GINECOCRAȚÍE s.f. Sistem de guvernare în care conducerea aparținea unei femei.
[Gen. -iei. / < fr. gynécocratie, cf. gr. gyne – femeie, kratos – putere].
1. Karinthy Frigyes, autor central-european
Despre scriitorul maghiar, Szavai Janos spunea: „Karinthy Frigyes, autor prolix, jurnalist asiduu, ne apare astăzi ca prototipul scriitorului ratat. Nu pentru că, după moartea sa, operele i-ar fi fost uitate, dimpotrivă, mai multe dintre ele rezistă. Dar avem deseori impresia că, în raport cu un talent pe care contemporanii săi îl socoteau imens, el a realizat relativ puțin.”[1]
Karinthy Frigyes s-a născut la 25 iunie 1887, la Budapesta. De mic este atras de literatura lui Jules Verne, al cărui stil cvasiștiințific îl va pastișa în romanele Călătorie în Faremido și Capillaria: branhiile artificiale folosite pentru explorare subacvatică, prezența orașelor construite în inima oceanului – la 5000 de metri adâncime, aparate de teleportare sau dispozitive care pot reînvia oamenii (așa numitul „încarnator de spirite”.)
Debutează în adolescență, la 15 ani, cu un roman numit „Călătorie de nuntă spre centrul Pământului”, publicat în foileton de revista „Lumea maghiară ilustrată”. Primul volum în formă completă datează din 1912 și este intitulat „Așa scrieți voi”.
Primul Război Mondial îi accentuează convingerile anti-războinice. „Opusul războiului este nu pacea, ci revoluția ideilor”[2], mărturisea în primii ani ai conflagrației. Se pronunță direct și adeseori cu duritate împotriva lui Mussolini, Hitler și Stalin. Stilul ironic, cât și umorul mușcător îi conferă un loc specific în literatura Europei Centrale, alături de Karel Čapek, ori Jaroslav Hašek. Maghiarul este astăzi considerat a fi un exponent principal, deși mai puțin cunoscut, al literaturii refuzului. Abordează teme specifice generației sale. Critică, printre altele, colonialismul, comunismul și mișicarea sufrageteleor (despre care se preocupă eseul de față), pe care le consideră porniri utopice, cu o concluzie cel puțin potrivnică.
Subliniem măsura pesimismului său amintind că maghiarul a lansat în 1929 teoria numită Cele șase grade de separație[3], potrivit căreia orice om, prin intermediul a cel mult alți cinci oameni, poate fi conectat cu absolut oricine de pe planetă. Firește, teoria lui (deși verificată astăzi), este doar o acrobație literară (cu merite științifice poate întâmplătoare). Scopul ei nu era acela de a sublinia reducționist micșorarea constană a lumii, cât, mai degrabă, schimbarea iremediabilă a societății și pesimismul deznodămâtului civilizației europene. Iată concluzia:
„Deci, la fel ca acest domn, care s-a apropiat de masa mea, în cafeneaua în care stau și scriu. A venit la mine și mi-a întrerupt gândurile cu o problemă lipsită de importanță, lucru care m-a făcut să uit ce voiam să spun. De ce a venit și m-a deranjat? Prima legătură: nu îi pasă în mod deosebit despre oamenii care scriu. A doua legătură: lumea în care trăim nu mai valorizează scrisul la fel de mult ca acum un sfert de secol. Faimoasele gânduri și viziuni asupra lumii, care au marcat sfârșitul secolului al 19-lea, sunt astăzi depășite. În prezent, disprețuim inteligența. A treia legătură: acest dispreț este sămânța isteriei, a fricii și a terorii care astăzi încleștează Europa. Am ajuns la a patra legătură: ordinea lumii a fost distrusă.
Ei bine, atunci să apară o Nouă Ordine a Lumii! Să vină noul Mesia. Creatorul Universului să se dezvăluie încă odată prin rugul său. Să fie pace, să fie război, să fie revoluții, pentru ca, aici este a cincea legătură- nimeni să nu mai îndrăznească vreodată să mă deranjeze când scriu, atunci când mă eliberez de fantomele imaginației, când cuget!”[4]
Calitatea central-europeană a scriitorului devine relevantă în studierea romanului „Capillaria”. Frigyes, coleg de generație cu Stefan Zweig, privește sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20, acel fin de siècle, prin filtrul nostalgiei, a vremurilor simple, lipsite de conflict.
