Orașul rămânea în urmă, ascuns de praf și fum. Mașina depășea, unul câte unul, plopii bătrâni de pe marginea drumului.  Unii stăteau în picioare pe culoarul dintre scaune. O femeie grasă se așezase pe o sacoșă ieftină de rafie. Avea cercei rotunzi și mari. Degetele căutau cu disperare să iasă în evidență, iar fiecare era încorsetat cu un inel grosolan. Imaginea era minuțios analizată de un domn, mic de statură, nici trist nici bucuros, cu o jachetă demodată și buzunare inexplicabil de mari. O privea insistent pe domnișoara de lângă el. Se holba la capul inorogului prins între sâni. Domnișoara rămânea inertă ca o păpușă. Nu puteai lămuri starea ei. Părea că așteaptă momentul oportun pentru a spune ceva.

La intrarea în sat era o inscripție roasă de vreme ,, Soarta e un lucru ciudat, depinzând doar de șansă .” *

Sosise ultima stație. Iarba împânzise potecile pe unde bătrânii nu mai umblau de colo până colo ca vara trecută. Își odihneau trupurile pe băncuța de lemn. Locurile păreau neschimbate. Un puști isteț plimba o bomboană dintr-un obraz într-altul, urmărind cerceii doamnei durdulii. Avea o atitudine obraznică. Fluieră și mai apărură doi aghiotanți de vârsta sa.

Marius, proaspăt inginer constructor, părea intimidat de nostalgia locurilor în care copilărise, mirându-se cum de uitase atât de ușor . Casa era la marginea crângului, izolată de restul. În curte își sărută sora. Un sac de iută atârna inestetic de streașină. Taică său era un om dezordonat. Se așezară la masa de lemn șlefuită de mâini, în mijlocul căreia un iepure cerea iertare, înainte de a fi consumat.

Mâncară tăcuți. La sfârșit, Marius îi mulțumi sorei sale, sărutându-i mâna. Pe femeie o podidiră lacrimile.  „Să nu fii descumpănit”, rosti ea cu sufletul la gură. Ibricul albastru vărsa cafea pe aragaz. Camera sa rămăsese intactă. Câteva postere indecente, un casetofon National-Panasonic. Cei doi stejari din spatele casei fuseseră tăiați anul trecut. Pe trunchiurile lor crescuse iască. Nu-l inspira nimic din jur. O carte  cu pagini groase, aurii, asemănătoare bibliilor flamande, mică și prăfuită, cu portretul unui iezuit pe copertă îi atrase atenția. Iezuitul părea suferind de icter, sau culorile inițiale se degradaseră. Conturul capului inform, părul rar, ondulat, bărbia îngustă, desemnau un pogan infantil.

În ultima cameră dormea despuiat un bărbat cu o fizionomie  diferită de a oamenilor din sat. Marius se apropie nesigur. Aerul era irespirabil. Stingher, ca și cum omul ar fi fost intangibil,  se așeză temător pe scaunul de lemn de la căpătâiul patului. Pe brațul drept, în josul venelor, omul avea un tatuaj neterminat, un cap de lup sub care cineva scrisese caligrafic cuvântul: iubire. Deschidea ochii la anumite intervale de timp, speriat. Pieptul rămânea nemișcat, plin de litere de tot soiul, unele mai mici, altele mai mari, unele aplecate spre dreapta, altele pipernicite, ce te duceau intuitiv cu gândul la semnăturile unor doctori. Atunci când  respira, apăreau alte litere. Verzi, fosforescente pe întregul său trup. Unele aveau nuanță gri și de cele mai multe ori nu însemnau mare lucru.  Marius aștepta un cuvânt de câteva zile.

Lumina se retrăgea în spatele pădurii, oamenii din sat se întorceau la casele lor din câmp. Ieși afară.  Era un vânt plăcut, ademenitor. În capătul uliței câțiva bătrâni fumau. Câinii liberi se gudurau pe lângă noii veniți. O ceată de copii alerga o fată înăltuță, cu părul despletit în bătaia vântului, cu mișcări imprevizibile. O imagine paliativă. Silueta unei femei subțiri se apropia de el. Recunoscu inorogul dintre sâni. Se alătură ei și începură să vorbească. Fata răspundea de fiecare dată râzând. Îi spunea că-l cunoaște de când începuse liceul, dar el cu siguranță nu-și mai amintește. O prinse de mijloc și o ridică. Era fericită, confundând vibrațiile trupului cu un sentiment mult mai profund. O așeză pe o piatră lângă fântâna secată de la marginea satului. Fata era studentă în ultimul an. Vorbiră despre Leonid Andreev,  fredonară un cântec. O învăță să fluiere, să-l țină în brațe strâns, să-și sprijine capul pe pieptul ei. Ea îl învăță să râdă din nou, să spere, să-i țină mâna în mâinile lui.

Apoi o trase de păr, șoptindu-i la ureche o poezie de Mayakovsky, ca și cum ar mai fi fost cineva prin preajmă. Își lăsă capul pe spate și o sărută. Ea răspunse stângaci. O așeză pe spate, învelind iarba cu părul. Și când o penetră, irisul ei își schimbă culoarea, pupila dilatată, avidă după lumină precum în primii ani ai copilăriei. Zăcură așa atât de puțin timp pentru ei, atât de mult pentru restul oamenilor.

Pe drumul de întoarcere oamenii purtau alte veșminte, muzica era omniprezentă. O adăposti de vânt, îi construi o casă pe cea mai înaltă culme. Îi cumpără câteva cărți și într-o zi pe când se întorcea de la muncă, o găsi ascultând  „I put spell on you” cu pupilele mici, avide. Devenise intelectuală.  Îi ceru să renunțe la păr, la barbă, îl dădu cu alcool pe față. Ea nu mai mirosea a femeie, a pădure, a vânt.

Mirosea precum musafirii.

Stătea cât e ziua de lungă sub un paravan și fuma. Se isteriza dacă o săruta înainte de a se spăla pe dinți. Iar când ceasul arăta doisprezece fix, se învelea și dormea fără niciun chef.

Sprijinit de spătarul scaunului de lemn, privea omul întins din ultima cameră. Șopti inexact tată. Apăru cuvântul mult așteptat. Iertare.

Marius se întoarse cu aceeași mașină în oraș. Femeia cu cercei îmbătrânise, abia își mișca degetele încărcate cu inelele, care între timp se înmulțiseră. Pe pieptul ei  atârna un om răstignit.

Nota

  • un vechi proverb – (Gao Xingjian).

Grafica: Traian Abruda

Foto, grafică: Adrian Chifu