― Luați-ar capu’ foc, Ioane, te-ai rătăcit!

În fața mea două drumuri de pământ fac cruce. Pun o frână bruscă și stârnesc un nor de praf gălbui. Culc fruntea pe volan, pielea moale, perforată, absoarbe transpirația. Sunt singur, undeva în Bărăgan, supărat pe telefon că n-are semnal, pe Google Maps că nu îmi vede adresa, pe mine că am luat-o aiurea pe câmpuri, pe „scurtături”. Îl înjur pe unchiu-meu, pentru că s-a mutat în satul ăsta din mijlocul pustiului, pentru că e chitros, ursuz și sucit, pentru că nu vrea să zgârie o nenorocită de semnătură și mă tot plimbă cu actele astea de luni de zile. Azi sper să-l conving, pentru asigurare, îmi pipăi buzunarul de la pantaloni, ăla în care țin portofelul burdușit.

„Trebuie să-l fac să semneze, acum, altfel se duce dracului tot!”

O să-i înghit eternul discurs-reproș cu: „din cauza ta a murit taică-to! Tu, cu fugitul tău de-acasă!” și o să mă prefac pocăit.

Blestem printre dinții strânși și o iau, la inspirație, spre stânga. După câțiva kilometri zăresc, în sfârșit, o casă înțepenită într-un lan de grâu. E mititică, cu  gard rar de sârmă în jur. De n-ar fi părăsită! Mă liniștesc, văd o capră legată de un par.

Opresc în fața căsuței. Pe treptele prispei șade într-o rână un bărbat îmbrăcat în haine albe, de in, curate. Părul și barba, tot foarte albe, sunt lungi. Șuvițe grose îi flutură peste ochi. Omul își joacă degetele pe ecranul unei tablete măricele. Lângă el, dintr-o cutie de carton, de televizor vechi, scot capul două gâște cuminți.

Apăs pe butonul din ușă, deschid geamul din dreapta și strig către el:

― Tataie, bre, pe drumul ăsta, ajung la Strâmba?

Bătrânul se ridică, vine spre mine, se oprește doi pasi de mașină și-mi răspunde cu glas cald:

― Ajungi, cum nu!

Vocea mă înfioară, are niște inflexiuni cunoscute. Nu-i pot distinge trăsăturile feței, umbrită, pentru că soarele îi bate exact în ceafă.

― Și mai e mult?

Glasul și-a schimbat tonul:

― Ia zi, nu cumperi o capră?

― Nu cumpăr, bre, la ce-mi trebuie mie capră, io stau la oraș!

― Bine!

Văd doar dosul tabletei, o ține în dreptul pieptului și o ciocănește de două ori cu arătătorul.

Aud un bâzâit, apoi se întunecă brusc, mi se învârte capul, ard,  și câteva secunde totul e negru.

***

Mă trezesc apăsând pe butonul din ușă, geamul din dreapta coboară, răsucesc capul, cu scârțâit de gât, ca să-l văd pe moș cum, tolănit pe trepte, strigă la mine:

― Ei, ce zici, cumperi capra?

„What a fuck!”

Răspund perplex, cu vocea altuia:

― N-am ce face cu ea, bre, eu vreau să știu cum ajung la Strâmba!

Moșul ridică un deget cu gest larg, de sperie gâștele, și-l presează de două ori pe tabletă.

Aud un bâzâit, apoi se întunecă brusc, mi se învârte capul, ard, și câteva secunde totul e negru.

***

Iar mă trezesc apăsând pe butonul din ușă. Tremur.

„Am luat-o razna!”

M-e frică să mă uit la El, dar, prin geamul deschis, îi aud vocea:

― E, te-ai răzgândit?

Îndrăznesc să-l privesc și răspund timid:

― Unde s-o bag, bre, că am pielea de la scaune bej. Și-n portbagaj se sufocă.

Moșul, impasibil, face mișcarea dublă.

Aud un bâzâit, apoi se întunecă brusc, mi se învârte capul, ard, și câteva secunde totul e negru.

***

Apăs pe butonul din ușă.

„Nu se poate-așa ceva!”

După ce cobor geamul, aproape țip către el:

― Auzi, bre tataie, da’ dacă-ți cumpăr gâștele, mă lași în pace?

― Ești sigur că nu vrei capra?

― Nu, bre, adă gâștele!

― Vino de le ia!

Cobor, ocolesc Mercedesul prin partea opusă, urc două trepte și, înainte să apuc cutioaia, întreb:

― Cât face? – și scot portofelul.

Întoarce capul spre mine, vântul blând îi suflă buclele peste obraji.

― Lasă toți banii pe care îi ai sub ghiveciul de lângă.

Când simte că ezit, îmi arată tableta. Oftez, dar plătesc. Întinde apoi brațul descărnat până-i paralel cu drumul și-mi spune, tot oftând:

― Mergi mătăluță drept înainte și când ajungi la dig, faci dreapta, o ții pe lângă dig și în juma’ de oră ești în Strâmba.

***

Intru în curtea lui unchiu-meu cu cutia cu gâște în brațe. Ajuns în fața ușii cu gemulețe lungi, o mut pe șold, îmbrățișând-o doar cu un braț, curbez arătătorul și ciocănesc de două ori. Se aude cum gem scândurile podelei sub pașii cuiva, pauză, unchiu-meu dă perdeluța la o parte, mă privește încruntat prin sticle și-mi spune răspicat, fără să deschidă:

― Degeaba mi-ai adus gâște, nu semnez nimic!

Lasă pânza jos și, înainte să se îndepărteze, îl mai aud bombănind:

― Nu, nu putea și el să vină c-o capră, nu!