„Când încerc să găsesc o caracterizare succintă pentru anii de dinaintea Primului Război Mondial, ani în care am devenit matur, mi se pare că formula cea mai pregnantă ce li se poate aplica este aceea de vârstă de aur a statorniciei.(…) Se trăia bine, se trăia ușor și fără griji în acea Vienă de altădată.”[5]
Primul Război Mondial spulberă acea lume, pe care care Zweig o numește „un castel făcut din aceleași materiale ca visurile”[6]. Europa devine câmpul de luptă al ideologiilor, al intoleranței și al pogromurilor. Peste ocean, Gertrude Stein îl condamnă pe Hemingway: „Sunteți o generație pierdută!”. Frigyes, Čapek, Hašek, Koestler, privesc tulburați la marile schimbări și decid să se refugieze în idealismul depășit al secolului al 19-lea, într-o încercare eșuată de a se întoarce în liniștitul la Belle Epoque.
2. Lemuel Gulliver și Emmeline Pankhurst
„Capillaria”, ginecocrația imaginată în 1921, se țese în jurul Călătoriilor lui Gulliver. Frigyes, cel care îl și traduce pe Swift în maghiară, compune cu mult haz a șasea și ultima călătorie a aventurierului englez (a cincea este Călătorie în Faremido, scrisă tot de el.) Motivul principal, în afara pasiunii maghiarului pentru Swift, este simplu: explorările lui Gulliver au inspirat un anumit tip de literatură (deja bătătorită în anii `20 ai secolului trecut) – cronica socială.
Firește, astfel de experimente s-au făcut cu mult înainte de Swift, de exemplu Utopia lui Thomas Morus. Dar acolo unde autorul renașterii încerca să educe, irlandezul satirizează, scriitura sa fiind o oglindă sinceră a Angliei secolului al 18-lea, împrumutând de la Morus doar posibilitatea unei societăți ideale, pe care o îmbină cu propriile sale idei și observații.
Mai mult, Swift amestecă realul cu fantasticul, știința cu observațiile neverosimile, geografia obiectivă cu cea a alterității. Privirea atotștiutoare și tonul glumeț îl fac pe cititor părtaș la ansamblul inedit al interpretărilor societății radiografiate.
În călătoriile sale, Gulliver întâlnește pitici în Lilliput, uriași înalți cât turnurile în Brobdingnag, insule zburătoare (Laputa) și cai înțelepți numiți yahoo. Dar jurnalele sale de călătorie nu sunt cărți pentru copii sau volume destinate consumatorilor de aventură, ci reprezintă parodieri ale vieții politice și sociale din Marea Britanie. De exemplu, împăratul din Lilliput ridiculizează guvernarea Angliei de către Harley și Bolinbroke, amândoi adepți ai tory-ismului, Flimnap (tot din Lilliput) este Sir Robert Walpole, regina din Lilliput are multe asemănări cu Regina Anne, iar războaiele Capetelor Turtite nu sunt altceva decât războaiele europene ce s-au încheiat cu pacea de la Utrecht din 1713.
Astfel, un aspect esențial al romanului lui Swift este trecerea uriașă pe care o are la public și la critici, datorată multitudinii de posibile interpretări: o satiră la adresa guvernelor europene, o cercetare a coruptibilității umane (este omul corupt din naștere sau nu?) ori o reiterare a disputei vechi vs. nou, noi vs. ceilalți
Popularitatea Călătoriilor lui Gulliver este subliniată și de numărul de romane scrise în aceeași arhitectură. Chiar și literatură română consemnează un asemenea exemplu prin romanul lui Ion Eremia, Gulliver în țara minciunilor. Călătoria către noi lumi asigură oportunități lesnicioase pentru satira politică și socială.
