Când privesc zilele de aur ale filmelor SF, vorba cronicarului, văd scene pierdute pentru totdeauna, precum lacrimile în ploaie. Să îmi fie scuzată alăturarea, dar și traducerea aproximativă. Cinematografia science fiction, prin absența lui Kubrik, Cronenberg, Verhoeven, Cameron sau Scott (ultimii doi cu învoire – primul de la contabil, celălalt de la medicul psiholog), s-a subțiat mai tare ca stratul de ozon de deasupra Antarcticii. Firește, nu voi cădea pradă dictonului „pe vremea mea (sau a altora)”, „înainte era mai bine”, „tinere, ce plin de visuri” etc., pentru că, ocazional, mai apare câte un Villneuve sau câte un Abrams, care scot la lumină ceva ce seamănă a giuvaer. Din păcate, pe urmă, la presiunea producătorilor și a studiilor de marketing, își vâră repejor proiectele în sertarul cu planuri îndrăznețe și se întorc la un Blade Runner poleit, dar gol de conținut, ori la un Mission Impossible (al cincilea?) neinteresant și plictisitor. Dar să nu ne îndepărtăm prea mult de subiect.
Netflix este una dintre cele mai mari platforme de streaming din lume. Are 139 de milioane de utilizatori și asta înseamnă, la un simplu calcul, venituri suficiente pentru ca Hastings și Randolph să treacă de la închiriat DVD-uri la producția de filme cu buget relativ mare, în care joacă actori faimoși îndrumați de regizori iscusiți. Mai mult, serviciul este bine conectat la fenomenele de nișă: SF, fantasy, horror, thriller, un pic de noir și policier. O mină de aur care poate fi a ta pentru câțiva dolari și o sită pentru cernut zecile de pipete din aur fals. Din păcate, producătorii și-au învățat lecția pe din afară, și-au făcut temele, și, prin urmare, nu se depărtează nici măcar 8 milimetri de pe drumul bine bătătorit al succesului (nu de box office), iar producțiile lor se înscriu în traiectoria propusă de industria de film de la Hollywood – ceea ce putea să fie un produs extraordinar (sau măcar bun), devine o pastișă a ceva mai bun, frumos ambalată, care nu îndrăznește să privească mai departe de succesul imediat de piață. Nu degeaba „Netflix and chill” a devenit mema preferată a tinerilor îndrăgostiți.
Ca să nu ziceți că mă înflăcărez ca Iscusitul Hidalgo în preajma morilor de vânt, am renunțat la Filelist pentru o vreme și iată ce am văzut:
What happened to Monday (2017) – regie: Tommy Wirkola
Pentru cei care îl iubesc pe Garfield, e probabil cea mai bună alegere. Într-un viitor distopic, din cauza suprapopulării planetei, guvernul mondial implementează legea copilului unic. Cei prinși sunt forțați să-și păstreze doar primul născut. Copiii sunt criogenați și urmează a fi eliberați în momentul în care Pământul își va reveni. Noomi Rapace (coup de fodre!) interpretează șapte roluri, toate surori, ascunse de ochiul vigilent al guvernului de către bunicul lor, Willem Dafoe. Aflat într-o criză de inspirație, ori poate lovit de damblaua lumii etern ploioase în care se petrece acțiunea, bătrânul le numește după zilele săptămânii și le permite să iasă din casă tot așa, câte una în fiecare zi. Ați ghicit. Într-o zi de luni, Lunea dispare. Îngrijorate de soarta celei mari, celelalte șase pornesc în căutarea ei.
Întorsătura de situație de pe final devine evidentă după primele 30 de minute, așa că pentru restul de o oră și jumătate nu îți rămâne altceva de făcut decât să privești vag interesat cum rând pe rând, cei „șase negri mititei se jucau cu-n stup, netoții”- și anume, Glenn Close, șefa Biroului, agenția guvernamentală ce caută să le stârpească pe surori și să păstreze ordinea totalitară. Filmul subscrie mai toate clișeele de gen, inclusiv încercarea de reconciliere a celor șapte, ce nu se înțeleg foarte bine, dar care își redescoperă dragostea și prețuirea cu prilejul greutăților prin care trec. Totul e bine când se termină (cu bine).
