Avanpremieră, povestire din volumul „Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor”, Polirom, 2023, de Cristina Chira

Cyber Grandpa

„Măi Cristina“, zicea bunicul după ce împlinise nouăzeci de ani, „pe dinăuntru eu mă simt la fel, da’ vezi, nu mă mai ţine corpul“. O spunea cu un amestec de uimire şi de resemnare care părea rodul nopţilor lui de insomnie după ce murise bunica. Alteori zicea : „Ştii ce‑mi pare cel mai rău ? Cât am fost tânăr, munceam toată ziua şi nu erau de niciunele. Acuma, sunt de toate şi eu nu pot să mă mai bucur de ele“. Se născuse într‑un sat din Bărăgan, în ’34. Prinsese al Doilea Război Mondial. Avea amintiri de la foametea din ’47. Întemeiase o familie şi crescuse un băiat în sărăcia şi lipsurile dintr‑un sat de câmpie din România comunistă a anilor ’50, ’60, ’70, ’80. „Noi am dus‑o rău, măi Cristina“, spunea el mereu şi tata, care înţelegea lucrurile astea mai bine ca mine, îi aducea de la Bucureşti Coca‑Cola, mezeluri, caşcaval afumat, măsline, amandine şi tot ce‑ar fi putut el să‑şi dorească. Îi plăcea mâncarea, dar şi mai mult îi plăcea să‑i povestesc despre internet, despre toată informaţia pe care o puteam accesa, cum puteam vedea locuri, vorbi cu oameni de departe, cu Siri. Îi propusesem să‑i iau un laptop şi să‑l învăţ să‑l folosească, mi se părea amuzant să pot vorbi cu bunicul pe webcam, eu în Londra, el în Gârbovi, dar zisese că nici n‑o să apuce să înveţe şi n‑o să‑i mai trebuiască.

Acestea au fost motivele pentru care ne‑am hotărât să‑i luăm un NewLifeX, deşi pe atunci probabil cel mai greu atârna faptul că nu voiam să‑l pierdem pe bunicul. Aşa că transferul conştiinţei lui părea soluţia cea mai bună. E drept, nu era cea mai performantă versiune (în Dubai apăruse deja NewLifeX.3), dar avea un preţ pe care nu ni‑l puteam permite şi, oricum, diferenţa dintre versiuni consta în principal în cât de performant era

corpul robot, tehnologia de stocare a minţii era aceeaşi. Iar pentru nevoile bunicului, NewLifeX avea să fie suficient. Şi poate, cine ştie, zisese tata, în câţiva ani mai coborau preţurile şi‑i puteam lua unul mai modern. Bineînţeles, toate astea se întâmplau înainte ca guvernele să realizeze că folosirea tehnologiei New Life aglomera planeta cu roboţi‑bătrâni. Interzicerea tehnologiei nu a făcut decât ca transferurile să se vândă pe piaţa neagră, la preţuri exorbitante, dar nu despre asta vreau să vorbesc. Povestea pe care am să v‑o spun datează

din perioada de început. Bunicul a fost printre primii români care au acceptat să‑şi transfere conştiinţa.

Familia mea a avut dintotdeauna o înclinaţie spre tehnologie. Eu mi‑l aminteam pe bunicul muncind pământul, dar, când a rămas singur şi avea mai mult timp să se gândească la viaţa lui, mi‑a povestit cum în armată, pentru că era fiu de chiabur, a fost trimis muncitor pe

şantier. A lucrat trei ani la ridicarea Casei Scânteii, învăţând să toarne beton armat. Când s‑a eliberat, tatăl lui l‑a tocmit ucenic la un atelier în Ploieşti. O vreme a străbătut ţara, construind turnuri de apă, din cele care arată ca nişte mingi de tablă cocoţate în vârf de stâlp,

dar în cele din urmă a revenit acasă şi a intrat strungar la CAP. Şi‑a construit singur, de la zero, maşina de stors strugurii şi cea de bătut porumbul, iar după Revoluţie a fost primul din sat care şi‑a cumpărat tractor. Tata, care a crescut în atelierul bunicului, a devenit inginer mecanică fină, iar eu am ajuns să lucrez în robotică.