Un alt eveniment semnificativ în economia romanului este emanciparea femeii după Primul Război Mondial. Condițiile acestui eveniment sunt excepționale. Marele Război a dizlocat viețile a milioane de oameni. Cifre: Anglia înrolează 5.7 milioane de soldați, Germania 13 milioane, iar Franța 8 milioane[7]. Pe frontul de vest, la Somme și Verdun, aproape 2 milioane de soldați s-au confruntat într-o luptă sângeroasă, care s-a soldat cu aproape 1 milion de victime. Englezii au pierdut 420 000 de soldați, iar francezii aproape 20% (1,6 milioane) din bărbații aflați la vârsta de înrolare. SUA – 116 000, Germania – 1.8 milioane.[8] O generație sacrificată de mașinăria de război.
Una din consecințele înrolării masive în Marea Britanie a fost lipsa, timp de patru ani, a unei forțe de muncă în fabrici. Soluția la îndemână a fost integrarea femeilor, care, în urma efortului depus, au câștigat, în 1918, dreptul la vot. Istoria mișcării sufragetelor este mai veche, și prezintă câteva aspecte interesante. În 1903, Emmeline Pankhurst înființează Women’s Social and Political Union, organizație cu o agendă radicală. Sufragetele, după cum sunt denumite de către cotidianul Daily Mail, membre ale clasei de mijloc și ale burgheziei, fac greva foamei, recurg la vandalism și la terorism (bombe artizanale, incendii, revolte). O altă cale de-a atrage atenția asupra agendei mișcării a fost auto-martiriul. În 1913, la apogeul acestor manifestații, Emily Davison, membră veche a organizației conduse de Emmeline Pankhurst, a intrat pe hipodromul din Surrey, unde se organiza derby-ul de cai Epsom, și s-a aruncat în fața calului aflat în proprietatea regelui George al V-lea. Rănile i-au fost fatale.
Mai mulți istorici consideră că genul acesta de activități a deturnat și a întârziat scopul principal al mișcării, provocând o reacție de respingere din partea opiniei publice, care privea sufragetele drept un grup fanatic, dezlănțuit împotriva instituțiilor tradiționale, dispus la autosacrifiu.
Firește, importantă în construcția ideatică a unui text precum este Capillaria, în economia alăturării satirei de tip swiftian cu mișcarea sufragetelor, ideea de alteritate, de om diferit este esențială. În raport cu celălalt, omul se reinventează, se redefinește pe sine, devine complementar și își găsește locul în ierarhia lumii. Alteritatea capătă numeroase forme, de la bărbați și femei cu capete de câine (cinocefalii), până la sirene, fiind în același timp motiv de fascinație, dar și de oroare. Un element privilegiat în imaginarul celuilalt este relația dintre bărbat și femeie.
Aflați într-o ipostază segregată, bărbatul și femeia caută, potrivit lui Eliade[9], să ajungă la o totalitate primordială. Este un demers care își are rădăcini vechi, anteistorice. În lipsa unei androginizări, miturile despart cele două sexe, și le conferă geografii diferite. În cazul de față, este nimerit să ne oprim asupra legendei amazoanelor.
Amazoanele sunt prezente în numeroase surse, fiind atribuite unui număr substanțial de culturi aflate în vecinătatea Mării Mediterane, a spațiului grecesc (Tracia), și în marile stepe de la răsărit (Sciția). Primul care le amintește este Homer în Iliada. Troienii vorbesc despre Mirina, „sprintena fată amazoană.”[10] Apoi apar la Strabon, Pindar, Vergiliu, Hipocrate și Diodor din Sicilia. Etimologia este confuză și deseori conflictuală: amazonide, alizoane, alazoane, amazoane[11]. De aici, ele intră în legendă și sunt prezente astăzi în numeroase surse, deseori portretizate ca femei puternice, viguroase (fără sâni – a-mazos), luptătoare, sau „ucigașe de bărbați” („vrăjmașele bărbaților”, „egalele bărbaților” ori „iubitoare de bărbați”).
