Stratosferă

‘Acolo e,’ spune Ezra arătând orașul schițat în depărtare.

Alex scutură din cap. ‘Aia-i banca.’

‘Nu aia înaltă. Cealaltă, fix lângă ea.’

‘Aia-i altă bancă.’

‘Lângă, zic, lângă. Este clădirea redacției, doar am lucrat acolo atâta timp.’

‘Și aia-i tot o bancă,’ spune Alex suprimându-și râsul. ‘Tot praf ai rămas la orientare. Plus că ai lucrat acolo acum… cât? Cinșpe ani?’

Ezra duce sticla către gură, dar se oprește cu ea în aer la jumătatea drumului. Închide un ochi pentru a fixa imaginea ce-i fuge mereu în stânga, orbitează un punct imaginar. ‘De ce are orașelul ăsta nevoie de atâtea bănci?’ Ia o înghițitură zdravănă.

Alex ridică din umeri. Se așează pe marmura rece.

‘Da… poate că nu-i aia clădirea,’ spune Ezra împleticit. ‘Seamănă.’

‘De aici, toate seamănă. Vezi turnul fabricii? Mai în spate e redacția, după piață. O s-o vezi imediat ce se luminează.’

Din spatele dealului se aude clopotul bisericii, distant, aduce în mod oficial dimineața. Porumbeii țâșnesc de pe pe turla înaltă. Lumina dezvăluie orașul, mai întâi blocurile înalte din centru, macaralele, hotelul lăsat în paragină, iar la final țiglele acoperișurilor, portocaliu-murdare, ce văluresc între dealuri.

Ezra își privește pantalonii și râde înfundat.

‘Ce-i?’

‘Cred că… cred că mi-am agățat pantalonii când am sărit gardul.’ Îi studiază incredul, și ușor entuziast. ‘Da. Chiar i-am rupt.’

Alex apucă sticla și lasă câteva picături de congniac să se scurgă peste flori. Ciocnește cu rama pozei ce-i zâmbește, apoi bea. O așează pe marmură și zdrăngănitul e purtat deasupra cimitirului până în vale.

‘De ce e nevoie de un gard așa de înalt? Cu țepi și lacăte,’ spune Ezra. Soarele aruncă umbre strâmbe, cruci alungite ce se cațără la deal către ei. ‘Doar nu evadează nimeni de aici.’

Alex mijește ochii. Lumina alungă beția, limpezește aerul. Criptele capătă contururi exacte, iedera salbatică împânzește piatra. Apucă sticla și dă peste cap câteva înghițituri, refuzând să pășească într-o nouă zi. ‘Tot imi vine greu să cred.’

‘Știu,’ răspunde Ezra și întinde mâna după sticlă. ‘A trecut un an și câteodată încă îmi vine să-l sun pe Victor și să-l chem undeva. E un fel de negare, poate. Câteodată mă simt vinovat pentru asta, ca și cum… ca și cum nu aș avea voie să uit că nu mai e printre noi. Cine face aia? Cine uită o chestie ca asta?’

‘Și eu pățesc la fel. Probabil e normal,’ spune Alex.

‘Tu erai mai apropiat de el,’ spune Ezra. ‘Mă tot gândesc ce am vorbit ultima dată, dar nu reușesc să-mi amintesc.’

Alex înfiletează dopul și așează sticla între ei. ‘Eu cred că știu ultima mea conversație cu Victor. M-a dus la el acasă,’ spune cu un zâmbet strâmb. ‘M-a dus aproape cu forța. Gătea maică-sa.’

‘Când?’

‘Sunt vreo doi ani de atunci, cam așa. Eram în treacăt prin oraș, mergeam la o conferință. El era în concediu și își ajuta parinții cu nu mai știu ce. L-am sunat și am ieșit la câteva beri.’

Ezra aprobă lent din cap.

