Cel cu mintea în două linii temporare

Viața chronogliderilor nu este ușoară. Unele dintre pericolele pe care trebuie să le înfrunte au efecte ireversibile asupra lor, iar nu moartea este lucrul de care se feresc ei. Ar fi prea simplu. De la ștergerea înceată a identității, a amintirilor, pentru cei care pierd contactul cu realitatea, boli care îi aduc până în pragul nebuniei și după aceea îi împing inexorabil în întunericul putred de dincolo, până la radiațiile chonofore care le schimbă, printre altele, neuroplasticitatea. Astfel, au fost cazuri în care unii dintre ei au rămas prinși în doua realități diferite, alunecând când într-una, când într-alta, fară a avea control, fară a putea împiedica aceste tranziții. Sunt văzuți din când în când, pentru scurte perioade, strigând, blestemând, încercând să scape în vreun fel de acea soarta infernală. Acesta este unul dintre ei, complet schimbat de radiații, unul dintre cei puțini care reușesc să-și mențină sănătatea mintală. Este singurul supraviețuitor al primei confruntări cu Damparoga… Enni Yargo este numele său. Singurul nume din istoria Multiversului care nu va fi uitat niciodată!

Uriașul care a venit la cină

Uriașii au fost tot timpul în jurul nostru. Nu i-am văzut din cauză că sunt prea… mari. Nu? De obicei privim în jos, sau cel mult la fețele celor cu care ne încrucișăm drumurile, fără să ne uităm atent la ei, că poate îi știm și după aceea trebuie să pierdem timpul nostru prețios, purtând o discuție. Nu ridicăm privirile spre cer că nu-i nevoie, nu avem ce să vedem, doar nori, păsări, diverse obiecte zburătoare, necunoscute sau doar neclare, și acel albastru pentru care nu ne-am bătut capul niciodată să aflăm de ce este așa. Rayleigh. De aceea uriașii trec printre noi, peste noi, se uită atent să nu ne calce, să nu ne adâncească mai mult în depresiile noastre pe care nu vrem să le recunoaștem, să nu ne creeze frustrări, pe care nu le avem etc. Când nu se feresc să ne transforme în piftii, se odihnesc admirând cerul, se minunează de fiecare gâză care se rătăcește prin firele lor de păr din nas sau mai zburătăcesc câte un stol de berze care încearcă să-și facă cuib prin urechi. Câteodată, de obicei seara, bat sfios la ușa noastră. Atât de încet încât nici nu auzim de multe ori sau nu ne pasă. Nu vor nimic de la noi, cel puțin nimic din ce nu am putea da fără să simțim lipsa: câte o vorba bună sau o bucățică de drojdie să-și coacă și ei o pâine.

Oamenii intunecimii de dincolo

Ne mințim pe noi că suntem mai buni, că suntem mai înalți în spirit, că suntem peste ceilalți în toate. Îi mințim pe alții, ca să părem că le suntem superiori, sau măcar egali. Această stare perpetuă de a ne petrece viața nu rămâne fară consecințe. Toate aceste gânduri se duc într-un Univers unde dublurile noastre le suportă, asemenea unor boli incurabile ce îi macină încă din prima clipă a existenței. Acolo noi suntem întorși pe dos. Sunt la vedere toate tarele noastre, toate slăbiciunile noastre putrezite, mirosind a canal stradal din vremea Ciumei Negre. Tot ce avem mai rău în suflete, mai întunecate ca un mormânt uitat de vremuri, expandeaza insidios, inexorabil, până în clipa disoluției finale, topindu-ne creierul, aducandu-ne în teritoriul demenței. Atunci, din noaptea hăului rece care ne cuprinde, uităm de noi. Ei însă nu…

Fratii, sora si animalutul de companie

                E bine să ai câte un animal de companie, mai ales când produce tot felul de lucruri bune pentru gospodărie: câte-o pisică metempsihotică (sau moto-psihotică), vreun ceas cu corb sau o mașină de scris pe apă. Depinde cu ce îl hrănești, evident. Copii din fotografie îl hrănesc cu de-a v-ați îngropatelea-n morminte, cu țară-țară vrem scaune electrice și alte jocuri minunate. Când se plictisesc, vin prin lumea noastră, se furișează în miez de noapte prin case și iau jucăriile pe care le găsesc aruncate aiurea. În locul lor lasă lucruri făcute de Thanatia, animalul lor de companie. Așadar, dacă în vreo dimineață vă veți trezi cu o morișcă din aripi de lilliac în mijlocul camerei să nu va speriați, înseamnă că aveți mai curat prin casă.