Diodor din Sicilia ne oferă o descriere a femeilor războinice, și a societății amazoanelor: „Obiceiul este ca femeile să facă armata, o anumită perioadă, rămănând fecioare. După ce perioada se încheie, femeile se apropie de bărbați ca să aibă copii; lor li se încredințează treburile importante și toate funcțiile publice. Bărbații își petrec viața pe lângă casă, ca femeile de la noi, și nu fac decât treburile casnice; sunt ținuți departe de armată, de funcțiile înalte și de treburile obștei care i-ar putea îndemna să încerce să scape de jugul femeilor. După ce nasc, amazoanele își încredințează pruncii bărbaților, care îi hrănesc cu lapte și cu alte lucruri potrivite pentru vârsta lor…”[12]
Importantă pentru legenda amazoanelor este obârșia lor. Grecii vedeau în Ares figura paternă a acestor femei-soldați. Unul dintre cei 11 zei de seamă ai Olimpului, fiul al lui Zeus și al Herei, Ares este încarnarea războiului. Statura lui este semeață. Pe cap poartă coif, are platoșă, scut și suliță. În război, alături de el în carul de luptă tras de patru armăsari, sunt cei doi fii ai săi Phobos (Frica) și Deimos (Teroarea) și amanta sau sora sa Enyo (Discordia). Zeul este urât de părinții și, de multe ori privit cu teamă de către omenire, care îi atribuie elemente ale haosului și dezordinii, o lume ale cărei valori sunt răsturnate, aspect esențial în apariția mitului amazoanelor într-o lume condusă de bărbați.
Printre reprezentantele cele mai de seamă ale acestui sex războinic (Asteria, Melanipe, Mirina, Aniope, etc.) se numără și regina Hipolita, cea mai iscusită dintre războinicele amazoane. Firește, Hipolita este fiica lui Ares și apare menționată în două legende importante ale mitologiei grecești: mitul lui Hercule și mitul lui Tezeu.
Regele Eurystheus îi ordonă lui Hercule să îi aducă cingătoarea magică a Hipolitei, primită în dar de la Ares, care îi consființește poziția de regină a tuturor amazoanelor. Eroul o impresionează pe războinică, iar aceasta hotărăște să îi dăruiască podoaba. Dar Hera le sucește planul, semănând discordie în rândul amazoanelor. Urmează o luptă, iar Hercule o ucide pe Hipolita și îi fură cingătoarea.
Tezeu, mai blând decât prietenul său semizeu, o răpește pe regină și o duce la Atena, unde se căsătorește cu ea, Hipolita fiind singura amazoană care face pasul spre altar.
O lume a femeilor luptătoare, supusă totuși virilității masculine (războnice sau casnice).
3. Capillaria
Acțiunea romanului lui Frigyes debutează în timpul Primului Război Mondial. Gulliver se înrolează împotriva dorinței sale în marina engleză. În spatele acestei decizii se află soția sa, a cărei statură este în antiteză cu amazoanele din Capillaria. Femeia, impresionată până la lacrimi de lozinca „trebuie să ne apărăm femeile și copiii plăpânzi”[13], îl trimite pe Lemuel la război. Motivul declanșării războiului este satirizat de Frigyes, care nu ezită să lovească în colonialismul englez, pe care îl consideră responsabil, în parte, (și, în parte, are dreptate) pentru relațiile tensionate ale Marii Britanii cu Germania
„Când germanii au atacat mult iubita mea patrie, care în inocența ei nu fusese nicicum pregătită pentru răutatea omenească – tocmai se ocupa de încorporarea Greciei, iar prin alungarea regelui Transvaalului, de acapararea câtorva colonii nemțești – indignarea provocată de acțiunea lor ilegală a chemat sub arme pe toți bărbații cinstiți, printre care și pe mine.”[14]
Firește, personajul soției sale este construită pe tipicul femeii victoriene, a cărei datorie este susținerea bărbatului, rolul ei în economia romanului, la fel poate ca și în Europa acelor vremuri, fiind depersonalizat. Momentele de afecțiune sunt puține, susținând ideea „sferelor separate”[15]– fizic inferioare, dar moral, pe o treaptă mai înaltă decât bărbatul: „o femeie deosebit de frumoasă (…) și-a consacrat întreaga viață supremei îndatoriri a soției exemplare (…) a subordonat orice alt punct de vedere, orice bucurie frivolă a acestei meniri și îndatoriri – s-a preocupat dezinteresată și cu credință pasionată ca eu să mă pot prezenta în fața semenilor cu sentimentul de demnitate oferit de conștiința bărbatului care, pasionat de soție și familie, le dă totul și renunță la tot în interesul lor (…) mă încuraja și mă îndemna neîncetat la bunătate, la altruism, la devoțiune, la cele mai nobile calități creștinești”[16].