‘Se comporta ciudat, dar știi cum era Victor,’ spune Alex. ‘Nu era mai ciudat în ziua aia decât în alta. Vorbea despre articole bizare, despre stări hipnagogice, halucinații, vise, chestii de genul ăsta. Credeam că a dat-o în misticism, dar am înțeles apoi unde bate. Chiar m-a dus cu gândul la tine, la articolele tale.’

Ezra deschide sticla și scapă dopul în iarbă. Decide că-i un dop liber de acum, dopul emancipat. ‘Nu țin minte să fi scris vreodată despre asta.’

‘Când erai chiar la început, mai mult blogger decât jurnalist. În fine, ideea e că vorbeam și vorbeam, și după o vreme mi-a spus despre o experiența de-a lui. Dar o făcea cu reticiență, ușor rușinat, știi? Mă studia după fiecare cuvânt și aștepta să-l judec, să-i spun că e nebun. Mi-a spus că făcea ceva întruna, încă de mic copil. Se cocoța pe un scăunel și privea prin vizorul de la ușă în casa scării. O făcea atât de des încât maică-sa i-a ascuns scăunelul, iar mai târziu l-a aruncat la gunoi. Probabil credea că-i vreun pervers în devenire, nu știu. Am râs. A râs și el. L-am întrebat ce urmărea, dacă era un joc de spionaj, nu știu. A devenit evaziv și îmi tot amintea despre halucinații vizuale, căuta să le justifice științific. Nu-s nebun, spunea.’

Ezra pasează sticla.

Alex înghite și se strâmbă. Continuă, ‘Nu spiona pe nimeni, de fapt. Aici devine interesant. Privea casa scării, așa goală, ușor deformată de către sticla vizorului. Știi cum se vede prin el, se formează ca un tunel. Zicea că stătea fără să clipească și doar privea, privea și privea până-l lăsau picioarele. Studia detaliile exacte, obsesiv, le forța în memorie, lumina ce se reflectă din balustrada de lemn, scările ușor adâncite acolo unde pașii le-au turtit în zeci de ani, fereastra cu același geam crăpat. Zicea că la un moment dat se forma un tablou în fața ochilor, perfect nemișcat. O frântură în timp, cum ar veni. Nu se întâmpla mereu, ba dimpotrivă, era extrem de rar. Aștepta exact momentele din zi când nimeni nu circula pe scară, când totul era inert, perfect static, și atunci se lipea de vizor. N-avea voie să miște absolut nimic, și nici sunetele n-aveau ce căuta. Așa că privea întruna până ce toate condițiile erau potrivite. Descria un fel de experiență extracorporală atunci când reușea. Am dat din cap. Avea ochii mari, privea în gol cu venerație, apoi mi-a văzut fața și a schimbat subiectul.’

Ezra îl urmărește ușor încruntat. Confuz, dar curios.

‘A flendurat o mână în aer în batjocură,’ continua Alex. ‘Mi-a spus să mergem la maică-sa, pentru că a gătit și tot întreabă de mine. Om în toată firea, să merg să mănânc ce a gătit maică-sa. Dar m-am dus, ce era să fac? Cred ca îmi era dor de senzația aia copilăroasă când ne plimbam de la unul la altul acasă, ne făcea să ne simțim adulți, realizam că lumea e mare, exploram o bucătărie, două, altădată chiar trei, școala și terenul de fotbal. Atâtea locuri, și noi le vedeam pe toate. În fine, am ajuns acolo. M-a întâmpinat maică-sa din ușă, cu brațele larg deschise, cu șorțul pătat și mâinile ude. M-a strâns puternic. M-a tras cu ghearele ei de urs în bucătărie, m-a forțat să încalț cipicii, ca să nu calc pe gresie doar în șosete. Știi și tu cum era, a păși desculț pe gresie înseamnă moarte garantată. Curentul de la geam te prinde o dată, și gata ești. Am râs și m-am așezat la masă. Gătise sarmale. Miroseau bine, țin minte perfect, dar știam ca voi fi obligat să mănânc o mie. M-am spălat pe mâini în bucătărie și aproape că mi-am luat un făcăleț în cap. Ala nu-i spălat, imi zice, du-te la baie și te spală cum trebe.’

