”Dincolo de albastrul cerului” ar putea fi un enunț sensibil și chiar romantic. Generații de poeți și de prozatori au slăvit lumea cu cer albastru în care trăim, subsumând-o sentimentelor profund umane cum ar fi de pildă dragostea sau melancolia, uneori creatoare. Chimia  și fizica pură care fac universul nostru pământean atât de frumos a fost dintotdeauna încărcat cu eterne doruri omenești. La prima vedere. Pentru că la o observație mai atentă, ”albastrul cerului” scriitorului timișorean Lucian Ionică acreditează ideea că vorbim despre o poartă generos deschisă spre imuabilul discret misterios al unui univers sau mai degrabă al unor universuri pătrunse de fiorul parțial cunoscutului. Pentru că vorbim despre interferențe între lumi și practic nu de un total necunoscut.

Făcând parte din stirpea unei generații remarcabile de sefiști, crescut la ”școala” nu de modă veche, ci autentică, a unei revolute ”gărzi” de scriitori, Lucian Ionică adună în volumul ”Dincolo de albastrul cerului”, apărut în 2022 la Editura Brumar din Timișoara, 14 povestiri, artefacte literare îndelung șlefuite, cu un binevenit loc în literatură română, cum de altfel remarca și criticul Cornel Ungureanu, cu luciditate, sinceritate și deferență colegială, eliminând astfel de la înalta tribună a calităților critice ale domniei sale, falsa barieră între science-fiction și literatura așa-numită mainstream. De altfel, însuși autorul își subintitulează grupajul de povestiri apărute inițial de-a lungul anilor în reviste și almanahuri prestigioase, ”povestiri aproape SF”, dorind astfel, credem, la rândul său, să încadreze în literatura mare un curent literar îndelung apreciat de fani și nu numai de ei. Avem de-a face, odată cu această carte frumoasă – acesta e termenul – cu o încununare a operei lui Lucian Ionică (desigur, însă, opera domniei sale rămâne o lucrare deschisă), care-și vede astfel, la un loc, o parte dintr-un proiect creativ puternic și plin de calități literare.

Povestirile lui Lucian Ionică poartă, cu toatele, amprenta unei introspecții atente în psihologia mecanismelor intime ale personajelor, autorul – un zeu discret dar ferm – construind cu atenție lumile sale imaginare tocmai prin această prismă. O cheie câștigătoare, am putea spune, pentru că universul nostru este și un construct al propriilor percepții. Avem de-a face cu un balans literar remarcabil, ce surprinde la lucru tocmai plăpânda linie dintre ceea ce am putea numi real și atingerea misterului. Dar misterul, ineditul, pătrund uneori cu un firesc aproape bizar în viața oamenilor prinși în ”chingile” vremurilor și situațiilor care le guvernează viețile. Bunăoară, străinul din ”Printre alte dimineți”, este o prezență pe cât de insolită pe atât de firească în economia vieții unei familii ce devine subiect pentru observațiile sale nepământene. Să spunem din start că este una dintre cele mai frumoase povestiri pe care le-am citit în SF-ul românesc, o autentică bijuterie. ”Doamne, ce spaimă am tras când l-am descoperit pentru prima oară în sufragerie. Am avut impresia că era chiar un om, din moment ce arăta ca toți oamenii, și că venise să fure sau cam așa ceva, dar oricine știe că un hoț nu stă pe un scaun suspendat în aer, la un metru și mai bine, atingând tavanul cu tărtăcuța lui cam lunguiață și roșcată, bălăbănindu-și picioarele ca un puști așezat într-un leagăn și nu radiază lumină asemenea ecranului de televizor.”, scrie Lucian Ionică. Străinul e atât de blând, plin de o revigorantă curiozitate, plină de prospețime, încât nici bărbatul casei și nici soția sa nu au curajul să-i spună ceva, nici măcar să-l întrebe cine e sau ce e, din ce lume vine și ce dorește. Insolita prezență a străinului vorbește de prezența unui observator discret și plin de atenție pentru subiectele studiului său sau ce o fi fost această stranie misiune. ”Ochii îi sunt ca întotdeauna (ca întotdeauna?!), citesc în ei aceeași și aceiași blândețe amestecată cu o bunăvoință monotonă, plină de înțelegere, peste care se aprinde din când în când câte o luminiță de curiozitate. Deși ne urmărește clipă de clipă, am sentimentul paradoxal că nu ne ia în seamă (…).”, notează personajul lui Lucian Ionică despre blajinul musafir din alte lumi. A cărui materialitate e dovedită cu o miraculoasă încântare la finalul povestirii, atunci când eroul nostru se hotărăște să atingă străinul.

Am putea remarca, urcând pe spirala unor detalii, multe dintre povestirile din acest volum, pentru că toate merită demontate și apoi remontate, până la nivelul resorturilor lor celor mai mărunte. ”Haustori”, de pildă, este, după cum nota criticul Mircea Opriță, ”momentul de culminație al anticipației lui Lucian Ionică. (…). O anticipație sigură de sine, un pas lent și privirea senină. Un licăr uimit, un frison reținut, fascinație și neliniște, reacții normale care însoțesc oroarea rafinat cotropitoare a unei stranii simbioze realizate experimental între om și lumea vegetală.” Așa cum e deja lesne de observat, subiectul acestei povestiri remarcabile se leagă de ceea ce, mai târziu, autori sau scenariști celebri au construit lumi probabile, legate de dominanța vegetală. Este meritul lui Lucian Ionică să fi anticipat ceea ce ulterior devenea o temă intens exploatată.

În ”Poet și cronicar”, o temă, din nou, sensibilă. Câți dintre noi ne imaginăm că la bordul unei nave spațiale, plecate într-o îndepărtată călătorie cosmică, e nevoie de un… poet? O conștiință vie prin care astfel excursul galactic devine o cronică generatoare de legendă.

Pe de altă parte, ”Dincolo de albastrul cerului” – povestirea care dă titlul volumului de povestiri – vorbește despre un paradox. Inaccesibilitatea înfiorătoarea a spațiului de dincolo de cerul albastru, în contrabalans cu simularea aproape perfectă a unui zbor spațial, într-o hală specială care cuprinde replica fidelă a unei nave cosmice, un spațiu resimțit uneori drept unul concentraționar, în urma întregii zbateri a echipajului pentru a supraviețui unei misiuni în spațiu.

Vorbim până la urmă de o proză condusă magistral de autor, cu mâna sigură a omului de litere și de cultură autentic, care nu-și permite artificii ce împing eforturile scriitoricești spre zona mult prea mundană a platitudinii. Atent orchestrat, concertul ideatic al lui Lucian Ionică, face din prozele sale bucurii ale spiritului anticipativ, oferind cititorului o meritată recompensă, dacă a ales să fie martorul parcursului literar al scriitorului.