După ce ne‑am documentat şi eu, şi tata am făcut un consiliu de familie, apoi am mers să vorbim cu bunicul. „N‑ai nimic de pierdut“, i‑a zis tata. „De murit, tot o să mori. Dacă facem transferul şi nu te simţi bine“, a continuat el, „te deconectăm. N‑o să simţi nimic, o să fie ca şi cum te‑ai duce în somn“. „Cum ziceţi voi, eu nu ştiu din astea, sunt prea mic“, a zis bunicul, aşa cum zicea de când îmbătrânise, plecându‑se în faţa voinţei fiului de la Bucureşti. Dar eu cred că şi‑a dorit. Altfel, când nu era de acord, găsea el un mod de a se opune. De exemplu, când a făcut diabet şi ai mei au încetat să‑i mai ducă dulciuri, a început să îşi facă singur, pe ascuns, dulceaţă.

Procedura NewLifeX se făcea într‑un centru pe dealurile de lângă Râmnicu Vâlcea şi implica o internare la un sanatoriu, unde pacientul putea să rămână 30 de zile, pentru a vedea dacă se obişnuia cu noul corp şi dacă dorea să continue. Erau cazuri în care pacienţii hotărau că NewLifeX nu era, de fapt, pentru ei. De aceea, majoritatea familiilor aşteptau până pacientul era pe moarte ca să facă transferul, deşi exista riscul ca unele părţi din creier să fie deja avariate. Când bunicul a căzut la pat şi mersul la baie a devenit o problemă, ne‑a cerut să încercăm procedura.

Corpul de robot oferit de NewLifeX nu încerca să imite întru totul aspectul uman. Testele făcute pe prototipuri înainte ca produsul să fie lansat pe piaţă arătaseră că subiecţii găseau mai sinistre – „uncanny“ fusese cuvântul folosit de ei – figurile şi corpurile prea umane şi răspundeau mai bine la roboţi care arătau a roboţi şi care, în conştiinţa publicului, se asociau cu personaje simpatice ca C‑3PO sau Andrew din Bicentennial Man. Pe aceştia, ziseseră oamenii, i‑ar putea iubi mai uşor, o veste bună dacă robotul în cauză era părintele, fratele sau copilul tău.

„Nu mă mai doare nimic“, a fost primul lucru pe care l‑a zis bunicul când s‑a trezit. Deşi NewLifeX avea o epidermă care să îi permitea să simtă atingerea, presiunea aplicată, temperatura (ca să protejeze corpul robot de pericole precum topirea sau strivirea), nu era făcut pentru dureri de spate sau reumatism. În plus, acum vedea şi auzea perfect. Într‑una din primele zile, cât era încă la pat, făcând, conform protocolului, exerciţii de control pentru mâini şi braţe, l‑am întrebat cum se simte. „Cum să mă simt ? Mă simt ca mine“, a zis el cu

vocea lui dintotdeauna – NewLifeX îţi dădea posibilitatea să înregistrezi pacientul cât încă era în viaţă şi să programezi noul corp cu vocea respectivă ; dar cum softul era făcut în Statele Unite, bunicul avea uneori scăpări de intonaţie americană. În următoarele zile, a deprins cu uşurinţă mersul, urcatul scărilor, săritul pe loc şi peste obstacole. „Bunicul dumneavoastră are un talent natural“, îmi ziceau asistentele. „Măi Cristina“, mi‑a spus el într‑una din plimbările prin parcul sanatoriului, cu uimirea care ajunsese să‑l caracterizeze în acea perioadă, „nu mai obosesc“ (deşi versiunea aceea de NewLifeX nu era încă dotată cu baterii solare şi bunicul trebuia să se pună la încărcat periodic).

După prima lună eu am zburat înapoi în Londra, în timp ce bunicul a cerut să se întoarcă la casa lui de la ţară. Când a ajuns, mi‑a povestit tata, câinii nu l‑au recunoscut. Vocea nu îi păcălea. Dar instrucţiunile NewLifeX includeau soluţii pentru situaţii ca aceasta, aşa că tata l‑a îmbrăcat pe bunicul în vechile lui haine, care‑I păstraseră mirosul. Era probabil mai bine aşa, ne‑am zis cu toţii, un robot îmbrăcat arăta mai normal ca unul nud. Bunicul a ales o cămaşă albă, pantaloni de stofă, puloverul de lână gri tricotat de bunica şi pălăria lui neagră. Astfel îmbrăcat, semăna mai mult cu el însuşi.