Ezra scoate un grohăit amuzat.

‘Așa că am fost. M-am spălat. În drum înapoi, am trecut prin coridor, pe lângă ușa de la intrare.’

‘Vizorul.’

‘Vizorul. M-am uitat înspre bucătărie, cumva rușinat, am văzut că-s singur în coridor și mi-am lipit obrazul de ușa rece,’ spune Alex privind rama sprijinită de mormânt. Scormonește în aer după cuvinte.

Ezra îi întinde în schimb sticla. ‘Vizorul,’ spune ‘nu mă ține în suspans.’

‘Am privit scara. Era exact cum îmi povestise – goală. Balustrada lucea, un maro netezit de timp, scările crăpate, pereții dungati la mijloc, geamul spart în colțul de sus,’ spune Alex și desenează decorul în aer cu mâinile. ‘Am absorbit detaliile, ca și cum eu pictam tabloul. Am privit mai atent apoi, am observat că dunga de pe perete era ușor strâmbă, că lumina se filtra prin geam ca printr-o prismă, forma halouri în sticla vizorului, arunca un curcubeu pe ușa vecină, și altele, multe altele. Toate se concentrau înspre centrul vizorului, păreau că se apropie, se aglomerează, îmi cautău ochiul. Am format un tablou perfect în minte. Apoi claxoanele s-au retras pe fundal, țevile au încetat să mai pârâie în pereți, troncănitul din bucătărie a amuțit și copacii au încetat să mai zgârie geamul scării. Un moment de liniște, Ezra, un moment de perfectă liniște. Totală. Categorică. Știi și tu cât de rar e un moment ca ăsta într-un oraș. E mai mare decât tine, te înglobează. Te deține.’

Ezra aprobă cu un zâmbet umed, pare a-i împărtăși revelația.

‘Timpul era înghețat în vizor. O stare de placiditate, m-a absorbit complet, așa cum se întâmplă când privești un tablu care-ți place fără a fi distras de telefon sau de lumea din jur, când culorile încep să-ți spună povestea, adevărata lor semnificație. Dar aici era casa scării, ceva banal. Exact asta începuse să mă copleșească. Ma așteptam ca o stare ca asta să nu poată fi indusă de ceva atât de banal, căutam detaliile nevăzute, acel ceva ce-l face remarcabil. Am devenit neliniștit, pentru că nu găseam acel ceva, apoi am fost acaparat de senzația că dincolo de marginile vizorului nu poți știi ce se întamplă. Poate nimic, poate totul. Necunoscutul în afara lui era absolut, înghesuia sticla, se extindea dincolo de scară, de bloc; la infinit. Nu aveam acces la el. Mă gândeam că poate se va mișca vreo umbră, va spulbera imaginea înghețată, apoi întreg necunoscutul va năpusti în vizor; în mine. O groază existențială. Devenise o chestiune de când, nu de dacă. Pulsul îmi bubuia în gât. O cretinătate, știu. Mă privești la fel îl priveam și eu pe Victor când mi-a povestit în bar.’

Ezra îl studiază îngândurat. ‘Nu chiar. Asta e chestia cu groaza existențială, atunci când o gândești la rece… devine irațională. Dar în acel moment e perfect reală. Am trăit și eu asta, doar că implica gălăgie, nu liniște.’

‘Serios?’

‘Da,’ spune Ezra și ridică sticla pentru a vedea cât a mai rămas din ea. Destul pentru a-i povesti.

‘Când ai fost plecat, presupun. Deplasarea despre care nu ai povestit niciodată,’ spune Alex.

‘Da Nang.’

‘Vietnam.’

‘Da, Vietnam. Primisem cu greu aprobare ca să intru, să scriu un articol despre forțele vietnameze de după război. Reclădirea, cu bune și rele, dar mai mult rele.’

‘Țin minte. Erai nerăbdător, dar enervant de secretos.’

