Culoarul lung se încheie cu un perete alb. În stânga lui, ușa culisează lateral și pășesc în încăpere. Doi gardieni vigilenți, cu chipuri posace, mă escortează până la capătul îndepărtat al mesei. Mă așez calm. Încheieturile mâinilor îmi sunt blocate automat cu brățări metalice de monitorizare a parametrilor fiziologici. Spătarul scaunului conține senzori de evaluare a respirației.
Celelalte nouă scaune sunt de ocupate de oameni îmbrăcați cu tunici colorate distinct, fără alte însemne de grad sau funcție. Câțiva poartă pe cap căști cu vizoare fumurii – adevărate receptoare de poligraf la purtător, pe care sunt afișate în timp real valorile determinate.
Mă deplasez mai greu. Deduc că ne aflăm pe o planetă cu atracție gravitațională de circa 1,3-1,5 g și nu la bordul unei stații orbitale cu gravitație creată artificial, pentru care se obțin valori mai mici. În cincisprezece ani de spațiu am învățat să cunosc diferența.
Nu-mi explic cum am ajuns în această situație. După terminarea liceului militar, m-am alăturat Programului Global de Explorare Spațială. A trecut ceva vreme, dar după atâtea misiuni mie îmi pare o veșnicie.
Moartea celor pe care i-am pierdut recent e povara mea zilnică, mereu mai apăsătoare, de care nu mă pot descotorosi. Întrucât mi-am pierdut întregul echipaj, pare firesc ca ei să fie preocupați. Oamenii aceștia sunt veniți să mă asculte și să evalueze cum a decurs ultima noastră misiune spre Sars 616S. Cu siguranță, vor să își dea seama cum am făcut față ultimei misiuni de explorare spațială și să decidă dacă și cât de sănătos mai sunt… Deși este o procedură standard, mie mi se pare mai degrabă un interogatoriu. Sunt antrenat să îmi controlez mintal parametrii biologici, dar transpir deja.
-Prezentați-vă în fața comisiei de audiere, vă rog!
Nu-mi ridic privirea. Nu contează componența comisiei.
-Eric Peterson, 39 de ani, căpitan al crucișătorului de cercetare spațială Pequod.
Analizez succint ce urmează să le spun. Cu povestea mea n-are să fie ușor să trec de ei. Deși activ în misiune, și mie îmi sunt neclare unele lucruri.
-Relatați-ne, vă rugăm, ce s-a petrecut. Puteți începe.
Mi-a vorbit o altă voce decât prima. Privesc spotul de lumină de pe masă. Mă ajută să mă concentrez.
-Ne-am îndreptat spre Sars 616S, parcurgând un quadrant recent explorat al universului. Misiunea noastră era să asolizăm pe planetă, să facem niște prime determinări și să aruncăm o privire pe acolo… De fapt, aceasta a fost prima noastră greșeală, chiar dacă făcea parte din obiectivele noastre.
-Nu anticipați, căpitane Peterson. Prezentați doar faptele.
-Înțeleg. Scuzați-mă.
Scrâșnesc din dinți. Trec eu și de acest hop.
-În afară de mine, la bord se aflau Amanda Defarge, Rebecca Graham și…
-Permiteți-mi să vă întrerup, spune o voce de femeie. Atunci când vorbiți despre echipaj, amintiți și câte ceva despre fiecare din membrii lui… Doar ce credeți că ar prezenta interes.
Inspir adânc. De unde să știu eu ce li se s-ar părea lor important? Reiau calm.
-În afară de mine, la bord se afla Amanda Defarge, navigator și căpitan secund. Era cu un an mai tânără decât mine și divorțase recent… Roșcată, ochi verzi, pistruiată… mulți pistrui. Exobiologul Rebecca Graham era înaltă și suplă, brunetă, cu ochi albaștri. Avea 25 de ani și era logodită cu un tip, George, rămas la bază. Știu doar că se plângea mereu de el.
