(urmare din numărul precedent)
După un timp, Amanda și-a revenit. Ne-a rugat să o dezlegăm, ceea ce am și făcut. S-a așezat lângă noi și a mâncat liniștită. David încă mai spera. Eu însă bănuiam că avea să fie doar o ameliorare trecătoare, dar nu am insistat să o legăm iarăși de copac. La nici măcar o oră după stingere, țipetele ei disperate ne-au trezit. Se zbătea pe loc, lovea din picioare și țipa că iar vin clovnii. Probabil că parazitul se îngropase adânc în creierul ei, fiindcă durerea i se simțea în voce și îi răvășise chipul. Își smulsese smocuri de păr, se ridicase în picioare și tropăia pe loc, fără vreun control aparent al mișcărilor. Știam că are să se rănească singură, așa că am legat-o iarăși de copac, cu o pernă fixată pe trunchi în dreptul capului.
„Căpitane, mi-a zis David încruntat, „îmi pare rău, dar am impresia că nu-ți prea pasă că Amanda suferă.”
„Greșești, cred doar că ar trebui să-i curmăm suferința. Altceva nu putem face pentru ea.“
„Am putea să cerem ajutor sau să ne cărăm de aici. Dacă n-o facem, vom avea aceeași soartă cu a lor.”
„Poate, dar știi bine că nu putem comunica deloc cu lumea exterioară“, i-am amintit. „Nu te-ai gândit până acum că e destul de ciudat că ne-au trimis într-o misiune neînarmați și fără mijloace de comunicare?“
„Ba da, ne-au explicat la prezentarea misiunii. Trebuia să câștigăm încrederea forțelor neutre care autorizează accesul spre planetă, așa că ne-au echipat cu tot soiul de flacoane și aparate de analiză” a recunoscut David. „Obiectivul era să părem niște simpli oameni de știință.“
Am tăcut.
„Nu există o modalitate ca parazitul să iasă, trebuie să ne gândim cum ar putea fi eliminat rapid. Rebecca s-a sinucis, nu putem accepta aceeași soluție pentru Amanda”, a insistat David.
Am clătinat din cap. Era bine că rămânea optimist, dar nu puteam schimba nimic.
Peste noapte, ea s-a trezit de mai multe ori, aiurând incoerent. Devenise insuportabil s-o ascult și observasem că ochii îi erau tot mai congestionați. David ațipise, așa că am profitat de prilej.
– O persoană din echipaj era moartă, o alta se afla în mod evident în stare foarte gravă. De ce nu ați încercat să vă îndreptați spre cel mai apropiat punct de unde puteați fi recuperați de trupele noastre de intervenție? Nu vi se pare o acțiune necugetată? mă interpelează un bărbat din comisie.
– Misiunea era clară. Varianta propusă de dumneavoastră nu era o opțiune.
– Prin urmare, erați pregătit să continuați, indiferent de circumstanțe, intervine o voce feminină.
Încep să am impresia că nu toți cei prezenți știu în ce consta misiunea mea.
– Am făcut ceea ce mi s-a cerut să fac! Ordinele nu se discută. Misiunea era clară și trebuia îndeplinită, le strig tuturor în față.
– Chiar și cu prețul unor vieți omenești?
– Da. Eram dispus la orice! Trebuia să ucid? Ei bine, am ucis! M-am apropiat tiptil de Amanda, dar n-am vrut să-i strivesc capul de copac, așa cum făcusem cu Rebecca. Mă gândisem să procedez altfel… În noaptea aceea, după ce David a ațipit, am luat dintre vreascuri un ciot mai ascuțit. M-am furișat atent, am ajuns lângă ea și i-am străpuns ochiul. Am avut grijă s-o las aplecată spre înainte, cu ciotul în mâinile legate, ca să pară că s-a sinucis. M-am așezat în genunchi lângă ea și am așteptat a exocorpul să se târască afară din rana pe care i-o făcusem fetei în ochi. Știam că nu va mai rămâne în interior dacă nu va mai simți inima bătând. Am luat tubul de spray ce-mi fusese dat și mi-am creat o barieră protectoare de aerosoli care să țină la distanță viermele. De cum a ieșit din corpul moartei, l-am prins cu două degete, între opozabil și arătător.
