În 2008 apărea prima carte a trilogiei „Hunger Games” de Suzanne Collins, serie ecranizată ulterior și devenită fenomen mondial și una dintre francizele cele mai cunoscute din rândul poveștilor pentru adolescenți, alături de „Twilight”, „Divergent” și „The Maze Runner”. Prestația memorabilă a lui Jennifer Lawrence în rolul lui Katniss Everdeen, tânăra arcașă cu părul împletit în coadă, simbol al luptei contra unui regim tiranic, nu avea cum să se facă uitată în negura timpului.

Doisprezece ani mai târziu, este publicat prequel-ul trilogiei de succes, „Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare”, ecranizat și lansat în cinematografele din întreaga lume în noiembrie 2023. Acesta își propune să facă lumină în istoria Panemului, o versiune distopică sfâșiată de război a Americii de Nord și să explice originile nemiloasei competiții pe viață și pe moarte numită „Jocurile foamei”, inventată ca un instrument de control și o reamintire a trădării districtelor și a puterii Capitoliului.

„Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare” ne poartă cu 64 de ani înainte de evenimentele din celebra trilogie și ne prezintă povestea lui Coriolanus Snow (interpretat de Tom Blyth), care mai târziu devine președintele despotic al Panemului.

Filmul urmărește aventurile tânărului Snow, prezentat drept un eroul al propriei povești, cel mai bun student al Academiei și dornic să redobândească puterea și influența de odinioară a familiei sale, ajunsă în ruină. Ales drept Mentor al lui Lucy Gray, tributul săracului District 12, Coriolanus vede oportunitatea și profită de rolul său, determinat să-și atingă scopurile cu orice preț. Astfel ajunge să se apropie de Lucy pentru a câștiga simpatia spectatorilor și sponsorilor, însă este prins ca într-un vârtej într-o periculoasă poveste de dragoste.

Pe parcursul a 2 ore și 37 de minute suntem invitați în culisele celei de-a zecea ediții a Jocurilor Foamei și putem înțelege mai bine felul în care acestea au evoluat și, totodată, aflăm cum Snow ajunge să influențeze ceea ce inițial era doar o baie de sânge brutală, unde tributurile se măcelăreau într-o arenă tip colloseum, devenită apoi cel mai așteptat și urmărit show de divertisment pentru Capitoliu.

Distribuția este una cu greutate, avându-i printre protagoniști pe Viola Davis și Peter Dinklage și, chiar dacă actorii din rolurile principale sunt la începutul carierei, talentul actoricesc dă viață personajelor pe care le întrupează. Din acest punct de vedere, nu avem nimic de reproșat. Scenariul, în schimb, dezamăgește tocmai spre final și nu ajunge să ne ofere ceea ce acest prequel ne promitea.

Acțiunea propriu-zisă din cadrul Jocurilor nu este resimțită la fel de intens ca cea în care o urmăream pe Katniss cu sufletul la gură, fiindcă lumina reflectoarelor cade pe Coriolanus Snow. Acesta împarte totuși scena cu Lucy Gray, care devine interesul său amoros și astfel, intriga capătă o miză personală.

Pentru a o salva, Coriolanus ajunge să trișeze și este exilat din Capitoliu, dar, împins de sentimentele față de ea, face tot posibilul să ajungă în Districtul 12. Reîntâlnirea lor pare să creioneze o frumoasă, dar tensionată poveste de iubire ce colorează atmosfera gri a lumii sfâșiate de violență, însă de abia acum lucrurile iau o întorsătură cel puțin ciudată.

Împărțit în trei părți, parcă un rezumat al unei trilogii înghesuite într-un singur film, prequel-ul, ce ar trebui să ne arate punctul de cotitură care să explice de ce președintele Snow devine antagonistul poveștii, ajunge să eșueze în a ne ilustra esențialul.

Finalul este extrem de confuzant, nu ni se dă de înțeles motivul trădării lui Lucy, care pur și simplu pare să se evapore în neant, pierzându-și urmele, la propriu, prin pădure și nici nu vedem de ce așa-zisa trădare ajunge să-l transforme în monstrul însetat de sânge și dispus să își ucidă dușmanii fără nicio remușcare.

Finalul pare grăbit și prost-gândit, așa încât nici autoarea nu poate să răspundă la întrebarea: „de ce Lucy îl trădează pe Coriolanus?”. Oricare ar fi fost motivul, nu era suficient ca să justifice schimbarea tânărului Snow, care ar fi fost credibilă dacă acesta ar fi fost martor sau implicat în niște scene mai dramatice și poate dacă Lucy ar fi ajuns să moară într-un mod cumplit, cât să-l impacteze cu adevărat.

Prequel-ul nu aduce așadar niciun element de noutate și nici nu pare să fie necesar în universul deja bine creionat al trilogiei Hunger Games. Cu un așa final, mai bine rămânea învăluit în mister trecutul președintelui Snow, fiindcă așa am fi fost liberi să ne imaginăm că ceva extrem de traumatic l-a făcut să devină personajul negativ, sau, cel puțin, să nu fi fost prezentat ca fiind inițial de partea binelui, plin de speranță că ar putea să schimbe sistemul și să vadă tributurile ca ființe umane.

Autoarea Suzanne Collins ne propune ca temă de reflecție pentru această carte răspunsurile la „întrebările dificile despre esența umană, precum cât de departe suntem dispuși să mergem pentru supraviețuire?”, dar nu reușește să-l portretizeze pe Snow ca fiind mai interesat de propria supraviețuire decât ca fiind cu adevărat îndrăgostit de Lucy și dispus să o salveze cu orice preț, iar astfel promisiunea nu ne este îndeplinită și ajungem să plecăm din sălile de cinema cu un sentiment de frustrare.  Faptul că ajungem să-i punem sub semnul întrebării veridicitatea iubirii pentru Lucy ne arată tocmai că povestea nu-i face dreptate și nu-i oferă suficientă constanță comportamentală cât să ajungem să-l credem mai mult decât produsul unor cuvinte scrise pe hârtie…