Fac înadins o pauză, cât să mă asigur că informațiile oferite sunt suficiente. Acum îi privesc pe membrii comisiei. Unii încuviințează din cap, alții își iau notițe pe suport digital. Vizoarele le proiectează pe fețe o nuanță de galben palid, semn că mă controlez bine.
-David Erdmann era inginerul misiunii; un tip deștept, cu păr grizonat și mustață de kaizer. Era cu doar câțiva ani mai mare decât mine, dar părea cu mult mai bătrân. Necăsătorit, mofluz, ciudat, nu l-am văzut niciodată uitându-se la Amanda or Rebecca mai mult de câteva secunde. Un taciturn, probabil introvertit, dar își făcea conștiincios treaba.
Le-am spus prea mult. În următoarea parte a relatării mele ar trebui să menționez că o idee de-a Amandei ne-a condus spre cea de-a doua greșeală… Fiindcă mi-au cerut să nu anticipez, evit să aduc vorba.
-Am pornit prin pădure. După părerea mea, am fost mult prea relaxați. Pădurea semăna în mare măsură cu una pământeană, ceea ce, cred eu, ne-a făcut să lăsăm jos garda. Ne simțeam cu toții ca într-o plimbare duminicală prin parc. Nici măcar nu ne-am gândit ce fel de creaturi puteam întâlni pe Sars 616S. N-am fost prudenți, tocmai pentru că planeta ne crea senzația că priveam Pământul printr-o lupă uriașă…
-Prin urmare, nu ați respectat protocolul de securitate pentru o pădure neexplorată încă?
-L-am urmat, dar vigilența noastră era minimă, recunosc.
-Se reține. Continuă, căpitane.
Rebecca mergea înainte. Era puternică și curajoasă; nu se temea de nimic. Tinerețea ar fi un prim factor, apoi curiozitatea. Oricum, o plimbare normală prin pădure n-avea cum s-o neliniștească. Nu puteam bănui ce avea să se întâmple. După vreo jumătate de oră, timp în care am înaintat prin pădure, Rebecca s-a oprit pe neașteptate.
Nu-mi este ușor să vorbesc. Mă revăd iarăși acolo, printre copaci, cu echipajul meu. Transpirația mi se scurgea pe spate. O mulțime de gâze mici zburau împrejurul capetelor noastre și dădeam din mâini ca să ne apărăm de ele. O boare blândă adia constant printre copacii pădurii, stârnind foșnetul frunzelor. Rebecca a rămas țintuită locului brusc, mai să mă lovesc de ea.
„Ce s-a întâmplat?“, am întrebat-o. „Mi-a intrat ceva în nas, căpitane. Sunt sigură.“ Părea panicată. „O gâză, probabil… Le vezi cum zboară în jur. Exocorpi, cum le ziceți voi, exobiologii. Strănuți și iese“, am încercat s-o liniștesc.
A încuviințat din cap, dar o supăra vizibil. Puteam fi mai îngrijorat. Nu ne aflam pe Pământ, se cerea să acționăm de urgență la orice contact cu o ființă străină și la orice substanță pătrunsă în corpul unuia din noi.
Spre deosebire de ceilalți, eu mă gândeam mai mult la misiune. Aveam un obiectiv prioritar. Misiunea era clară și presupunea urmărirea în detaliu a planului prestabilit. Echipajul nu știa toate elementele, dinadins. Nici nu era indicat. Știam că nu ar fi înțeles cu toții cerințele, așa că nu le-am divulgat planul integral. Eram însă conștient de importanța misiunii noastre și de cât de mult însemna ea pentru cei care m-au trimis. Devenise importantă și pentru mine. De obicei, nu sunt obsedat de misiuni. De data aceasta însă, știam că era una aparte, mai ales din punct de vedere militar.