Neamurile şi oamenii din sat au început să vină să‑l vadă, întâi cei tineri – vecini, veri, nepoţi –, apoi cei mai bătrâni, inclusiv sora mai mică a bunicului, care nu mai plecase de acasă din 2007. Toţi voiau să vadă minunea. Îmi închipui că mulţi au plecat cu sentimente amestecate, scuipând în sân şi întrebându‑se cam cât ar costa. La urma urmei, Nea Nelu nu mai murea. Dar preotul din sat a fost categoric împotrivă, aşa că până la urmă majoritatea a început să‑l evite. Însă bunicul nu fusese niciodată prea sociabil – nu mergea nici la cârciumă, nici la biserică –, iar rudele mai apropiate continuau să‑l viziteze ca şi până atunci, cu pomană sau de sărbători. Am întrebat‑o pe sora lui cum i se pare bunicul. „E foarte bine, e vesel, vioi.“ La telefon, nici eu nu sesizam vreo schimbare. Vocea lui dintotdeauna mă întreba – e drept, cu scăpări de accent american – dacă sunt sănătoasă, dacă mă mărit, când fac un copil.

În Londra îi rezervam loc în gândurile mele bunicului cât de un telefon pe săptămână şi întrebări de verificare puse alor mei. „E cum îl ştii“, îmi ziceau ei. Doar că acum, că era iar în putere, se apucase să repare gardul, grajdul şi hambarele goale, căzute în ruină în ultimii

ani. Ca să se apuce iarăşi de lucrat pământul, avea nevoie de utilaje noi, moderne. Dar nişte găini, nişte oi, o vacă, tot putea să ţină. Când îl întrebam despre ele, bunicul zicea că le merge bine, dar de la tata aflam adevărul : vaca şi oile se speriau de el, nu reuşea să le mulgă, abia le putea hrăni. În cele din urmă le‑a vândut şi a rămas cu găinile, care ştiam că nici măcar nu‑i

plăceau, fuseseră mereu responsabilitatea bunicii. Pe camerele instalate în casă pe vremea când voiam să‑l ţinem sub observaţie, în caz că păţea ceva, tata îl urmărea acum în corpul lui nou‑nouţ de robot, cum stătea iar zile întregi în pat, cu mâinile împreunate pe piept, privind în tavan.

Am luat un avion spre casă şi, împreună cu tata, l‑am dus pe bunicul la sediul NewLifeX. Pachetul de garanţie includea o serie de şedinţe cu psihologii specializaţi ai companiei. După ce l‑au consultat, ne‑au chemat pe mine şi pe tata, ca tutori ai lui, şi ne‑au spus că bunicul intrase într‑o depresie. Era o reacţie des întâlnită la pacienţii lor, care din cauza noului corp nu reuşeau să se întoarcă la vechile vieţi. „Trebuie să‑l ajutaţi să‑şi umple zilele“, ne‑a zis medicul în încheiere.

Bunicul s‑a întors cu ai mei la Bucureşti. Tot nu avea nimic de făcut, dar măcar acum nu mai stătea singur şi putea să schimbe câteva vorbe cu mama, care lucra de

acasă, iar seara, când venea şi tata, mâncau şi se uitau împreună la Netflix. Ai mei îl îndemnau să iasă pe afară, să se plimbe, dar bunicul nu părea deloc dornic. Aşa că au instituit o regulă: bunicul trebuia să plece de acasă măcar o oră în fiecare zi. Într‑o seară, tata m‑a sunat furios. Ajunsese mai devreme şi îl găsise pe bunicul la colţul blocului, aşteptând să se facă ora. „Te deranjează că se uită oamenii la tine?“, l‑am întrebat eu pe bunicul. „Nu, că aici nu mă ştie nimeni. Da’ ce să fac ? Să mă plimb degeaba prin parc?“

Ai mei nu se pricepuseră niciodată la depresii – mă lăsaseră să mă descurc singură cu cea din adolescenţă –, aşa că mi‑am luat concediu o lună, mi‑am închiriat un Airbnb în cartier (pentru că bunicul ocupa acum vechea mea cameră) şi am început să‑i fac program. I‑ am arătat cum să folosească autobuzul, metroul, aplicaţia Maps; l‑am dus în punctele importante din centru; am vizitat Casa Scânteii devenită Casa Presei Libere; m‑a dus la Obor să‑mi arate hanul unde venea cu tatăl lui, străbunicul, şi lăsau căruţa şi caii, înainte să pornească cu

tramvaiul prin Bucureşti. Am mers la Grădina Botanică, unde a tot repetat „mare‑i minunea ta, Doamne“; la Muzeul Ţăranului, unde s‑a plimbat prin săli tăcut şi cu mâinile la spate; şi la Muzeul Ştiinţei şi Tehnologiei, unde am stat toată ziua, iar bunicul a încercat toate dispozitivele de fizică aplicată, oprindu‑se să se uite din când în când la propriile mâini.