‘Mereu sunt,’ spune Ezra, ‘până ce nu termin articolul. Simt că dacă vorbesc despre el, consum din entuziasm, trădez misterul. Așa că până nu pun și ultimul diacritic, nu vobesc despre ce scriu.’

Alex apucă sticla. ‘Dar nu ai povestit nici când te-ai intors. A trecut ceva de atunci.’

‘Îți zic acum. Asta fac, nu? Asculta-mă. Urma să iau interviu unor localnici în Da Nang, apoi să mă văd cu alți jurnaliști din zonă. Am traversat jungla pentru a ajunge la poveste, dar jungla s-a dovedit a fi povestea.’

Face o pauză.

‘Încă lucrezi la articol?’

Ezra scutură capul. ‘E greu de explicat.’

‘Mai greu decât faptul că m-a speriat o scară goală? Un vizor?’ spune Alex și râde.

‘Nu-i vorba doar despre vizor. E despre momentele astea, inevitabile, care sunt cum zici, prea mari, atotcuprinzătoare, ne înglobează. Simți că ți se permite să trăiești tu în ele,’ spune Ezra concentrat. ‘Angajasem cu greu un ghid. Greu de tot. Trecuseră mai bine de patruzeci de ani de la încheierea războiului. Mi se tot spunea că n-am ce poveste să mai storc din biata țară, că au fost scrise deja toate. Dar eu aveam un alt unghi, căutam o abordare diferită, așa că am plătit ghidul o avere. Razze își spunea. A acceptat să mă ducă prin inima junglei pentru a intra puțin în atmosferă. Voiam să simt măcar pentru o zi ce înseamnă să-i cutreier păienjenișul. Era carismatic, iute de picior, enervant de iute. M-am pornit după el și la un moment dat mă obișnuisem cu ritmul. Am mers ore întregi fără oprire, iar Razze se mai uita din când în când peste umăr ca să vadă cum mă descurc, zâmbea și dădea din cap întruna.’

Alex îi întinde sticla înapoi.

‘Asta e treaba cu jungla,’ continua Ezra după ce bea. ‘E repetitivă. Peisajul devine monoton. Aveam impresia că mergeam în cercuri și l-am oprit pe Razze de câteva ori pentru a-i cere explicații, dar el tot zâmbea și gesticula, îmi făcea semn să mergem. Au aparut crampele, m-am oprit, iar Razze studia o hartă, părea și el din ce în ce mai confuz. Începusem să mă enervez. Am realizat pentru prima oară că s-ar putea să nu mai ies niciodată de aici. Să mor, mâncat de cine știe ce animal lipicios. Stând pe un buștean ud, am început să simt mirosul junglei, mai tare decât până atunci, acel amestec de putrezire, arbori căzuți și consumați, și totodată de reînnoire, de abundență. Mi-am acoperit nasul. A început să se însereze, țânțarii au venit în roiuri. Alex, vorbesc despre țânțari, atâta de mari,’ arată între două degete. ‘Roiuri și roiuri. Razze păstra același zâmbet, spunea întruna că suntem aproape. Pașii îmi răsunau acum ca tobele în timpane, eram ud leoarcă și totuși nu mă aeriseam, jungla îmi stătea pe piele, se cățărase pe mine, căuta să intre în mine.