M-am apropiat de David și i l-am lăsat pe față, privind viermele cum își ajustează dimensiunile pentru a putea intra pe nară. David a gemut în somn, și-a scărpinat nasul, dar nu s-a trezit. Viermele urma să-și croiască rapid drumul spre creier. Era ultimul dintre ei, așa că urma să-mi închei misiunea. Am simțit un fel de eliberare la gândul că totul se apropia de final, deși misiunea îmi lăsase un gust amar.
Când s-a trezit, David a văzut-o pe Amanda. A crezut că fata s-a sinucis.
„Ar fi trebuit să verific să nu rămână cioturi de lemn în jurul meu. Poate că aș fi salvat-o.“
„Poate. Dar nu putem prevedea totul“, l-am liniștit.
După aceea, l-am ajutat pe David să sape o groapă pentru a o putea înmormânta lângă Rebecca și l-am ascultat rostind un necrolog de câteva fraze pentru colegele moarte. Ei trei au mai fost împreună și în alte misiuni…
Pe urmă, el a început să acopere groapa cu pământ, în vreme ce eu așteptam ca viermele să-și facă simțită prezența și să pună stăpânire și pe David.
„De ce nu-mi dai o mână de ajutor?“ m-a întrebat ștergându-și sudoarea de pe frunte.
„Te-am ajutat deja“, i-am răspuns sec.
M-a privit întâi curios, apoi uluit… Firesc. Aș fi făcut la fel, dacă rolurile ar fi fost inversate. A renunțat să mai acopere mormântul și s-a ridicat privindu-mă provocator.
„Știai totul de la bun început, nu-i așa?“, m-a întrebat. „Deși nu-i domeniul tău, cunoșteai faptul că se numesc exocorpi, indiferent că se prezintă ca insecte sau ca viermi… Ticălosule!“
„Nu cumva te doare capul?“ i-am răspuns cu o întrebare.
Inițial, a ezitat câteva clipe, semn că nu înțelesese. Când și-a dat seama, mi-a urlat: „Criminalule!“ A strigat din toți rărunchi și s-a năpustit în direcția mea.
Numai că îi intuisem reacția și știam că sunt mai rapid decât el. M-a urmărit în interiorul pădurii și dincolo de ea, pe deal. Efectele parazitului începuseră deja să-l domine. Cu toate acestea, David era mai puternic decât fetele și mi-am dat seama la timp că urma să am probleme cu el. Avea o voință puternică și reușea să rămână concentrat, în ciuda durerii. O putea ignora, chiar dacă rămânea o chestiune de timp până când parazitul avea să-l doboare. Nu-mi rămânea decât să păstrez distanța față de el și să-i distrag atenția.
„Tu le-ai omorât pe Amanda și pe Rebecca“, mi-a strigat David, continuând să alerge după mine.
„Da, eu!“, i-am strigat peste umăr, cât pe ce să mă poticnesc de-un ciot. „Când va veni vremea, te omor și pe tine.“
„Doar dacă nu te omor eu mai întâi!“
Am simțit un început de cârcel la nivelul coapsei, dar mi-am continuat fuga printre copaci. Se îndeseau și erau mai greu de ocolit în fugă.
„La ce ți-ar folosi? Ești deja mort, David.“
Oricum, știam că nu-i păsa. Dacă m-ar fi prins mai înainte ca parazitul să-i acapareze mintea, m-ar fi ucis. Era cu mult mai solid decât mine și încrâncenat la gândul că, înainte de a cădea pradă nebuniei, și-ar fi putut răzbuna colegele.
Numai că moartea nu era o opțiune pentru mine – trebuia să îmi duc misiunea la bun sfârșit.
„Halal comandant ești, Eric!“, mi-a strigat. „Ar fi trebuit să îți protejezi echipajul!“
Mi s-a părut că gâfâia, sau poate că doar îmi doream, fiindcă părea că ajunsese mai aproape de mine. M-am mobilizat și am încercat să măresc viteza.
„N-am avut nimic cu voi… Misiunea mea era să descopăr efectele exocorpilor cu gazde umane. Nu știam că vă va provoca atâta suferință. N-am știut că voi fi nevoit să ucid.“ De fapt, spuneam adevărul.
„Ești nebun? Ce scop ar putea avea acest studiu? De ce să duci trei oameni normali într-o pădure de pe o altă planetă doar pentru ca să-i omori?“
„E un experiment cu o armă biologică-prototip. Putem înnebuni o întreagă armată, astfel încât soldații ei să se elimine reciproc. Victorie facilă și pierderi zero de partea noastră“, i-am răspuns.