Ne-am pus din nou în mișcare, dar am observat că Rebecca devenise evident irascibilă. Atunci când Amanda a călcat pe un vreasc uscat ce a trosnit, Rebecca s-a răsucit brusc pe călcâie, luând o poziție agresivă față de colega din urma ei. Dacă ar fi avut o armă, probabil că ar fi tras. Mai târziu, a confundat o creangă cu un șarpe și a țipat îngrozită. Părea că e cuprinsă de-o teamă irațională. Nu doar zgomotele o înspăimântau… de la o vreme chiar și de prezența noastră o neliniștea. Nu ne-am dat seama ce se întâmpla, dar ne-am făcut griji din cauza ei.
Odată reveniți la tabără, starea Rebeccăi s-a înrăutățit. Am găsit-o stând deoparte, cu brațele strânse în jurul genunchilor și cu gluga trasă pe cap. În jurul ei așezase niște pietre după un tipar ciudat. Se bălăbănea înainte și înapoi și rostea ca pentru sine cuvinte de neînțeles.
Comportamentul ei ne-a descumpănit. Eu n-am înțeles de ce cedase nervos. În dimineața următoare, am găsit-o stând tot acolo, în aceeași poziție, legănându-se din trunchi și aiurând. Nu sunt sigur dacă dormise în acea noapte, dar aveam senzația că nu…
„Rebecca, te simți bine?“ a întrebat-o David. Nu i-a răspuns. Doar l-a privit iscoditor, din colțul ochilor injectați. Către prânz, începuse să strige lucruri fără noimă, în timp ce alerga surescitată în jurul taberei. Eram îngrijorați că s-ar fi putut răni sau că ar fi putut să o pornească razna, fără o țintă anume. Așa că am recurs la singura opțiune care ne-a părut logică – i-am legat un picior de un copac din apropiere.
Fiecare oră ce trecea devenea mai înspăimântătoare decât precedenta. Rebecca nu reacționa la calmante, iar starea ei se înrăutățise; nu mai vorbea și refuza mâncarea. Ochii ei erau mai congestionați. Se mișca de colo-colo, pe măsură ce trecea de la urlete sfâșietoare la înșirarea de fraze fără sens. Uneori se bătea cu palmele peste tâmple. Ceva nu era în regulă cu ea, dar nu ne dădeam seama ce anume și nici nu știam cum s-o ajutăm. Se rotea în jurul copacului până i se termina frânghia, apoi o lua în sens invers.
Spre seară, Rebeccăi îi era tot mai rău. „Ceva nu e în regulă“, a zis Amanda. „Abia acum ai observat și tu?“, a șicanat-o David. Amanda s-a strâmbat la el și l-a întrebat: „Ce facem cu ea?“ „Nu știu. Cred că e bine s-o ducem înapoi la navă. Căpitane?“
L-am privit surprins. Misiunea nu se încheiase, iar eu, comandant fiind, avem ca principal obiectiv îndeplinirea misiunii și, abia pe locul al doilea, siguranța echipajului. „Nu ne retragem. În niciun caz. Terminăm întâi ce am venit să facem. În plus, îți asumi răspunderea să luăm cu noi insecta care a provocat așa ceva?“
M-am uitat atent la Rebecca. Era greu de precizat ce se întâmpla cu ea, dar dacă suferința îi era produsă de ceva cu care intrase în contact pe planetă, atunci eram cu toții vulnerabili. Mă îngrijora gândul că îi pătrunsese ceva în corp și că interacțiunea cu intrusul îi provoca un comportament nebunesc, incontrolabil.
În noaptea aceea, am dormit frământându-mă și răsucindu-mă în somn, urmărit de un coșmar continuu, în care gândaci și viermi stranii îmi intrau prin nări și se târau afară prin pereții globilor mei oculari. M-am trezit o singură dată, când am văzut-o pe Rebecca încercând să scape de legăturile care o țineau pe loc. Mi-a trecut prin minte că, dacă s-ar fi putut elibera, ne-ar fi putut ucide pe toți. Treptat, pe nesimțite, am adormit iarăși.