Ezra face o scurtă pauză, apoi turuie din nou. ‘Și am mers, am mers, am mers până ce am ajuns la același buștean, unde știam deja că voi găsi ambalajul de la mâncare lângă el, roșu, mototolit. Deja anticipam repetiția, Alex. Asta mă înspăimânta, știam când Razze își va întoarce mutra enervantă către mine, cu transpirația agațată de buza de sus, deschizând gura pentru a spune ceva ce deja știam că va spune, apoi a înghețat cu gura întredeschisă… și cuvintele au fost înlocuite de urletul grotesc al unui babuin. A închis gura și a zâmbit stângagi, rușinat, ca și cum zicea, ups, asta nu trebuia să se întâmple, apoi s-a repornit la drum. Am mers o noapte întreagă în urma lui fugărind o umbră. Bușteanul a reapărut, apoi urletul monstruos și bușteanul din nou. Timpul a devenit bușteanul, repetiția. Ochii sticleau din întuneric în orice direcție, jungla mă privea. Se cățărau pe mine mii de picioare minuscule, mă furnicau până și organele, dar Razze zâmbea la fel de implacabil. Au fost momente când se oprea, ca beat, își privea mâinile, ca și cum verifica dacă încă există, apoi repornea alert. Gesturile noastre nu mai erau ale noastre. Nici gândurile. Aparțineau junglei. Am tot mers, dar știam că geografic nu am progresat deloc. Doar jungla pătrundea în noi. L-am lăsat pe Razze să meargă singur. L-a dracu cu el. Știam că nu mă duce niciunde. Orice cărare apucam, jungla se renăștea sub talpă dupa propria ei voință înainte să pășesc.’

Alex mai ia o înghițitură și lasă ultima gură pentru Ezra. ‘Și ce s-a întâmplat?’

Ezra privește incert cimitirul, dealurile verzi din jur, orașul trezit. Traficul zumzăie în depărtare și cerul este de un albastru spălacit. ‘Am apucat-o pe o potecă de capul meu. Se luminase la un moment dat. Auzeam foșnete din spate, credeam că mă vânează un prădător, dar din când în când sunt sigur că i-am văzut mutra lui Razze, maro pe fundalul verde. Am strigat în urmă, dar jungla mi-a furat cuvintele. Mi le-a înlocuit cu o cacofonie de insecte și animale, foșnetul unor frunze imense și copaci căzuți în urmă; simțeam că orice efort de-al meu alimentează jungla, o extinde, mă adâncește și mai mult în labirintul viu. Îmi era o sete de nedescris. Am ajuns… am ajuns într-un sat, cred. Nu-mi aduc aminte când și cum. M-am trezit pe un pat din bambus și cineva îmi dădea apă. Am vorbit puțin, dar degeaba. Nu m-am înțeles deloc cu localnicii, iar acum eram fară traducător și fară ghid. Am fost internat o perioadă în Da Nang, apoi am zburat înapoi acasă.’

‘Îmi pare rău,’ spune Alex. ‘Trebuie să fi fost traumatic. Ma mir, totuși, că nu mi-ai spus despre asta niciodată.’

‘Nu e vorba de eșec,’ spune Ezra privind nesigur cerul. Câteva urme de avioane îl fragmentează. ‘Nu mi-e rușine, adică. Doar că n-am mai fost întreg niciodată. Jungla a furat din mine ce avea ea nevoie, a adăuga sunetelor ei, culorilor. Simt că o parte din mine încă o cutreieră.’

Porțile cimitirului sclipesc în depărtare, undeva în vale. Uzinele nasc nori denși în spatele dealurilor. Un avion lasă o dâră chiar deasupra capului, aprinsă de razele soarelui într-un roz organic. Amândoi urmăresc traiectoria avionului.

‘Poate sunt acolo,’ spune Ezra, dintr-o dată îmbătrânit. ‘În stratosferă.’

‘Ce să fie?’ spune Alex cu ochii pe avion.

‘Momentele astea, despre care vorbim. Babuinul ce strigă din gura lui Razze, invazia vizorului tău. Trăirile ce ne depășesc înțelegerea, toate. N-au destul loc în căpșorul nostru, așa că se iau și se ridică, agățate de minte, plutesc în sus, tot mai sus, iar acolo formează un strat de trăiri, o peliculă de momente grandioase. Ne înglobează pe toți. Ne dețin, cum ziceai.’

‘Ne dețin,’ spune Alex, și se clatină ușor când se ridică.

‘Născute din noi, din experiențele noastre, dar transced în ceva mai mult de atât, devin autonome fața de mintea ce le-a dat naștere. Simt că ne urmăresc de undeva nevăzute. Merg la lucru, mă întorc acasă, iau prima înghițitură de mâncare și-mi pun un film, apoi brusc, înainte ca imaginea să se formeze pe ecran, Razze pășește peste un șarpe în reflexia televizorului, Razze studiază o frunză pe post de hartă, Razze urlă inuman.’

