Apărută pe piaţa culturală într-un moment în care timpul pe care subsemnatul îl putea aloca lecturii şi comentariilor tindea spre zero (anul 2016), cartea de debut al lui Miloş Dumbraci, Hoţul de moarte (Editura Millenium Books, 2016), a constituit, de la bun început, pentru mine cel puţin, o dilemă. Am parcurs-o fragmentat, povestire cu povestire, pe măsură ce mai găseam câteun moment liber, întrebându-mă în ce zonă de expresie a fatasticii ar putea fi încadrat autorul, pentru că, în percepţia mea, ceea ce „scotea din rând” volumul respectiv era tocmai zona ei „secundară” de expresie. Să explic.
Dintru-început, odată ce volumul este parcurs în întregime, devine limpede că intenţia lui Miloş Dumbraci cu această carte de debut a fost aceea de a arăta că poate să joace „de pe orice poziţie”. Într-adevăr, probabil că nu sunt foarte multe cărţile în care să se poată găsi atâtea subgenuri de science-fiction & fantasy la un loc: hard sf, sf distopic, cyberpunk, steampunk, fantastic, fantasy, dark fantasy, horror. Pe de altă parte, însă, la o privire atentă, se poate destul de lesne observa că toate aceste povestiri, atât de diferite între ele, au totuşi un „cel mai mic numitor comun”, un fir roşu care trece prin fiecare din ele, dezvăluind astfel supratema, zona de interes predilect a autorului: lumea armelor, universul militar închipuit şi transfigurat în majoriatea acestor istorii potrivit imaginaţiei sale.
Nu mai puţin, însă, aşa şi cum arătam mai sus, din punctul meu de vedere, conţinutul cărţii poate fi segmentat în două componente fundamental diferite.
În prima categorie ar intra nouă povestiri ( Hoţul de moarte, Anchetă pe terra.322, Minţi de diamant, Cal mechanic la rege, şah, Jack şi moartea ankylozaurului, Pieile de fier, Poveste amară, de foc şi pară, Expresul de Alabama, Triţii de pe Jawdah) în care autorul construieşte, în cel mai clasic mod cu putinţă, lumi imaginare jonglând cu diverse noţiuni, concepte şi alte „ustensile” din arsenalul ficţiunii speculative tehno-fantastice (roboţi, intelegenţă artificială, tehnologii avansate, călătorii temporale, hackeri, androizi, mutanţi, dragoni, fiinţe virtuale, împăraţi, regi, zei, fiinţe extraterestre de tot felul) într-un fel de carusel debordant al imaginaţiei numai bun, zic eu, pentru a aduna noi adepţi pentru cultura science fiction & fantasy.
Şi, există în carte şi o a doua categorie de povestiri (ei, aici e-aici !), în care, după părerea mea, avântul creativ al autorului se rafinează şi capătă un pronunţat caracter personal, ca o „marcă” proprie originală, care este numai a lui. Şi spun asta pentru că, în aceste poveşti, Miloş Dumbraci reuşeşte să schiţeze un univers care mie îmi pare că îi defineşte cel mai bine identitatea sa artistică (şi subconştientul, poate, dacă vreţi). Sau, pentru că mi-au plăcut mie în mod special, cine ştie. Este vorba de un număr de cinci povestiri (Suflet de arţar, Şamanul şi kurganul, ZMB, Molokan, Dincolo, bezna) în care, utilizând ca fundal al acţiunii lumea reală (fie aceasta şi într-o formă distopică: ZMB, Molokan), autorul ne poartă în scurte călătorii prin misterele lumii şi ale psihicului uman. Trebuie să spun apăsat că asocierea între dramele istoriei (Al Doilea Război Mondial, bătălia de la Stalingrad, războiul din Transnistria) şi manifestarea unor fenomene care scapă înţelegerii imediate (Şamanul şi kurganul) sau care ne introduc în posibila funcţionare subtilă a universului (Suflet de arţar) sau care ne oferă o incursiune în abisurile minţii umane (Dincolo, bezna) mi se pare a fi o formulă creativă de mare impact, pentru că dramatismul realităţii asociat cu încercarea de a dezvălui misterele lumii nu poate să aibă ca rezultat decât generarea unei emoţii maxime. La fel de reuşită mi s-a părut şi conturarea universului distopic din cele două povestiri interconectate, ZMB şi Molokan. O lume post-apocaliptică (şi un pic ucronică prin referirile la un trecut diferit faţă de cel care ştim că a fost) în care fosta Uniune Sovietică este singurul stat care a supravieţuit unui eveniment catastrofic, într-o formă de organizare care a mixat marxismul şi religia ca fundamente ideologice şi al cărei mecanism social încremenit în ierarhii şi corupţie este, ici şi colo, în zone periferice şi greu accesibile, „zguduit” de evenimente pentru care nu există explicaţie şi care trebuie investigate după litera procedurilor birocratice. Modul cum Miloş Dumbraci a construit această lume (decor, structură socială, personaje, replici, situaţii, rezoluţia misterului) mi s-a părut a fi o dovadă de veritabilă virtuozitate creativă.