Vasul pe care călătorește în calitate de chirurg este scufundat de o torpilă germană, iar Gulliver se scufundă în abisul Oceanului Atlantic. Aici, la adâncimea de 4 000 de metri, le întâlnește pe oihale. Nu este întâmplător faptul că lumea amazoanelor este izolată, aproape imposibil de găsit. Ea se substituie ideii de insularitate (deși subacvatică), al acelui spațiu utopic (sau distopic), afla în afara geografiei observabile, acolo unde orice este posibil. Este întemeiată și prezența oceanului în această lume răsturnată și închisă, fiind deseori un simbol al haosului.
Prima creatură inteligentă pe care Gulliver o întâlnește este Opula, regina oihalelor, amazoanele subacvatice, o „femeie deosebit de zveltă și totuși împlinită, într-o mantie trandafirie, cu flori minunat colorate în părul plutind unduitor. Pe fața scăldată în zâmbet nu avea nici o urmă de surpriză sau teamă – era frumoasă această față, incredibil, imaterial de frumoasă, petele neverosimil de blânde ale ochilor albaștri păreau două pietre prețioase deasupra buzelor străvezii.”[17] Alături de ea apar alte doisprezece tinere. Una dintre ele, cu un gest natural, neanunțat, își desface mantia și rămâne goală. Goliciunea oihalelor sugerează starea primară, sălbatică, a ființelor primitive, în antiteză cu starea civilizată a lui Gulliver. Firește, gestul subliniază alteritatea ființelor subacvatice. Nuditatea este corelată cu promiscuitatea și, pe urmă, cu canibalismul: „una dintre ele mi-a ridicat brusc brațul și simplu de tot, ca și cum ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume, m-a mușcat de degetul gros, apoi plescăi puțin ca și cum ar fi degustat ceva.”[18]
Iată, deci, o imagine răsturnată a femeilor pământene: pe când soția lui Gulliver este morală și cumpătată, femeia oihală se subordonează unor principii hedoniste: „în care dragostea(…) nu are nimic comun cu noțiunea conservării (…) ce se epuizează în pasiunea și dăruirea uneia dintre oiha-le față de cealaltă.(…) Oihalele sunt interesate doar de bucuria senzuală ridicată prin rafinament și intensitate la nivelul bucuriei spirituale.”[19]
Limba oihalelor este nearticulată, și prea puțin intelectualizată, fiind compusă din onomatopee și interjecții care exprimă numai „pasiunile și fluctuațiile stărilor sufletești”.[20] Subtilitatea, dacă ea există cu adevărat în textul lui Frigyes, dispare în momentul în care Gulliver face următoarea declarație: „Am fost surprins că pe calea asta o limbă imperfectă, alcătuită numai din interjecții, se putea exprima atât de perfect, căci prin metoda amintită majestatea-sa realiza mai repede și mai bine ceea ce voia să-i spun, decât stimabila Mrs. Pankhurst sau doamna Ellen Key, dacă aș fi vrut să le explic același lucru în engleză, deși în cursul activității puse în slujba eliberării femeii ele obținuseră multă dexteritate în oratorie și-n dezbateri”[21].