O poveste tristă

Unele sorți sunt grele, sunt cuprinse de nenorociri încă din prima secundă și se termină mai rău. Sunt evenimente pe care nu le poate nimeni prevedea sau împiedica. Cu atât mai puțin un copil nou-născut, pentru care Universul abia a început să se contureze. Toți ne naștem, în general, la fel, dar ceea ce urmează ne formează, ne malformează și devenim diferiți, unii umblând printr-o lume senină, așa cum ar trebui de fapt, alții se târăsc prin teritorii sumbre, din care nu există ieșire ci doar o durere permanentă și evolutivă a ființei. Sunt copii pentru care viața înseamnă un coșmar provocat de alții, de părinți, de vremuri sau de societate. Unii se nasc doar pentru a arăta altora că se poate muri neștiut de nimeni, sau fară să-i pese nimănui. Abandonați, uitați sau tratați precum animalele ei nu pot lupta, pentru că nu știu cum și, mai ales, nu știu că se poate. Cei care i-au adus în acea stare, fie din inconștiență fie din vrere, trăiesc mai departe, cu creierele lor tumefiate, fară remușcări. În Perimund roulrile se inversează. Doar că aici totu este ETERN!

Floricica

If              you’re              going                 to                   San                  Francisco
Be sure to wear some flowers in your hair

               așa cântă Floricica, tare mult îi place acea piesa muzicală, mai ales că a ascultat-o cu urechiuțele ei cântată de Scott McLenzie la una dintre întâlnirile Flower Power din Mangalia.

Archetipion

El este cel mai vechi locuitor din Perimund. Nu-și mai amintește exact când a ajuns aici, nici cine l-a dezgropat. Se poate că, să fi ajuns pe ape, după părerea cercetătorilor în domeniu. Ceea e este sigur este că el e primul care a călcat prin Teritorii. „Am fost singur mult timp” povestește el, dacă îl întrebi, „am umblat mii de ani prin colbul drumurilor”. Dacă faci observația că acele drumuri trebuiau făcute de cineva el se face că nu aude. De aceea cel mai bine este să nu-l întrebi nimic, nici cât este ceasul…

De necap și de durere

Petrișor are un cap nou, cel vechi a trebuit să-l schimbe că îl durea mai tot timpul și nici nu putea gândi foarte clar. Acum poate să zâmbească și să memoreze mai toată tabla înmulțirii. Capul vechi este extrem de nemulțumit, îi strigă să-l ia înapoi acasă, să nu-l lase acolo, că sigur ajunge la depozitul de capete uzate. Petrișor e vesel și nu vrea ca cineva, sau ceva, să-i strice noaptea. Nenea doctoru’ este cam supărat că a trebuit să lucreze după orele de program, dar se consolează că o să prindă trenul de noapte spre tumul.    

O lume minunata, pentru copii

Sieh mal, Mama, was ich im Keller gefunden habe!
Este perfect normal și chiar indicat să lăsam copii să se joace unde vor ei prin casă, chiar și în cele mai prăfuite colțuri. Nu trebuie să îi îngrădim cu tot felul de prejudecăți de-ale noastre. Dacă avem și un subsol întunecat și umed atunci este chiar mai bine. Acolo trăiesc de obicei tot felul de viețuitoare interesante: păianjeni bătrâni, care sunt buni de dat sfaturi despre cum să te îmbraci pentru o excursie la munte pe timp de iarnă, sau viermi negri și păroși, din care se scurg umori fosforescente, bune de pus în lapte dimineața. Printre toate acestea și multe altele se învârt fantomițe. Ele cântă, de obicei după ora 12 noaptea, și aleargă vesele prin pivnițe, subsoluri, demisoluri (mai rar) sau cavouri. Ele sunt bune pe lângă casă deoarece alungă țânțarii, de fapt îi mănâncă pe cei mai grași iar pe ceilalți îi urmăresc cu lumânările aprinse până obosesc.