M-am oprit și am privit în urmă. Încetinea. În sfârșit, parazitul își făcea efectul. Ne aflam deja pe deal, nu eram la mare distanță de David, doar atât cât să nu aibă posibilitatea să mă prindă din urmă.
Exocorpul câștiga teren. Capul bărbatului se umfla pe o parte și David își menținea cu greu poziția verticală. Exocorpii câștigau din nou. Urmăritorul meu tresărea la orice sunet și se strâmba de durere. Așa că i-am făcut în ciudă, scoțând din gură tot felul de sunete și onomatopee sau rupând vreascuri pe genunchi.
Era doar o chestiune de timp. Alergasem cât putusem de repede, atât de mult încât simțeam că picioarele mi-ar fi putut ceda oricând. Eram vlăguit. Cu toate aceste, îmi mențineam poziția, așteptând momentul potrivit pentru a-l ataca, asemenea unui șarpe care-și pândește victima. Trebuia să aștept momentul prielnic pentru a-l scoate și pe David din ecuație.
„Hai să discutăm un pic, David“, i-am spus ca să mai trag de timp.
Părea să-și fi adunat forțele și a început să mărească pasul în direcția mea. Avea o privire criminală.
„N-avem ce să discutăm“, mi-a replicat.
Recunosc că eram surprins că David reușea să-și mențină luciditatea. M-am gândit că trebuie să fie existat o legătură cu faptul că știa ce îl așteaptă. Chiar și Amanda rezistase mai mult decât Rebecca, care nu avea nici cea mai vagă idee despre ce urma. Am concluzionat că dacă victima este conștientă de atacul parazitului, atunci i se poate opune ceva mai mult timp.
Mi-am învins oboseala și am continuat urcușul pe deal, conștient că resursele lui David aveau să se epuizeze la un moment dat și că atunci îl puteam doborî. Trebuia să mă asigur că nu va avea el ocazia să scape de mine mai întâi. Alegasem amândoi parcă ore întregi, dar în realitate totul a durat vreo treizeci de minute. Am ajuns în margine unei râpe adânci, cu margini stâncoase. M-am oprit pe loc, în vreme ce David, rânjind, m-a prins din urmă.
„Acum ești mort!“, mi-a strigat și n-a lipsit mult să aibă dreptate.
A vrut să mă împingă în râpă. S-a oprit însă și a început să-și dea cu pumnii-n cap. Am profitat de avantajul nesperat, m-am răsucit și l-am împins brusc. S-a prăvălit dincolo… Mi-am scuturat hainele de praf și m-am îndreptat către navă. Cele petrecute m-au răvășit cumplit, așa că am vomat de câteva ori în pădure.
– Cam așa s-au întâmplat lucrurile, le spun celor din comisie care mă privesc uluiți. Simt încă o dată că mai mulți dintre ei nu știuseră dinainte detalii legate de misiune.
– Recunoașteți că v-ați ucis întregul echipaj, mi se adresează un tip. Cum ați putut face așa ceva?
– Important este că mi-am îndeplinit misiunea. Când mi-a fost încredințată, nu putusem prevedea că derularea ei impunea sacrificii umane.
– Ar fi trebuit să vă dați seama că introducerea unui vierme experimental în capul cuiva ar fi putut avea efecte adverse, mă apostrofează vocea unei femei.
– Un căpitan trebuie să-și protejeze echipajul cu orice preț. Rețineți: aceasta este misiunea dumitale de bază, o susține altcineva.
– De la cine a venit ordinul? întreabă nervos bărbatul din stânga mea.
– De la voi, mulți din cei prezenți în această încăpere, precizez cu calm.
Mă întreb chiar dacă nu cumva își bat acum joc de mine. Deși nu văd la ce le-ar folosi…
– Pot să afirm cu certitudine că ordinele nu au venit de la cei prezenți, mă corectează ferm bărbatul așezat în dreapta mea. Noi nu am da niciodată asemenea ordine.
– Mă tem că nu înțeleg care este obiectivul acestei mascarade. Știu ce misiune mi-a fost încredințată și îi recunosc pe cei care au ordonat-o!
– Ai remușcări, căpitane?
Întrebarea vine de la un bărbat așezat în celălalt capăt al mesei. Fac pauză de aproape un minut, deși știu răspunsul.
– Sigur că nu. Am dus la îndeplinire ceea ce mi s-a ordonat și acum urmează să fiu pedepsit pentru acest lucru. Sunt militar. Am făcut doar ceea ce mi s-a cerut. Așa am procedat de fiecare dată când mi s-a încredințat o misiune.