A doua zi dimineață, am găsit-o pe Rebecca inertă, rezemată de copac. Avea fața acoperită de sânge și ochii larg deschiși. Mă privea fix, fără să clipească, și tot mi-am dat cu greu seama ce se întâmplase. Rebecca se izbise cu capul de copac până când și-a fracturat craniul. „Dumnezeule, ce groaznic!“, a strigat Amanda și și-a ascuns fața în palme.
M-am apropiat încet de cadavru, cu gândul că sursa îmbolnăvirii Rebeccăi ar putea să se propage prin aer din rănile ei. Am văzut ceva mișcându-i-se pe cap… Mai întâi, am crezut că era o șuviță de păr mișcată de o adiere… Apoi, mi-am dat seama îngrozit că era un vierme – unul lung de câțiva centimetri, care i se strecura afară din cap prin locul unde craniul era deschis.
„Ce mai e și aia?“ m-a întrebat David, privind peste umărul meu. „Nu știu încă“, i-am răspuns. Stomacul parcă mi se întorsese pe dos și mă luptam cu nevoia acută de a voma. „Cum adică? Gângania i-a ieșit din creier? Înseamnă că exocorpii au o metamorfoză proprie“, a intervenit Amanda.
M-am uitat la era. Plângea încă și avea chipul palid. „Se prea poate“, le-am spus, încercând să-mi păstrez calmul.
Viermele își croise drum de-a lungul părului Rebeccăi și-i cobora spre umăr. Am luat repede un băț și am desprins exocorpul de pe trupul moartei, împingându-l în lateral, pe sol. S-a crispat, s-a rostogolit, încercând să-și reia poziția. L-am strivit cu cizma, așa cum obișnuiam cândva să sting țigările.
„N-ar fi cazul să punem punct și să plecăm, căpitane?“ Firesc, nu puteam să tac. „Nu, David. Nu putem. Nu ne-am îndeplinit misiunea…“ „Ești tâmpit! Rebecca e moartă!“ mi-a strigat Amanda. „Am pierdut-o, știu. Și eu o regret, dar nu putem renunța la misiune.“
Restul zilei a decurs fără evenimente notabile, deși abia dacă mai discutam între noi. Cred că nici nu știau ce să-mi mai spună. Sigur că mă priveau cu alți ochi, din cauză că alegeam să le pun siguranța în pericol doar pentru a duce misiunea la capăt.
Trebuia să continuăm, așa că eram nevoiți s-o lăsăm în urmă pe Rebecca. Nu aveam cum să o transportăm prin pădure și timpul destinat misiunii se scurgea. Am decis cu toții că e mai bine să o îngropăm lângă copac.
Evident, nimeni nu dorea să revenim în pădure, dar nu aveam altă opțiune. Am pornit cu toții, în șir indian, eu în față și David ultimul. După vreo câteva zeci de minute. Amanda a început să strige disperată, acoperindu-și ochiul stâng cu ambele mâini. „Mi-a intrat ceva în ochi… Îl simt cum se strecoară în orbită. Doamne, ce cumplit doare!“
M-am întors în grabă lângă ea și i-am cuprins capul între mâini. Ochiul îi era foarte roșu, dar nu puteam vedea în el niciun corp străin. În schimb, ea continua să strige de durere și mâna stângă i se crispase pe obraz.
„Ajută-mă, căpitane… Te implor, scoate-mi-l din ochi…“ Am prins-o ferm de umeri, încercând s-o liniștesc. Nu puteam vedea ce anume avea în ochi și nici nu se mișca nimic sub piele. Oricum, nefiind chirurg, nici cu un bisturiu n-aș fi știut cum să-l extirp.
„Amanda, îmi pare rău. Nu văd nimic. Îl simți avansând?“
Era disperată. „Nu, pare ceva mic… o musculiță, un exocorp sau ce i-o fi intrat în nas Rebeccăi…“
– Un moment, vă rog să vă opriți…, intervine unul din bărbații din comisie.