IO (2019) – regie: Jonathan Helpert
În ultimii 30 de ani, elementele naturale, doritoare de distrugere, au stat la coadă în preajma noastră ca la ulei. Ba s-au mai și înghesuit. A fost o modă în anii `90 (cu o scurtă prelungire în preajma lui 2012). Fie că a venit apa peste noi, cutremurul, tornada, vulcanul sau meteoritul, Terra a fost mai cotonogită ca un adolescent cu coșuri, plete și o pasiune pentru Zork. Nenorocul a făcut ca nu tot timpul să fie în preajmă un Harry Stamper, însoțit de muzica mediocră a celor de la Aerosmith, călare pe vreo sondă de minerit. Așa că, ocazional, am mai și pierit, duși de valurile ghețarilor topiți sau ale vulcanilor capricioși.
În ultimii ani, poate și din cauza lui Nu-cred-în-încălzirea-globală-Trump, seria disaster movies s-a întors cu noi cataclisme, gata să ne răzuiască de pe talpa istoriei planetare. Fie că e Geostorm (2017), San Andreas (2015), The Wave (2015) sau Deepwater Horizon (2016), toate au în comun un singur lucru – oricât s-ar strădui regizorii să ne convingă de justețea și acuratețea sfârșitului natural al lumii, reprezentarea lor cinematografică este submediocră.
Așa că în 2019, Netflix a lansat IO. Pământul a devenit de nelocuit datorită nivelului mare de amoniac din atmosferă. Eroina, o tânără cercetătoare, trăiește pe vârful unui munte și așteaptă ziua în care va putea să se îmbarce pe o navă spațială cu destinația IO, unul dintre sateliții lui Jupiter. Între timp, caută soluții inginerești-genetice pentru a salva viața răzlețită și împuținată de pe Terra. Firește, nu le-a spus nimeni scenariștilor că amoniacul, fiind mai ușor decât oxigenul, nu ar pluti doar la nivelul solului, ci ar urca nestingherit și pe creasta veșnic însorită, unde se adăpostește fata. Mai mult, metoda de detectare a amoniacului, în film, este prin aprinderea unei brichete a cărei flacără arde cu o nuanță puternică de mov și nu de galben, cum se întâmplă, defapt, în realitate. Dar să încuiem într-un sertar partea științifică din science fiction și să ne concentrăm pe lucruri mai importante. Între timp, tânăra se întâlnește cu Anthony Macky a.k.a Sam Wilson (The Falcon din universul Avengers). Ceea ce promitea a fi începutul unor aventuri interesante în peisajul pustiit de pseudoștiință, se transformă încet, dar sigur, în suferințele prepubere ale tinerei, sfâșiată de dorul iubitului pe care nu l-a întâlnit niciodată (colonist pe IO), de bărbăția unui Răzbunător (chiar și de umplutură cum e The Falcon) și de relația eșuată cu tatăl ei, reputat om de știință, etern optimist în viitorul omenirii, mort în apocalipsa ecologică.
Finalul e unul plin de optimism, viața se va adapta noilor condiții, ne-o spune chiar prepubera regină a albinelor, pe care cei doi o găsesc în mijlocul ruinelor sufocate de amoniac. Dar nici măcar acum filmul nu reușește să convingă. Dacă nu mă credeți, dați o căutare la goofs pe imdb.