Apoi, într-o discuție cu regina oihalelor, este dezvăluită adevărata dimensiune a ironiei autorului, care, pe alocuri, frizează resentimentul: bărbații și-au păstrat cu gelozie toate avantajele pe baza dreptului celui mai puternic. Drept dovadă femeile nu aveau voie să facă ce fac bărbații, să muncească, să se cultive, să se spetească din zori și până în noapte, să se abrutizeze. Nedreptatea cea mai absurdă, continuă autorul, este faptul că femeilor li se interzice să facă armata și să moară pentru patrie: sunt lipsite de dreptul sfânt și înălțător pe care-l au fără excepție bărbații oricărei națiuni europene: va să zică bărbații tuturor națiunilor pot să-și apere granițele oatrei atacate mișelește de ticălosul dușman extern care i-a impus războiul pe nedrept. Francezii, englezii, germanii, rușii, ungurii, austriecii, sârbii – au dreptul să-și apere patria atacată de ceilalți, doar femeile nu au nicăieri acest drept.”[22] Consecința aceste „oprimări” este că femeile „au regresat, au decăzut, au degenerat și s-au ticăloșit spiritual”[23]. Prin urmare au devenit mai frumoase decât bărbații și având timp liber la discreție, nu le-a mai rămas altceva de făcut decât să se bucure de plăcerile vieții – „femeile au fost nevoite să trăiască din ceea ce devenise sensul vieții lor, adică acela de a fi iubite, răsfățate, de a li se produce cât mai multe bucurii.”[24]
Firește, lumea subacvatică a lui Frigyes și conflictul femeie/bărbat (sufragetă vs. patriarhat) nu poate exista în afara unui mascul pe măsură. Bărbații Capillariei sunt creaturi inferioare. Denumiți bulloki, numele lor este o combinație etimologică între cuvântul bull – taur și bollock – testicul. Rolul lor, precum îl sugerează numele, este de partener sexual și de animal de povară, cu o morfologie de coșmar: „aducea la prima vedere cu un țipar. Am observat însă, îndată că nu era nici pește, nici țipar, că avea un cap aparte, un gât și un trunchi, și numeroase membre complicate. Ceea ce m-a surprins și m-a tulburat din prima clipă fusese probabil capul: acest cap avea față în accepțiunea omenească a noțiunii. Mai jos de scăfârlia voluminoasă, cheală, cu proeminențe, și fruntea destul de înaltă, mijeau din orbite adânci doi ochi plini de văpaie, în loc de nas se profilau două fose sub care o barbă lungă, fâlfâitoare acoperea gura.”[25] Este un monstru de coșmar, cu brașe subțiri și mîini mărunte care se deplasa pe fundul oceanului în mișcări convulsive. Are pene , blană, păr, solzi și este „concomitent mamifer, pește, pasăre sau poate vierme.”[26]
Un al treilea scop pe care bulloki îl au în această lume a „ucigașelor de bărbați” este, evident, cea de hrană. Oihalele îi prind și le zdrobesc capul, apoi îi mănâncă cu o pasiune vorace, bărbații alimentând dieta hiperproteică a femeilor conducătoare.
Bullokii sunt arhitecții și constructorii clădirilor care formează orașele oihalelor. Creierul bullokilor, la bătrânețe, produce un fir textil foarte fin din care femeile își țes hainele. Din creier, atunci când nu se obțin haine, se prepară o delicatesă asemănătoare cu budinca. Pentru a-i îngrășa creierul și pentru a produce un desert cât mai delicios, oihalele îndoapă bullokii cu plante de nutreț. Autorul constată cu umor că plantele respective sunt de fapt cărți: „Am fost de-a dreptul uluit: era o carte științifică, dacă îmi aduc bine aminte, Zarathustra lui Nietzsche, complet muiată în dezagregare. Majestatea sa mi-a spus că bullokii, pentru consum sunt îngrășați câteva săptămâni cu această plantă, ca să aibă creierul gustos și ușor comestibil.”[27]
Îngrășarea bullokilor cu cărțile lui Nietzsche deschide posibilitatea unei sume de interpretări, cu valențe diferite: în Așa grăit-a Zarathustra, filosoful german declară martial – „Femeia nu-i încă în stare să fie prietenă: pisici şi păsări sunt întotdeauna femeile. Sau, cel mult, vaci. Femeia nu-i încă în stare să fie prietenă. Dar spuneţi-mi, bărbaţilor, care din voi e-n stare de prietenie? ”[28] (criticii susțin că nu ar fi vorba despre misoginism, ci despre anti-feminism). Poate e vorba despre măsura omului superior, complementare idealurilor bărbătești, sau poate, Frigyes supune gândirii mitul canibalului, despre care vorbeam mai devreme, consecință a unei promiscuități primitive, versus refuzul bărbatului savant de a se delecta cu plăcerile lumești.