Aproape că uitasem că sunt audiat. Pe fețele celor care au vizoare cu afișaj pâlpâie intermitent nuanțe de stacojiu. Mă lăsasem furat de amintirile groaznice din expediție și nu-mi păstrasem controlul mintal al emoțiilor. Încuviințez plecându-mi ușor capul și aștept întrebarea.
– După ce ați înregistrat pierderea unei colege de echipaj, a cărei moarte a fost cauzată de un organism parazitar neidentificat care i-a pătruns în corp, nu ați luat măsuri suplimentare de precauție, deși v-ați continuat drumul prin respectiva pădure?
– Ce măsuri am fi putut lua? Nu eram echipați cu măști sau căști care ne-ar fi putut asigura protecția. Nu aveam date referitoare la existența unor entități de acel tip și nici nu știam nimic cu privire la aspectul lor înainte de a pătrunde într-un corp uman. Misiunea trebuia îndeplinită, deci înaintarea era singura opțiune.
– Nu aveați la bord cu materiale de protecție individuală pentru cazuri de urgență? se interesează o voce feminină.
– Nu. De obicei, misiunile de explorare sunt înzestrate cu minimul necesar. Doar în zonele de conflict primim arme și elemente suplimentare de protecție. Trebuia să asolizăm, să facem unele observații și să revenim la bază.
M-am străduit ca vocea mea să sune neutru și să par resemnat.
– Bine, vă mulțumesc. Puteți continua, mi s-a adresat bărbatul consemnând preocupat ceva.
Închid ochii și încerc să mă întorc cu mintea acolo… Eram șocat de ce i se întâmpla Amandei. Posibilitatea ca ea să se comporte ca Rebecca și ca tragedia să se repete mă scotea din minți. Am decis să ne întoarcem în tabără și să strângem pe drum lemne de foc. Noaptea era mai frig. Dacă starea Amandei se înrăutățea, era mai bine să nu rămânem în pădure.
„Nu vreau un exocorp în creier“, ne-a spus Amanda când am revenit în tabără. Părea liniștită și nu știam cum s-o menajăm. Eram conștienți că, dacă intrusul îi intrase în corp cu ceva timp în urmă, efectul devastator începuse deja să se propage. Nu rămânea decât să așteptăm neputincioși.
Amanda și-a petrecut o vreme rugându-se. David era convins că încă s-ar putea face ceva pentru ea, așa că a tot analizat o lungă listă de posibilități.
„Băieți, vin să mă ia!“, a strigat brusc Amanda. „Ajutați-mă, sunt mulți clovni, cu păr verde, din polietilenă. Vin spre mine…“
Biata fată! Țipa cu disperare, cu privirea pironită-n gol și cu brațele crispate la piept. Când am încercat s-o susținem, s-a zbătut să scape din mâinile noastre, urlându-ne că și noi eram clovni care voiau s-o omoare. „O mulțime de clovni răi… Dați-mi drumul! Lăsați-mă-n pace!“
Deși n-am vrut, ne-am văzut nevoiți s-o legăm de același copac. Doar că ea nu-și mai dădea seama de nimic și nici măcar nu ne-a mai opus rezistență. Încerca să-și zgârie fața, așa că i-am legat și mâinile. David i-a pus o haină împăturită la cap, ca să evite ce s-a întâmplat Rebeccăi.
„Știi bine că, odată ce exocorpii au intrat în creierul ei, nu mai putem face nimic“, i-am spus lui David care încălzea pe foc conținutul unor conserve.
„De unde știi, căpitane? Ce sunt ciudățeniile astea?“, m-a întrebat el.
„Nu. Pur și simplu așa mi-a venit…“
Nu știu dacă m-a crezut… I-am răspuns prea prompt. Oricum, a tăcut.
Povestirea face parte din antologia „Homo Cosmicus”, apărută în 2019 la Brașov, editată de Nic Dobre.