The Titan (2018) – regie: Lennart Ruff
Cireașa de pe tortul cu gust îndoielnic al Netflixului abordează eterna temă a redescoperirii de sine într-o lume aflată pe marginea prăpastiei. Terra nu ne mai poate hrăni și în câteva decenii vom muri de foame (iată, o temă inedită…). Singura soluție este să colonizăm Titan. Aleși pentru această misiune sunt cei mai bărbătoși, puternici și rezistenți dintre soldații pe care lumea are să-i ofere. Printre ei și Sam Worthington, fost semizeu, fondator al orașului Micene și asasin de meduze, actualmente un soț iubitor, tată devotat și șoim al patriei.
Voluntarilor li se predau lecții despre evoluție, despre măreția colonizării spațiale și despre transformarea lor în „titani” cu puteri supranaturale, totul în tușele groase ale științei de film, pentru că, de fapt, vorbim despre o simplă metamorfoză. Dar nu contează! Pentru că Sam se va preschimba într-un umanoid peștilian, înzestrat cu abilitatea de a îndura frigul și de a-și ține respirație mai multe ore. Și de aici, cine știe de ce, armata spaniolă, căci în Spania se petrece acțiunea, îl va considera periculos și va căuta să îl ucidă. Iar filmul, prin scene statice și mute, va încerca să țină partea celuilalt, a noului om – neînțeles și discriminat, o încercare de reilustrare a prea bătrânului monstru creat de Victor Frankenstein.
Execuția e stângace, dialogul e mecanic, Sam Worthington nu-și dezminte lipsa de talent și deci locul în cinematografia de categorie C, iar finalul strânge nevolnic funda peste o poveste neinteresantă și adeseori confuză, care încearcă să fie ba film de acțiune, ba filosofie de cârciumă.
The Ritual (2017) – regie: David Bruckner
Dacă ai văzut Cabin in the woods le-ai cam văzut pe toate. Totuși, filmul inspirat din cartea lui Adam Nevill poartă cu sine câteva calități aparte. Există un echilibru între relația dintre personaje, evenimentul declanșator, psihologia situațiilor de criză și întâlnirile cu un monstru mitologic, de inspirație scandinavă, care îi vânează și îi ucide. Frica se instalează gradual și începe să roadă liantul care îi ține împreună. Disperarea devine cel mai înșelător inamic. Dialogul este bun și oferă tridimensionalitate unor protagoniști altfel destul de tipici pentru genul survival jump scare horror (taxonomia îmi aparține). Cinematografia este un plus în rotunjirea unei atmosfere apăsătoare, sufocante și alienate, peste care se cern elementele unei lumi primitive (prin cultul dedicat creaturii care bântuie pădurea). Deznodământul e simplu, filmul știe ce vrea și nu își dorește să fie mai mult decât este deja: o producție de categorie B cu un buget consistent (mai nou există și categoria asta). Ceea ce nu e puțin.
Ar mai fi și altele. Câteva. Nu vă recomand Birdbox. Vă recomand Anihilation (dacă nu l-ați văzut deja). Poate și Hold the dark sau Calibre (care nu sunt SF sau fantasy, dar care vă vor ține interesați până la final). Filmele de pe Netflix, la fel ca cele de la Hollywood, sunt firave, încearcă, se străduie, dau din coate și poartă promisiunea unor producții peste medie, dar, în final, pică în aceeași capcană a marketingului, a satisfacerii pieței, a lipsei de curaj atât de necesară atunci când vorbim despre un Blade Runner, un 2001: A Space Odissey, un Alien etc. Sigur, nu mai trăim acele vremuri, deci cu ce drept comparăm capodopere ale cinematografiei mondiale cu demersul financiar al unei platforme de streaming care supraviețuiește oferind oamenilor doar ceea ce se cere mai abitir, fără să îi scoată din bula de confort?
Iată o întrebare la care sunt sigur că fiecare are un răspuns pe măsură. Al meu e chiar salutul de adio al cronicarului:
„Rămâneți dară cu bine, sânte firi vizionare,
Ce făceați valul să cânte, ce puneați steaua să zboare,
Ce creați o altă lume pe-astă lume de noroi;”
Continuarea o știți și voi.