‘Sunt traume,’ spune Alex. ‘În cazul tău pe bună dreptate, justificate. O experiență ca asta rămâne cu tine pentru totdeauna, te modelează după voia ei, e de înțeles. La mine, în schimb, chestia cu vizorul, mi s-a părut doar… bizară.’

‘Nu e doar a ta, nu uita că Victor ți-a spus mai întâi despre vizor. Nu cred că te-ai dus acolo pentru mâncare.’

‘Da…’ spune Alex. ‘Cred că mi-a fost indusă reacția. Eram curios, recunosc. Aș spune că e reală pentru că așa s-a simțit, dar știu că e subiectivă toată treaba. Probabil am denaturat-o doar povestind.’

‘Ai văzut ceea ce ai vrut să vezi.’

Alex înclină capul într-o parte, cu mintea încâlcită în tabloul scării, întipărit perfect în minte. ‘Cred că da.’ Se îndreaptă de spate si oasele-i trosnesc.

‘Ne dorim asta. Ne dorim să existe o stare superioară, râvnim după ea, o altă față a realitații, cusută pe dosul celei obișnuite. Evadarea din banalitate. Salvarea. Se vede asta în tot ceea ce creăm, artă de orice fel. Încercăm să îndoim realitatea, s-o facem să coincidă imaginației noastre. Mie mi se pare natural. Invers, în schimb, să-ti adaptezi imaginația la realitate, s-o aliniezi perfect la ea… e singura formă de nebunie curată.’

Alex îl privește în liniște o clipă. Mereu au avut discuții bune, de obicei la sfârșitul sticlei. ‘Cred că ar trebui să scrii articolul ăla.’

‘Poate.’

‘Serios.’

‘Într-un fel, există deja.’

‘În stratosferă,’ spune Alex și râde.

Ezra îi cercetează chipul, cântărește seriozitatea din el. ‘O să-l scriu.’

Alex deschide gura, însă nu rostește nimic.

‘Am zis că o să-l scriu. Doar că a început ca ceva, și a devenit…’

‘Și a devenit asta,’ spune Alex cu sprâncenele ridicate. ‘Ce crezi că se întamplă cu stratosfera aia după ce murim?’

‘Nu știu. Poate persistă acolo, ca o bestie mitologică. Amintirea comună a omului.’

‘Trebuie să fie imensă deja.’

‘Și se extinde mereu. Strat după strat. Suntem opt miliarde de oameni pe planetă acum, și pentru fiecare om în viața, sunt cel puțin cincisprezece îngropați în trecut,’ spune Ezra și arată către cimitir. ‘Cred că fiecare dintre ei a avut măcar un gând ce le-a evadat înțelegerea, ce s-a risipit către cer. Acolo stă amintirea primului mamut, groaza, uimirea. Primul cal văzut de azteci atunci când Cortés a pășit în lumea nouă. Frânturi din alte ere.’

Avionul se îndepărtează. Cațiva nori întunecați apar din spatele dealurilor.

‘Ce s-a întâmplat cu ghidul tău?’

‘Hm?’

‘Cu Razze. Ce s-a întâmplat cu el?’

Ezra se foiește pe marginea criptei și aproape cade de pe ea. Se ridică amuzat. ‘Ne-am cam turtit, parcă. Sau doar eu?’

‘O sticlă în doi oameni… cam rușinos. Pe vremuri ne făceam doar încălzirea cu ea.’

‘Nu mai avem antrenament, e clar.’

‘Și totuși, sunt curios.’

‘Nu știu. Poate că a ajuns și el în sat,’ spune Ezra, alungând cuvintele cu mâna în aer. ‘Uite-o. Clădirea redacției, o văd acum.’

‘Ai semnat ceva cu ghidul? Oficial mă refer, un contract scris.’

Ezra ridică din umeri. ‘N-am găsit hârtiile.’