Pornind de la aceste observaţii, trebuie să recunosc că mi-aş fi dorit ca autorul acestor poveşti să-şi continuie aceast “marcă” proprie, dezvoltând acest filon rezultat din împletirea între realitatea istorică şi ale ei evenimente contorsionate şi enigmele subtile sau evidente ale lumii (fie acestea prezentate şi în varianta lor mai mult sau mai puţin întunecată: dark fantasy & horror). Cred că oricare dintre aceste cinci povestiri amintite mai sus ar fi putut (sau ar putea) fi dezvoltată extrem de spectaculos în formula unui roman modular, în care istorii diferite converg spre definirea aceluiaşi univers (mai ales că începutul a fost făcut prin similitudinile existente între Suflet de arţar şi Şamanul şi kurganul, pe de o parte, şi ZMB şi Molokan, pe de alta: aceeaşi ramă-cadru de poveste şi acelaşi erou).
Dar, se pare că, cel puţin deocamdată, istoria literaturii sf&f va consemna că lucrurile s-au întâmplat altfel, pentru că în cele două cărţi subsecvente acestui prim volum, Miloş Dumbraci nu a ales să meargă nici pe calea hard sf şi nici pe cea la care m-am referit mai sus, ci a preferat să dezvolte o altă direcţie, aceea a unor lumi fantasy de inspiraţie mitologică. De bună seamă, a procedat aşa pentru că această zonă i-a fost cea mai dragă inimii lui. Foarte bine, nimic de comentat. Aşa se face că atât în Luizienii (Editura Millenium Books, 2016), cât şi în Flamura Neagră (Editura Vremea, 2018) aveam de-a face cu adevărate fresce ale unor lumi imaginare (chiar dacă şi în cheie steampunk, în cazul Luizienii) şi ale unor înfruntări de tip epopeic care se întâmplă în interiorul lor. De remarcat şi faptul că fiecare din aceste cărţi îşi au rădăcina în povestiri aflate în volumul de debut (Cal mechanic la rege, şah şi Pieile de fier), ceea ce denotă că autorul are o continuitate clară a efortului creativ şi, de ce nu, chiar şi un plan.
N-aş încheia fără a preciza faptul că, din perspectivă stilistică, ceea ce îl scoate în evidenţă pe Miloş Dumbraci este scriitura foarte dinamică (cinematografică, în multe ipostaze, şi chiar un pic abruptă, pe alocuri) precum şi abilitatea de a creiona câte o identitate limpede chiar şi personajelor secundare din poveştile sale prin mijloace sumare dar foarte eficace (o replică definitorie, un gest, o atitudine) care le „ştampilează” şi le definesc (ceea ce ne arată că autorul are un simţ acut de a sintetiza identitatea umană).
De asemenea, felicitări celor două edituri (Editura Millenium Books şi Editura Vremea), precum și editorului Michael Hăulică, care au adus în atenţia publicului un autor care (părerea mea), dacă îşi va dezvolta “marca” proprie de care vorbeam mai sus, are şanse bune să ocupe un loc stabil în panoplia sf-ului românesc.
Şi, la final, dacă aceste câteva comentarii pe care tocmai le-aţi parcurs vă pot determina să citiţi sau să recitiţi aceste cărţi, tot ce îmi rămâne de făcut este să vă urez, ca de obicei:
Lectură plăcută să aveți!