Mă simţeam bine cu bunicul. El şi bunica mă crescuseră în primii ani de viaţă, mă învăţaseră să citesc, să scriu şi să socotesc şi mă pregătiseră să fiu cea mai bună din clasă, dar, cu toate astea, percepusem din partea lor o acceptare necondiţionată, pe care nu o simţisem mereu din partea părinţilor mei. Când bunicul îmbătrânise, începuseră să îl certe şi pe el că nu ţinea casa suficient de curată, că i se strica mâncarea în frigider, că aţipea în timpul zilei şi se plângea că nu doarme noaptea. Până la transferul NewLifeX, îmi plăcea să‑l

vizitez singură, curăţam bucătăria, apoi găteam împreună. Dar acum nu mai puteam face asta. Prima data când a luat o gură de bere, a pus jos paharul vizibil întristat. Noul lui corp nu mai avea nevoie de mâncare. Dar pentru că actul de a mânca are atâtea funcţii sociale, designerii NewLifeX prevăzuseră un rezervor care putea stoca temporar alimente şi băuturi, asemenea unui stomac normal, pentru ca clienţii lor să poată lua parte în continuare la ritualul mesei. Ba mai mult, dotaseră cavitatea bucală cu senzori de bază : bunicul putea să simtă că bea un lichid rece şi amar, dar nu mai percepea gustul berii. Aşa că în plimbările noastre evitam restaurantele şi terasele.

Când nu eram în oraş, încercam să‑l învăţ să folosească un laptop. Deprinsesem de mică, în mod intuitiv, operarea unui calculator, iar acum trebuia să explic cuiva care nu lucrase niciodată cu noţiuni abstracte de genul ce este un fişier, cum să creeze un folder, unde sunt setările, cum funcţionează o pagină de internet sau un pop‑up. Noroc că bunicul avea acum memoria şi puterea de procesare ale unui tânăr de douăzeci de ani, astfel că la întoarcerea mea în Londra ştia măcar să caute pe internet şi să mă sune cu webcam.

Încurajat de progresele făcute, tata s‑a hotărât să‑l angajeze pe un strung cu comandă numerică la fabrica unde era director. În prima lui zi de lucru, mi‑a trimis poze cu bunicul în salopeta albastră de muncitor, apoi cu el zâmbitor la finalul turei, cu pălărie, cămaşă albă

şi pantaloni noi (pentru că bunicul era totuşi tatăl directorului şi nu putea fi văzut purtând haine vechi ale fiului). Bunicul părea entuziasmat. Cât a fost în training, îmi explica cum procesele erau aceleaşi pe care le ştia de pe vremea lui, doar că acum maşinile făceau mai

rapid şi mai bine tot ce făcea el înainte manual. El nu trebuia decât să tasteze nişte comenzi pe un ecran. „Ce ţi‑e şi cu lumea asta“, îmi zicea el la telefon. „Păi, noi am dus‑o greu, Cristina“ şi începea iar să‑mi povestească de foametea din ’47, de persecuţia chiaburilor, de anii la CAP.