– Nu credeți că ar trebui să fiți pedepsit cu severitate, deși recunoașteți că ați comis trei crime? întreabă o doamnă cu voce aspră.
Întreaga situație mi se pare ridicolă.
– Nu, cu siguranță. Nu putem vorbi de crime, atunci când ți se ordonă ceva. Am avut multe misiuni similare și niciodată nu mi s-a reproșat îndeplinirea lor…
– Dumneata nu auzi ce ți se spune?
Bărbatul din dreapta mea se ridică și tot el afirmă răspicat:
– Ordinul respectiv nu a venit de la noi!
– În fine, cineva tot l-a dat, spun eu, bănuind că vor să-mi arunce în cârcă efectele ordinelor primite.
– Acel cineva ai fost chiar dumneata, spune bărbatul aflat în picioare. Te-ai convins singur că ai un plan – unul născocit de dumneata. Aceeași sursă o are și obsesia privitoare la misiune – una care n-a existat niciodată!
– Ba da, încerc să-i răspund, dar mă întrerupe.
– Domnule Petersen, paraziții aceștia, despre care ne-ați vorbit, chiar există? Vă întreb pentru că pare remarcabil faptul că toți ceilalți membri ai echipajului au fost infectați, iar dumneata nu.
– Sigur că există, strig și încerc să mă ridic în picioare.
Îmi amintesc că am mâinile prinse de mânerele scaunului.
– De unde știți că n-am fost infectat? M-ați verificat?
– Potrivit spuselor dumitale, dacă nu știi că ești infectat, parazitul acționează mai eficient și îți devorează creierul mai repede. Dacă ai fi crezut că ai un vierme, ai fi urlat deja de durere și ai fi încercat să fugi de lucruri invizibile.
– Vă mulțumim pentru raportul prezentat, spune politicos bărbatul de lângă mine. Vă puteți retrage.
Apoi se întoarce spre unul dintre bărbații care așteaptă lângă ușă.
– Vă rog, însoțiți-l pe domnul Peterson până la celula lui de izolare.
Se aprinde lumina. Sunt dus spre ieșirea din încăpere de cei doi gardieni. Membrii comisiei prezenți în jurul mesei își scot treptat căștile cu viziere și discută pe șoptit între ei.
Bărbatul care a stat în celălalt capăt al mesei se ridică în picioare, își drege glasul și începe să vorbească pe un ton oficial, știind că afirmațiile lui sunt consemnate. Încerc să mă smulg din strânsoarea gardienilor care mă târăsc spre ușa care dă spre coridor și aud declicul înregistratorului de voce.
„Subiectul Eric Peterson crede că este căpitan al crucișătorului de cercetare spațială Pequod. Subiectul prezintă semne de tulburare delirantă și halucinații. Peterson crede că a comandat un echipaj imaginar într-o expediție pe o ipotetică planetă numită Sars 616S. Numele vehiculate sunt preluate din literatură sau inventate. Oamenii pe care pretinde că i-a condus împrumută numele și identitatea reală a medicilor care l-au îngrijit în ultimele săptămâni. Bolnavul susține că echipajul închipuit de el a fost infectat cu exocorpi parazitari. Subiectul crede că el însuși a jucat un rol în supravegherea și uciderea membrilor echipajului, ca parte a obiectivului principal al misiunii sale. Totodată, Eric Petersen nu este conștient că a fost infectat cu nananoboți experimentali și că el este subiectul principal al acestui experiment, pe care-l apreciem ca fiind încheiat cu succesul scontat.“
„Așteptați! Ce spune?“ urlu disperat, necrezându-mi urechilor. „Cine sunt oamenii aceștia? Nu e adevărat! Cer o comisie militară de investigație…“
Încep să mă zbat și încerc să mă smulg dintre cei doi gardieni. Ei mă împing spre perete și unul scoate un cilindru scurt cu ac hipodermic.
„Nu, nu, n-am nevoie de…“ strig.
Prea târziu. Simt înțepătura la baza gâtului, iar corpul mi se proptește docil de perete. Înainte ca totul să se încețoșeze o văd pe Amanda Defarge, care trece pe lângă mine însoțită de un tip, probabil un subaltern. Vocea ei răsună strident… Ea îi povestește ceva despre niște clovni amenințători… El pare nedumerit, dar râde politicos…
Povestirea face parte din antologia „Homo Cosmicus”, apărută în 2019 la Brașov, editată de Nic Dobre.
