În anii formării mele ca scriitor frecventam cenacluri aproape în fiecare zi a săptâmânii. Anii aceștia au început devreme, în liceu redactam deja o gazetă de perete literară, colaboram cu presa regională. Un episod neplăcut a fost cel din 1962, cu gazeta murală dactilografiată, „Calamus”, pe care am afișat-o la vechiul sediu al Facultății de filologie. I-am dat acest titlu care reprezintă trestia cu care scriau vechii egipteni, pentru a da un semnal că există printre studenți câțiva care scriu literatură. Dar în același timp e mare criză de publicații. Am pus în față de tot un articol de fond, „Rezistăm iernii”, în care proclamam rezistența la ignoranță, indiferența față de fenomenul creației în general. Asta s-a interpretat ca o rezistență față de regim, nu de mult revoluția din Ungaria având ecouri profunde în mediul studențesc timișorean, care s-a lăsat cu demonstrații stradale și internări într-o fostă unitate militară. Am mai afișat niște poeme proprii, cu tente expresioniste, care au fost publicate mai târziu, în 1968 în volumul meu de debut.
Am ilustrat totul cu grafică proprie, expresionistă. Știam deja multe despre mișcarea de hipsteri, de literatura beat generation și a tinerilor furioși din occident. Totul se putea citi și într-o cheie defavorabilă mie. Securitatea a confiscat gazeta. Urmând ședințe în care colegii mei au fost puși să mă defăimeze. Se pregăteau să mă exmatriculeze. Am redactat însă și al doilea număr, care n-a mai fost expus, ci dus imediat la securitate. M-am ales cu un nou exil-pedeapsă la căminul-cazarmă de lângă antene, alături de noii veniți din primul an și mi s-a tăiat bursa pe un semestru. Interesant e că paternitatea acestei gazete nonconformiste a fost revendicată, mai nou. Într-un interviu majestuos, un fost coleg de an, avea să-și amintească și el că ar fi redactat „Calamus”. De altfel memoria nu-l ajută, rebotezând gazeta, ca dovadă că nici nu știa prea bine despre ce vorbește. Mai târziu, ca director al editurii Facla, mi-a interzis un volum despre Timișoara austro-ungară, care a apărut abia după revoluție. Mi-a relatat un fapt greu de crezut, acela că s-ar fi dus să pună „o vorbă bună” pentru mine la aparatcicul „tovarăș Smolschi”, un rus pripășit la facultate ca securist.
Dar colegii mei, mai sus-amintiți nu au copii și nepoți în Statele Unite. Copiii mei au plecat fără să se uite înapoi, fără dor de patrie. Dacă asta-i patrie, cu oameni de o speță atât de joasă și fără caracter.
O simplă gazetă de perete a agitat spiritele și a scos la iveală o grămadă urât mirositoare de oportunism juvenil, în care se vor scăda mai târziu absolvenții facultății noastre.

În studenție și pe când eram deja angajat la radio și pe urmă la revista Orizont umblam des pe la Casa Studenților, la „Pavel Dan” și la grupul de science fiction. Veneau și Mircea Șerbănescu, Laurențiu Cerneț sau Ion Velican. Unii cenacliști de atunci vin acum să spună că scriitorii veneau acolo „să-i tempereze” pe studenți. Adevărul e că nu întotdeauna ne simțeam bine în cenaclul filialei scriitorilor, datorită unor critici din altă generație, rămași pe undeva în zona proletcultismului și care, ca astăzi de altfel, îi detestau și beșteleau pe cei ce aveau haruri beletristice. Îmi amintesc că într-o polemică dură cu Nicolae Ciobanu, eu și Marcel Turcu am ieșit din sala filialei, în semn de protest. Au venit după noi, să intrăm înapoi, că s-ar putea să iasă rău altminteri. Așa că noi ne simțeam bine printre tineri iar studenții de atunci chiar puteau învăța câte ceva din experiența noastră.
Iar cine spune, tot azi, că genul science fiction era aproape interzis, ca jazzul, fantazează. Scriitorimea îl considera mai degrabă o specie inferioară literaturii care cultiva realismul socialist. Asta doar datorită unor autori mediocri. În acea perioadă apăruseră traducerile din marii autori de literatură științifico-fantastică precum Stanislav Lem și Isaac Asimov. Devenea un lucru clar că nu era o „specie minoră”, dacă era bine scrisă. M-am atașat fără rezerve de prima publicație, „Paradox”, în care am scris și un mic editorial, din care citez un fragment: „Dorim să găsim și pe viitor conflicte, pentru că rezolvarea lor măcar în viitor trebuie să devină realitate. Mă interesează mai puțin decorul, cum vor arăta șoselele și clădirile. Inteligența creatorului va fi vădită cu adevărat doar acolo unde va fi imaginată inteligența noastră proiectată în viitor, capacitatea noastră de a realiza deziderate seculare și de perfecționa ființa umană. De milenii, creierul omului a rămas același, în fond. Ce s-ar mai putea întîmpla în continuare?”

După câte-mi amintesc, Cerneț scrisese un grupaj de „amintiri inventate”, în care fantasticul nu era prezent cu exces de tehnologie, ci era chiar foarte… „realist”. Unele proze erau mai puțin „științifico-fantastice” decât cele ale lui Jules Verne. Desigur, mi-a făcut plăcere să fiu în preajma lui Cornel Secu, Marcel Luca, Lucian Ionică și atâția alții. Ca angajat în presă  am făcut publice activitățile culturale ale Casei studenților.