Un alt fapt remarcabil pe care îl consemnează autorul este că acești bulloki se află într-o continuă evoluție. Muncitorii și-au transformat membrele în unelte pentru construcție, iar soldații, pentru că războaiele între masculi încă există, și le-au dedublat : „la capătul aripioarelor au apărut gheare ascuțite (…) timpanele produceau un zgomot infernal pentru surzirea bullokilor inamici (…) sacul lacrimal a cedat locul unor glande minuscule cu secreție otrăvitoare (…) degetele erau prelungite și ascuțite”.[29]
Avem de-a face, prin urmare, cu o societate a femeilor dezlănțuite sexual, consumatoare de plăceri și devoratoare de bărbați (dușmani de moarte și/sau sclavi), care stă nu doar sub semnul lui Ares, ci și al Afroditei – răzbunarea sângeroasă a femeilor de pe Insula Lemnos, și al lui Dionysos – preotesele nebune cunoscute drept menade sau bacante. Într-un moment de slăbiciune Gulliver, care se îndrăgostise de Opula, regina oihalelor, își mărturisește iubirea într-un mod… nepotrivit contextului. Printr-o erecție. Opula realizează că e bărbat, ordonă arestarea lui și deportarea într-o colonie de muncă a bullokilor. Aici, protagonistul ia parte la războaie între diferitele triburi, asistă la dispute politice și află de ce aceștia construiesc febril turnurile din Capillaria, fără a locui de fapt în ele. „În societatea acestor stârpituri amărâte se înrădăcinase ideea fixă că deasupra mediului dens în care trăiesc (adică deasupra apelor ce împovărează fundul mării) există o lume – dacă ar putea s-ajungă într-un fel la ea – mult mai fluidă, mai luminoasă, infinit mai mare și mai liberă.”[30] La fel ca supușii lui Nimrod, bullokii își văd turnurile distruse (de oihale, desigur) înainte de izbăvire.
Aflat în mijlocul unei bătălii sângeroase, Gulliver reușește să scape din lumea subacvatică și se întoarce în Europa. Dar influența Capillariei îl afectează în așa măsură încât câteva luni se crede femeie și se îmbracă doar în rochii. Prezența îndelungată în preajma amazoanelor l-a emasculat, nu mai suportă mirosul bărbaților și încearcă să comunice cu salvatorii săi prin țipetele isterice ale limbii oiha.
4. Concluzii
La începutul prezentării aminteam de statutul central-european al scriitorului Karinthy Frigyes, ca fiind un element important în contextualizarea și înțelegerea romanului său, Capillaria. Volumului i se poate pune foarte ușor eticheta misoginismului, mai ales astăzi, când, cel mai probabil, îl citim ca pe o curiozitate literară, publicată într-un areal cultural greu de definit, și, cel mai important, pe cale de dispariție. Lupta intestină pe care o duce maghiarul cu zeitgeist-ul în continuă schimbare, într-o lume tulburată de schimbarea bruscă a identități îi conferă însă o particularitate actuală. Frigyes nu este misogin, ci, la fel ca Nietzsche, și la fel ca o bună parte din contemporanii săi (mai ales cei britanici) anti-feminist. Respinge mișcarea sufragetelor, violența și radicalismul ei (minimă în raport cu alte ideologii ale vremii), dar, în nici un moment nu îl putem bănui de reavoință la adresa femeilor și la adresa unor drepturi inalienabile. Pasul pe care îl face în satira acestor femei radicale, ce depășeșc uneori limitele rezonabilității, este natural – le va asemăna cu un trib de amazoane, „devoratoare de bărbați”- distrugătoare a tradiției patriarhale, iar analogia îi este la îndemână. Precum Swift, Frigyes jonglează inocent, folosind armele ironiei și a umorului.
