Ingmar Bregmar îşi puse casca pe cap şi deveni invizibil cât ai zice peşte. Și știi de ce? Pentru că a citit Omul invizibil, scris de HG Wells. Desigur că a fost impresionat de soarta lui Griffin. A citit cartea în românește. Scoasă la editura Albatros în 1971. Apoi și de alte edituri. Ce carte nebună! O carte care a zăpăcit planeta. Un personaj ca el poate citi în orice limbă din cosmos. Ingmar Bregmar a fost impresionat de precizia scriiturii, de tonul alert, de forța personajelor și de dramatismul situațiilor. Uite-aşa descoperi el criminalul din Beauburg şi pe cel care jefuise băncile austriece prin anii ’20. Află cine şi ce a pus la cale pe strada Hanovra şi cum a fost împărţită lumea de către Marea Finanţă. A furat la rândul lui un aeroplan şi s-a zgăibărat prin văzduh încurcând cursa de la Monte Carlo, a şterpelit colierul reginei din Saba şi a produs busculadă la discoteca nudiştilor din Paris. Unele servicii secrete au încercat să-l răpească iar americanii, ruşii şi japonezii au pus la punct adevărate campanii de dezinformare încercând să ne convingă că deja-l înhăţaseră pe excentricul Ingmar Bregmar. Îi plăcea la nebunie să se ascundă în cele mai incredibile şi imposibile locuri. Zile întregi o mulţime de mătuşi şi de verişoare zurlii umblau în căutarea lui. Încet, încet aceste căutări s-au transformat într-o adevărată sărbătoare, întreaga familie îndeplinind un ritual aproape misterios. De dimineaţă se scăldau cu toţii în iaz făcând glume pe socoteala lui Ingmar. Îl tachinau vrând să-l tragă de limbă. Se întorceau cu toţii să afle un cât de mic detaliu care i-ar fi putut duce la noua ascunzătoare. Luau apoi micul dejun, savurau cafeaua adusă tocmai din Brazilia de o corabie olandeză şi se pregăteau apoi plini de febrilitate. Din arsenalul lor nu lipseau corzile de alpinist, lamoasele de cuarţ, vergeaua magnetică. Luau cu ei şi o pereche splendidă de câini de vânătoare şi chiar arme. Ingmar prilejuise astfel de momente de solidaritate familială. Certurile şi neînţelegerile se risipeau ca prin farmec. Erau uniţi cu toţii de fascinaţia căutării. Descopereau locuri neştiute. Se simţeau ca în copilărie. Inventaseră un limbaj, nişte coduri secrete. Aveau reguli. Îşi apărau cu străşnicie hărţile. Îşi făcuseră o mulţime. Întregul orăşel participa şi el la marea căutare a lui Ingmar Bregmar. Primarul de Laurentiis instituise un premiu iar Fasibombo, cofetarul belgian, oferea un tort uriaş de îngheţată celui care descoperea primul ascunzătoarea. Până şi bunicuţele cotrobăiau prin poduri şi scotoceau în pivniţe. Aşa au ieşit la iveală un dirijabil, o trăsură de pe vremea lui Napoleon, un proiectil german din al doilea război mondial, un cufăr plin de arginţi pierdut de piraţii din Insula Broaştei Testoase, giulgiul din Torino şi câteva scrisori pe care Berlioz le trimisese prin Poşta Temporală vestitei Mata Hari. Eu, care sunt un mare mâncător de dulciuri, am jinduit de nenumărate ori după tortul de îngheţată al lui Fasibombo. Aş fi putut pune cu uşurinţă mâna pe el pentru că-i ştiam ascunzătorile lui Ingmar Bregmar şi, în plus, îi puteam detecta amprenta termică în nodurile spaţiale. Zilele trecute, un ofiţer de contrainformaţii m-a vizitat acasă. L-am invitat pe terasă, printre petunii. L-am servit cu cafea şi lichior şi am flecărit o vreme despre campionatul mondial de fotbal şi despre alegerile prezidenţiale. El mi-a vorbit despre patriotism şi despre războiul informaţional. A încercat să mă convingă să-l găsesc pe omul invizibil pentru că înalţi oficiali ar fi vrut să stea de vorbă cu el. Mie nu mi-au plăcut niciodată treburile astea şi nu m-am arătat dispus să-l contactez pe Ingmar Bregmar. Ofiţerul m-a lăsat să înţeleg că din pricina asta voi avea o mulţime de probleme. Eu m-am plâns superiorilor săi şi, până la urmă, m-au lăsat cu toţii în pace. Uneori, când trec prin faţa cofetăriei La Fasibombo, văd cum dispar prăjiturile din galantar. Unii spun că au vedenii dar eu ştiu bine că nu e aşa.
Arta grafică: Traian Abruda
