate. Putea porunci cuiva, dornic să fie pus la încercări, pentru că urma să primească o recompensă, să-i aducă pasărea de foc. Poate doar când se îndrăgostise mai dorise ceva atât de intens. Fusese mistuit de focul pasiunii. Pasărea din vis se mișca foarte delicat și grațios, și dansul ei amintea de al fetei care acum era împărăteasa lui. Poate dacă ar fi făcut asocierile și ar fi dat curs analizei visului ar fi ajuns la concluzia că îi era dor de acele momente când o zărise prima oară.

Pasărea de foc aducea căldură în plină iarnă și lumină, lungind zilele scurte. Aducea exact ce îi plăcea mai mult împăratului, într-un mod foarte concentrat.

Pasărea nu era foarte mare, dar aducea multă bucurie. Frumusețea penelor ei amintea de plăcerea privitului bijuteriilor din comorile peșterilor de altădată. Era ca o bijuterie vie, atent lucrată, cu fiecare pană lucrată precum o dantelarie fină într-un metal altfel dur, aurul. Atingerea ei era mângâietoare, precum căldura ce apărea din lumina răspândită în jur.

Și totuși, împăratul nu o simțise cu adevărat niciodată lângă el. Cel puțin, nu sub forma păsării de foc. Putem presupune că, de fapt, împăratul avea nevoie de altceva, iar pasărea de foc în viața de zi cu zi substituia acea dorință, și de fapt nu ar fi împlinit-o.

Se întâmplă să ne dorim să fim fericiți, și să credem că vom reuși dacă vom face ceva anume și dacă vom obține ceva ce ne-am dori foarte mult. Nici un filosof nu a reușit să găsească o soluție definitivă la această dilemă, a fericirii. Mereu ne vom dori altele și altele, nu vom fi niciodată mulțumiți cu ce avem.

Împăratul însă nu dorea explicații și idei abstracte, filosofice, sau care țineau de psihologie ori psihanaliză. El dorea ceva concret, și anume pasărea de foc, să-i încânte toate simțurile, văz, auz – se spunea că putea cânta nepământean de frumos – pipăit, chiar și miros, pentru că ar fi adus parfumuri de departe, și poate și gust, pentru că ar fi simțit gustul fericirii.

Un om de știință care cercetase speciile de păsări din diverse ținuturi îndepărtate și care mai de care mai exotice, i-a adus împăratului o pasăre de foc. Era, de fapt, ce numise el așa, descoperind o pasăre care se asemăna mult cu cea fabuloasă din basmele rusești. Aspectul era același, și totuși penele nu erau făcute din aur. Împăratul fu dezamăgit, mai ales că nici starea din vis nu și-o regăsea în preajma ei. Nu simțea acea stare de spiritualitate, de sinestezie, la care se așteptase. Nu îi bucura toate simțurile, ci doar pe al văzului, și nici pe acela în totalitate, pentru că, stingând luminile, penele păsării aduse nu iluminau.

Se renunțase la pedeapsa cu tăierea capului, precum și cu exilul, așa că împăratul îi spuse că nu avea cum să-l răsplătească și îl lăsă pur și simplu să plece fără nici un fel de mulțumire.

Următorul care-și încercă norocul fu un călător prin spațiu, care găsise, pare-se, celebra pasăre de foc într-o altă galaxie și, se șoptea pe la colțuri, într-un alt univers, unde trebuia să faci un pact cu diavolul pentru a putea pătrunde în siguranță. Pasărea adusă de călătorul prin spațiu era exact așa cum era descrisă în povești. Și totuși, împăratul, deși își dădea seama că-i încânta toate simțurile, nu putea simți totuși acea legătură profundă cu pasărea de foc.

Pasiunea aceea mistuitoare nu se lăsa simțită. I-a fost totuși greu să-și dea seama dacă era doar ceva trecător și urma să se rezolve în timp sau nu. Așa că îl găzdui pe călătorul în spațiu o vreme prin ținuturile sale, lăsându-i libertatea de a explora cât își dorea. În cele din urmă, însă, îi spuse că nu era ce căuta el, pentru că bucuria nu era simțită profund.

Împăratul se gândi că, poate, căutase prea departe, și se complicase poate prea tare. Basmele făceau să pară totul mult mai simplu. Fiind un produs al înțelepciunii populare, împăratul se gândi că, poate, dacă ar ruga pe cineva din popor, la curent cu tradițiile și miturile, precum și cu spiritualitatea, ar fi mai aproape de ceea ce căuta.

Gărzile merseră prin niște sate din apropierea palatului și, în cele din urmă, găsiră un flăcău simplu, din popor, care părea că fusese crescut în spiritul înțelepciunii populare și cunoștea suficient folclor încât să poată să găsească pasărea de foc pentru împărat.

Lucrurile se complicară însă, când, adus să îngenuncheze în fața împăratului, Ivan îi spuse că, pentru ca împăratul să fie fericit și să obțină ce voia, trebuia el însuși să treacă prin încercările prin care trebuie să treacă orice erou. De el depindea totul.

Împăratul nu știu cum să ia acest răspuns. Îl resimți cu revoltă, ca fiind inutil, ca fiind dovada unei obrăznicii în fața unui împărat, dar și cu descurajare. Chiar nu avea idee cum ar fi putut face față unor încercări precum cele din basme, pe care le treceau flăcăii din popor. Ei erau mult mai pricepuți și, până la urmă, era de părere împăratul, fiind slujitorii lui de fapt, trebuiau să facă tot ce puteau pentru el.

În cele din urmă, Ivan se înduplecă și se oferi să îl ajute pe împărat. Condiția era însă ca și împăratul să facă un efort, pe scurt să încerce să treacă împreună prin încercări. Așa îl sfătuise pe Ivan șopârlița fermecată pe care o ținea mereu cu el, într-o trăistuță. Trăistuța era, de fapt, fermecată, și putea face pe stăpânul ei invizibil și pe cine mai alegea el. În cazul de față, îl alese pe împărat. Trebuiau să fie invizibili pentru a putea surprinde pasărea de foc, fără să fie văzuți. Împăratul începu să se gândească că, poate, totuși era periculos să stai lângă o pasăre de foc. Se jucase odată cu focul în copilărie și focul se răspândise prin mai multe iatacuri până să fie stins. Făcuse un foc pentru a putea face umbre pe pereți și pentru a-și citi singur povești de groază de Halloween. De asemenea, pusese lumânări adevărate în interiorul unui dovleac sculptat. Dacă, oare, pasărea l-ar fi ars cu flăcările ei? Dacă ar fi mistuit tot palatul? Dacă, în urma lui, nu ar mai fi rămas nimic din tot imperiul?

Șopârlița urma să-i călăuzească. Se ghida după indicii: câteva pene pierdute chiar prin palat. Deci pasărea de foc se afla chiar în palatul său? Împăratul începu să creadă că i se juca, de fapt, o festă.

Șopârlița se îndreptă spre iatacul împărătesei. Acesta era luminat, în cea mai lungă noapte din an, precum într-o zi de vară. Căldura îl izbi pe împărat de cum se apropie de iatac. Împărăteasa, pregătindu-se de culcare, își lepăda vesmântul de pasăre de foc. La urmă, îi rămase doar părul auriu-roșcat să strălucească în întuneric.

De aceea nu reușise nimeni să îi găsească adevărata pasăre de foc.