Tata era mulţumit de el. Singura lui îngrijorare era că bunicul nu prea interacţiona. În prima zi, îl prezentase tuturor drept cine era şi noutatea NewLifeX‑ului era pe atunci atât de mare, că nimeni nu se plânsese de nepotism. În plus, muncitorii erau obişnuiţi cu roboţii din

fabrică – chit că pe aceia nu trebuia să‑i salute dimineaţa sau să împartă cu ei o masă în pauza de prânz. Pe bunicul îl priveau cu curiozitate, iar unii dintre băieţii mai tineri, fani transumanism, îl vedeau chiar ca pe un model de urmat în viaţă. Dar bunicul răspundea monosilabic şi îşi făcea de lucru prin hală cât să iasă în pauză după ce terminau ceilalţi. „N‑am ce să vorbesc“, mi‑a zis el. „Sunt băieţi tineri, cu neveste, cu copii mici. Au

glumele lor, subiectele lor. Ce să vorbesc eu cu ei ?“

A continuat să meargă lucru şi să‑şi petreacă pauzele singur. Apoi tata a început să se plângă că bunicul se scuza serile de la film şi se retrăgea în camera lui, iar când se ducea să vadă ce face, îl găsea în pat, cu laptopul în braţe şi căştile pe urechi. „Măi, da’ ce de

lucruri sunt pe lumea asta“, a început să‑mi zică bunicul. Se apucase să citească articole şi să se uite la filmuleţe pe YouTube. „Păi noi nu ştiam nimic, măi Cristina“, zicea el şi îmi povestea iarăşi cum făcuse numai patru clase, apoi gimnaziul şi liceul la seral după ce se născuse tata, obligat de CAP. „Ce mai, eram proşti !“ Încercam să‑I nuanţez părerea. „Cât a trecut de când ai fost tu la şcoală ? Şaizeci ? Şaptezeci de ani ?“ „Ce i‑ar mai fi plăcut

şi bunică‑tii“, zicea el.

L‑ am rugat să‑mi trimită linkuri cu ce găsea interesant. Erau articole despre obiective turistice, evenimente istorice, încălzire globală, politica mondială, tehnologie NewLifeX. Majoritatea veneau de pe site‑uri credibile, dar erau şi teorii ale conspiraţiei, aşa că mi‑am petrecut câteva luni deschizând toate paginile numai ca să verific şi să rectific informaţia. Apoi frenezia căutărilor pe internet s‑a potolit, numărul linkurilor a început să scadă,

Mesajele mele să rămână necitite. „N‑am apucat“ sau „am fost obosit“, zicea bunicul, uitând că ştiam că nu mai putea să obosească. Când tata intra serile în camera lui, îl găsea în pat, cu laptopul închis lângă pernă, cu privirea în tavan. „Ce mai vrea, ce‑i lipseşte ?“, se enerva

tata, amintindu‑mi de discuţiile noastre din adolescenţă. „N‑am nimic“, zicea bunicul, dar odată mi‑a zis „nu ştiu, parcă mi s‑a urât aşa, cu viaţa“.

Apoi a greşit o comandă la lucru. Fabrica primise un contract pentru nişte pistoane hidraulice. Bunicul era unul din cei patru muncitori care lucrau la piese. La final, un sfert dintre ele aveau un diametru mai mare decât câmpul de toleranţă. Fusese o greşeală din neatenţie, dar paguba, ca materie primă şi timp, se ridica la câteva sute de mii de euro. Era o poveste pe care o aflam, în mod neobişnuit, de la mama. Când l‑am întrebat despre asta, tata a zis „nu‑i nimic, se întâmplă“, dar în voce i se citea iritarea. Bunicul nu mi‑a răspuns la

telefon câteva zile. Mama mi‑a spus că îşi înaintase demisia, dar tata o refuzase şi‑l trimisese în concediu medical. Mi‑am zis că aveau nevoie o pauză unul de la altul şi l‑am invitat pe bunicul la Londra.

Erau primul lui zbor cu avionul şi prima lui ieşire din ţară. Când l‑am luat de la aeroport, părea paralizat de uimire. Tot drumul spre casă n‑a scos un cuvânt, s‑a uitat

doar pe geam. Îmi aminteam povestea lui tata despre cum îl dusese într‑un hipermarket în anii 2000, iar bunicul fusese atât de copleşit, că n‑a mai vrut să cumpere nimic. „Măi Cristina, nu‑mi închipuiam că există aşa ceva pe lume“, a zis bunicul după ce am ajuns acasă, în apartamentul meu suficient de banal încât să‑i permită să‑şi vină puţin în fire. Locuiam într‑o veche zonă portuară, unde case joase şi antrepozite de cărămidă se amestecau cu blocuri noi şi zgârie‑nori de sticlă, printre canale flancate de magazine şi terase bătute de vânt. Pe deasupra zburau drone cărând pachete, iar pe străzi oameni veniţi din toate colţurile lumii se amestecau cu roboţi de casă şi NewLifeEcşi de generaţii mai vechi sau mai noi.