‘Vorbești de parcă nici nu a existat,’ spune Alex încercând să-i studieze fața. ‘De parcă ar fi doar o halucinație.’

‘Un moment,’ spune Ezra, cu un surâs purtat de aburii alcoolului. Ridică din umeri din nou. ‘O fi acolo, sus, în stratosfera de gânduri. Razze urlând dintre nori.’

Alex râde.

‘Ce-i?’ întreabă Ezra. își privește pantalonii rupți, cu un genunchi dezgolit de tot. ‘Mai devreme îți plăcea ideea. Voiai să scriu un articol care sa mă bage la nebuni.’

‘Nu-i vorba de aia. Doar că ar face bine să bage capul la cutie.’

Ezra ridică privirea.

‘Avionul ăla,’ spune Alex, urmărindu-i traiectoria cu degetul. ‘Se îndreaptă fix către el.’ Dupa câteva secunde, suflă către cer, ca într-o lumânare pe care vrea să o stingă.

Victor zâmbește din rama înclinată, ce reflectă cerul deasupra capetelor. Norii se îngrămădesc în jurul soarelui.

‘Oare câte momente a trimis și el acolo?’

‘Victor? Cu siguranța cel puțin unul,’ spune Ezra.

‘Pe ăla-l știm amândoi…’ spune Alex și înghite în sec. ‘Și tu? Mai ai și altele?’

‘Jungla. Doar jungla. De fiecare dată când o revăd în somn, ca o proiecție pe interiorul pleoapelor, sau în vreo reflexie, cred că mai trimit câte un Razze acolo din memorie, apoi altul, și altul.’

‘Și care-i cel real?’

‘Niciunul. Toți. Cu cât trăim mai intens, cu atât adăugăm la ea, o înghesuim. Nu va mai avea nevoie de noi la un moment dat.’

‘Asta înseamnă că ne ștergem singuri din existență. Ar trebui să ducem o viață mai plictisitoare,’ spune Alex, ‘să nu ne mai expunem la nimic traumatic, ca să n-o mai alimentăm.’

‘Sau dimpotrivă, trăiește cât mai intens, fă-o. Aprinde lumânarea la ambele capete. Poate că asta e evoluția naturală a lucrurilor. Lasă stratosfera să se aștearnă peste tot și toate.’

‘Poate că se reglează, cumva. Se purifică în timp.’

‘Poate,’ spune Ezra, ‘dar mă îndoiesc.’

‘Un sistem nevăzut ce stabilește echilibrul. Cum se reglează economia, în mare parte de la sine. O entitate-’

‘Economia nu se reglează de la sine.’

‘Mă rog. Inflația, de exemplu. Prea mult din ceva, și iși pierde automat din valoare. Echilibru. Prea mulți Razze în stratosferă, deci nu mai avem nevoie de alții, să și-i păstreze Ezra.’

‘Mă îndoiesc că funcționează așa.’

‘Speri că nu funcționeză așa. O parte din tine își dorește ca momentele astea să ne acapareze, la fel cum orice adolescent își dorește în adâncul sufletului o apocalipsă. Morții să reînvie și să cutreiere străzile, umanitatea să se apere cu săbii și pistole.’

Poarta cimitirului scârțâie în bătaia vântului. Conversația contină mută, un monolog individual. Gândurile alunecă și se așează în locul lor.

‘Stratosfera e apocalipsa ta.’

‘O fi.’

Ezra studiază orizontul îngândurat. Lumina este atenuată de nori, face siluetele blocurilor să se întunece, luciul metalic al porții din cimitir se domolește. ‘Poate că a făcut-o deja.’

‘La ce te referi?’

‘A înglobat deja toate trăirile de care are nevoie, tot ce-i intens. Noi suntem rămășițele.’

Reflexia celor doi devine schițată în sticla ramei, apoi ștearsă, arătându-l doar pe Victor, a cărui zâmbet se dizolvă treptat. Se uită unul la celălalt, ridică capetele înspre cer, cu un fior pe șira spinării.

‘O simți și tu?’