Firește, în contextul vremurilor care au urmat, mica lui joacă devine mundană și se rătăcește în marile drame ale celui De-al Doilea Război Mondial și al Războiului Rece, perioadă pe care nu o mai prinde (moare în 1938). Totuși, calitatea lui se află în subsidiar. Prin vocea sa specifică literaturii refuzului, maghiarul ne transmite mesajul cel mai important al generației sale, și împreună cu acest mesaj, cântecul de lebădă al unei zone (mediane) brutalizată de marile schimbări ale secolului 20: nu vă încredeți în istorie, promisiunile unei lumi utopice sunt chemări deșarte, fiți totuși pregătiți pentru schimbare și întâmpinați-o, pentru binele nostru, al tuturor, cu umor și cu puțină auto-ironie.
Bibliografie selectivă:
Babeți, Adriana, Amazoanele, o poveste, Iași, editura Polirom, 2013;
Boia, Lucian, Între înger și fiară, Mitul omului diferit din Antichitate până în zilele noastre, București, editura Humanitas, 2011;
Hobsbaum, Eric, Era extremelor, o istorie a secolului XX, 1914 – 1991, Chișinău, editura Cartier, ediția II, 2015, pp.38-39;
Frigyes, Karinthy, Călătorie în Faremido, Capillaria, București, editura Minerva, 2005;
Zweig, Stefan, Lumea de ieri, Amintirile unui european, București, editura Humanitas, 2012.
[1] Karinthy Frigyes, Călătorie în Faremido, Capillaria, traducere de Eugen Hadai, prefață de Ion Hobana, București, editura Minerva, 2005, pag.5.
[2] Ibidem, pag.7.
[3] Ibidem, pag.22.
[4] Karinthy Frigyes, Chains, http://djjr-courses.wdfiles.com/local–files/soc180:karinthy-chain-links/Karinthy-Chain-Links_1929.pdf, pag.4, traducere din limba maghiară în engleză de Adam Makkai, traducere în română de Cristi Vicol
[5] Stefan Zweig, Lumea de ieri, Amintirile unui european, traducere de Ion Nastasia, București, editura Humanitas, 2012, pag.15.
[6] Ibidem, pag.19
[7] Adriana Babeți, Amazoanele, o poveste, Iași, editura Polirom, 2013, pag.182.
[8] Eric Hobsbaum, Era extremelor, o istorie a secolului XX, 1914 – 1991, traducere de Liliana Ionescu, Chișinău, editura Cartier, ediția II, 2015, pp.38-39.
[9] Lucian Boia, Între înger și fiară, Mitul omului diferit din Antichitate până în zilele noastre, traducere de Brândușa Prelipceanu și Lucian Boia, București, editura Humanitas, 2011, pag. 11.
[10] Adriana Babeți, op.cit., pag. 27.
[11] Ibidem.
[12] Lucian Boia, op.cit., pag. 21.
[13] Karinthy Frigyes, op.cit., pag. 110.
[14] Ibidem, pp. 109-110.
[15] Kathryn Hughes, Gender Roles in the 19th century, https://www.bl.uk/romantics-and-victorians/articles/gender-roles-in-the-19th-century.
[16] Karinthy Frigyes, op. citit,.107-110.
[17] Ibidem, pp. 129-130.
[18] Ibidem, pag. 135.
[19] Ibidem, pag. 151-153.
[20] Ibidem, pag. 151.
[21] Ibidem, pag. 155.
[22] Ibidem, pag. 156.
[23] Ibidem.
[24] Ibidem, pag.157.
[25] Ibidem, pp. 122-124.
[26] Ibidem, pag.124.
[27] Ibidem, pag.169.
[28] Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, O carte pentru toți și niciunul, introducere, cronologie și traducere de Ștefan Augustin Doinaș, București, editura Humanitas, 1996, pag. 117.
[29] Karinthy Frigyes, op.cit., pag. 230.
[30] Ibidem, pag. 166.