Cât eu eram la lucru, bunicul umbla prin oraş înarmat cu o aplicație de hărţi şi una de traducere live. Când aveam timp, mergeam cu el să vadă locuri care, consideram eu, legau trecutul de viitor : HMS Belfast, o navă expusă în centrul Londrei, supraviețuitoare din al Doilea Război Mondial, The British Museum, Muzeul Ştiinţei. L‑am dus să‑şi cumpere haine noi: impermeabilul bej şi costumele făcute la comandă, cu vestă, cravată şi pălărie asortată, îl făceau să arate ca un detectiv din anii ’50. Astfel îmbrăcat, a ieşit la cină cu mine şi cu Tom, unde, spre surprinderea mea, a făcut faţă unei discuţii despre originea speciei umane.

Seara îl urmăream cum stătea la laptop, mişcând buzele fără zgomot şi bătând cu un singur deget literele pe tastatură. Când se ridica sau răspundea la o întrebare, exista în fiinţa lui o lentoare pe care o pusesem pe seama bătrâneţii, dar acum îmi dădeam seama că nu era înscrisă în corp. Era o chestiune de obişnuinţă sau de alegere ? Am început să mă întreb dacă nu era de fapt o faţadă pentru o lume interioară despre care nu ştiam nimic. O dată mi‑a zis : „Ştii ce mă gândeam ? Să mă apuc să învăţ engleză“. Iar altă dată l‑am întrebat dacă îi mai era urât cu viaţa şi mi‑a zis că nu.

În ultima zi, i‑am propus să rămână în Londra. Puteam să‑l ajut să‑şi găsească de lucru, aici erau mai mulţi NewLifeEcşi şi mai multe centre de mentenanţă şi aveam să fim aproape. „Noutatea locului o să se ducă şi o să fie la fel ca în România“, mi‑a răspuns el. Nu‑l mai auzisem vorbind astfel şi m‑a şocat cunoaşterea de sine pe care părea să o deţină. „Ştii, îmi închipuisem că singurătatea e o boală a bătrâneţii.“

S‑a întors în România, la locuitul cu ai mei şi la lucrul în fabrică. Dar mie cuvintele lui îmi rămăseseră în minte, aşa că am căutat în Bucureşti un grup de sprijin format din alţi NewLifeEcşi şi i‑am trimis linkul.

Apoi am rămas însărcinată şi povestea cu bunicul a trecut în plan secundar. Eu şi Tom discutam despre mutatul împreună, despre numele şi cetăţenia copilului, despre avantajele diferitor ameliorări tehnice şi genetice. Am semnat amândoi un contract pentru un apartament

mai mare. Copilul urma să primească numele şi cetăţenia amândurora, iar ameliorările – în afară de cele clasice, care să‑l ferească de bolile fatale – le lăsam la latitudinea lui, când va fi major. Familia se agita în jurul meu ca orice familie când aşteaptă un nou membru. Bunicul mă întreba dacă aveam greţuri, dacă mâncam bine şi îmi vorbea ceva mai des de bunica. De la tata aflam că mergea la un grup de sprijin, că îşi făcuse prieteni, că ieşea cu ei. Apoi că venea târziu acasă, iar în unele nopţi nu venea deloc. Au încercat să stabilească nişte reguli – o oră de ajuns, să dea telefon când întârzie, să anunţe unde se duce –, dar bunicul nu le respecta. „Am ajuns să stau treaz noaptea să‑mi fac griji pentru el, cu cine umblă, ce face“, zicea tata. De băut, nu putea să bea şi mă îndoiam că ştia să cumpere programe care să‑i stimuleze circuitele neuronale aşa cum o făceau narcoticele. Când îl întrebam ce face când se vede cu ceilalţi, îmi zicea că vorbesc, ascultă muzică, se uită la chestii pe internet. Din câte înţelegeam, grupul lui era alcătuit dintr‑o femeie născută în ’34, în Basarabia, ai cărei nepoţi lucrau şi ei tot în robotică; o femeie din Galaţi, născută în ’50, care suferise de cancer ; un bărbat din ’31, care fusese geamgiu, se plimbase prin ţară cu foi de geam în spate şi, după toate probabilităţile, pusese geamuri la casa bunicului, şi un cuplu de economişti din ’46, fără urmaşi.

Prin luna mea a cincea, bunicul a început să împrumute maşina lui tata. De când devenise NewLifeX nu fusese interesat să conducă, dar acum voia să meargă în excursii cu ceilalţi. În luna a şaptea a adus vorba de mutatul de acasă. Tata era revoltat. „Dar de ce vrea să plece ? Ce nu‑i place ?“ I‑ am zis că e normal ca bunicul să‑şi dorească propria viaţă. În luna a opta a început să facă ore suplimentare la fabrică. Când l‑am întrebat de ce, a ridicat din umeri, „De ce nu ?“, dar tata fierbea: „Dar nu‑i dau suficient? Ce face cu banii?“.

Aidan s‑a născut pe 5 ianuarie 2034. Ai mei au zburat imediat să‑l vadă. Bunicul a venit două luni mai târziu, singur.

Primul lucrul care m‑a mirat a fost că nu mai purta pălărie. Mi‑a zis că voise „să intre şi el în rândul lumii“. Mai târziu, l‑am văzut despachetând blugi, hanorace, tricouri. Îl ajutase să le aleagă una dintre femeile din grup. L‑ am întrebat dacă nu i se păreau mai comode. Mi‑a zis că pentru el nu mai exista comod. „Cu corpul ăsta“, a început el, „nu ştiu cum să explic, totul e altfel“. Îl urmăream, în corpul lui de robot, cum îmi pregătea de mâncare sau dezinfecta biberoanele. Blugii, hanoracul, şosetele cu circuite electrice îl făceau să arate

cumva tânăr, dar în lentoarea din mişcări, în reţinerea de a‑l lua în braţe pe Aidan, în tandreţea lui stângace, îl recunoşteam pe bunicul. În perioada aceea a stat mult cu

mine, ajutându‑mă cu Aidan şi vorbindu‑mi de tata. Într‑o seară m‑a anunţat că iese cu o femeie, o NewLifeExă. I‑am spus că mi se pare perfect normal dacă vrea să‑şi continue viaţa.

În ultima zi, în timp ce Tom aştepta la maşină să‑l ducă la aeroport, mi‑a zis : „You know I love you“. Şocul de a‑l auzi vorbind în engleză – şi de a‑l auzi rostind cuvintele acelea – a fost atât de mare, că n‑am putut decât să răspund bâlbâindu‑mă, „da, da, ştiu“. Apoi a plecat.

N‑a mai ajuns niciodată în România.

De la compania aeriană, am aflat că bunicul nu se urcase în avion. Părea că nu era vorba atât de o dispariţie, cât de o plecare. Încercând să dăm de ceilalţi membri ai centrului de sprijin pentru pacienţi NewLifeX din Bucureşti, am aflat că toţi membrii grupului lipseau.

Şi îşi goliseră conturile bancare.

A doua zi, am găsit o scrisoare în poştă. Înăuntru era o pagină liniată, acoperită cu un scris mare, copilăresc şi zvâcnit al unui om neobişnuit cu scrisul. M‑ am gândit mult la acest lucru. În fond, bunicul ştia să folosească tastatura. Văzând scrisoarea, m‑au năpădit amintiri din copilărie, cu el arătându‑mi pe câte un colţ de ziar cum se fac literele. Scrisul era al lui, dar vocea nu i‑am recunoscut‑o:

Dragă Cristina,

Multă vreme nu mi‑am dorit decât să trăiesc ca să‑mi văd strănepoţii. Îţi mulţumesc

că mi‑ai făcut această bucurie.

Nu‑ţi cer să înţelegi, dar sper să mă ierţi.

NewLifeX mi‑a oferit o nouă viaţă şi n‑am avut puterea să zic nu. Nu vreau să mă mai

prefac că sunt om. Nu ştiu exact ce sunt, dar trebuie să aflu. Iartă‑mă că nu am ştiut să

fac asta rămânând în continuare bunicul tău şi străbunicul lui Aidan.

Vă iubesc.

Nicio semnătură.

Tata a primit şi el o scrisoare. Nu s‑a oferit să ne‑o arate. Nici eu nu i‑am cerut s‑o văd.

Când Aidan a crescut, i‑am povestit că, undeva, în lume, are un străbunic cyborg.

Dar ca rude de sânge ne are doar pe noi.