— Ruth, mă luase mama în primire pe un ton mustrător, așa cum nu o mai făcuse demult. Nu mai tot vagabonda atâta! Mai stai și pe acasă, că ești fată mare de acum.

— Dar ce am făcut? i-am răspuns cam neatentă, pentru că eram sătulă de poliloghiile ei. Mă tot uitam către ușă, ca să o pot șterge cât mai repede de acolo.

— Păi asta e problema, că umbli pe toate coclaurile, Dumnezeu știe pe unde. Acasă nu faci mai nimic. Începea să ridice tonul, ceea ce nu era de bine. Hai să stăm de vorbă, să vedem ce este de făcut că nu prea mai răzbesc singură.

— Te ajut, cum să nu! am făcut eu o repliere strategică, cu gândul să o îmbunez, să pot pleca rapid. Dau repede o tură pe afară, iar apoi stau de vorbă cu tine cât vrei.

— Du-te, dar să te întorci repede! Și ai grijă de bicicletă. Nu o mai lăsa aruncată pe la cosmodrom, că ți-o calcă vreun rover.

Am țâșnit. Așa era cu mama. O îmbunam repede. Aș fi vrut să fiu mai cuminte. Simțeam că nu stăteam prea mult pe acasă, că nu o ajutam destul. Când mă gândeam îmi părea rău, parcă simțeam așa o apăsare la inimă. Dar altceva mă trăgea afară, mă făcea să sar pe bicicletă și să pedalez până simțeam că mă sfârșesc și mă topesc în iarba verde ori pârlită a câmpului. Altădată pedalam încet, inspirând aerul încet și lung până simțeam că încep să plutesc, că sunt doar aer, una cu cerul, că mă prefir spre nori ca o ploaie inversă, ca un abur. Apoi expiram, la fel de lent, infinit de încet, ca să-mi reintru în trup, să mă reconturez pe bicicleta devenită o parte din mine, un întreg indisolubil, înaintând cu rostogoliri tandre pe drumul de pământ bătucit, dar și către un viitor îndărătnic, frisonant. Simt și acum acea bucurie, acea explozie lentă în lume, acea înrudire cu tot ce mă înconjura. Pedalam către locul de întâlnire cu prietenii mei, dar și către lumea din sufletul meu, infinită, nestăpânită.

Era pe vremea trecerii de la porumbul de fiert la cel de copt. Trebuie să fi mâncat prune din prun, să fi băut lapte abia muls, să fi alergat cu tălpile goale prin iarba arsă şi pe asfaltul încins ca să înțelegi acest lucru. Era după Sf. Mărie, spre sfârşitul lui august, atunci când începe să aburească țuica la țeava cazanului, nopţile să te taie, uneori, din senin, cu răsuflări răcoroase, iar tutunul să se usuce singur pe tulpină. Trecuse vremea porumbului de lapte. Trecuse şi cea a știuleților cu boabele ca de brânză, ce se sfărâmă între dinţii pofticioși. Acum bobul era ca un miez de nucă, dacă îl învârteai încet pe jar, doar pe jar, stingând flăcările ce răsar năbădăioase cu vin ori chiar cu bere.

E bine să fii fată, să fii șatenă şi înaltă. Şi e plăcut când băieţii scormonesc curioşi cu privirea prin decolteul pe care nu îl ai, prin țesătura deasă, vai, prea deasă, a unui tricou primit cadou de la nişte rude ce lucrează la un parc de distracții aproape de Saturn. Așa gândeam atunci. Mergeam la prietenii mei, pe insula Ghiulem, între două braţe ale Colentinei. Mi-am rezemat bicicleta de gardul de sârmă al cosmodromului la ora zece. Ştiu sigur acest lucru, căci tocmai pleca naveta de seară către Venus. Am privit-o câteva clipe cu lasă jeturi multicolore în urmă, ca nişte artificii răzleţe şi înfundate, acoperind o bucată de cer şi miile de stele sticloase şi pulsând acolo.

Povestea aceasta a început aşa domol, cu imaginea porumbului nostru cel de toate zilele, însă o să vedeţi că nu e deloc una liniştită. Toate poveştile au un final fericit. Desigur, doar pentru unii, căci zmeul şi vrăjitoarea nu pot spune că sunt prea bucuroşi. Maxim Gorki spunea undeva că toate poveştile sunt triste. Dar cine mai citeşte astăzi Maxim Gorki? De fapt, cine mai citeşte orice în timpul nostru, în afară de câţiva bătrâni rătăciți şi de câţiva muzeografi instalați în fostele biblioteci de pe vremuri? Pe mine m-a învățat bunica, poate ultima scriitoare de pe Pământ. Scrie şi acum, cu bucăţi de grafit, pe care şi le ascute singură.

Şi mie îmi plăcea mult porumbul. Şi copt, şi fiert. Nu mă omoram după țuică, însă îmi luam conștiincioasă rația în fiecare dimineaţă. Pe stomacul gol, aşa cum cereau instrucțiunile. Lăsasem în spate Bucureștiul. Bunica îmi povestise că, pe vremea când ea era de vârsta mea, oraşul avea clădiri înalte, unele chiar cu zece sau douăzeci de etaje. Mai mult, erau construite în sus şi nu în jos, cum se obișnuiește astăzi. Şi mai spunea că fiecare clădire era luminată cu ceva, căci oamenii nu puteau să vadă atât de bine în noapte, cum se întâmplă în prezent. Privisem oraşul de pe pod şi nu văzusem decât casele risipite printre pruni, mici şi chircite faţă de pomii înalți şi cu ramurile risipite peste acoperișuri. Mă bucurasem când văzusem atâtea prune pe crengi. Mă bucurasem, căci ştiam că vom avea mult gem la iarnă. Şi mai ales că va fi multă-multă țuică, să fie toată lumea fericită…

Chiar era vremea porumbului copt, căci îi simţeam mirosul de departe. Simţeam frenezia excitată a prietenilor mei învârtind ţepuşele cu ştiuleţii puşi pe jar. Am abandonat bicicleta lângă gard, mi-am dezlipit ochii de la naveta cosmică, ce repede devenise un punct mişcător, dar insignifiant pe cer, şi am păşit grăbită către malul Colentinei, către focul pârguit în cărbunii încinşi de sub boabele ce stăteau să plesnească.

*

— Mamă, ești aici? am întrebat speriată, după ce m-am smuls din cheagul unui somn ca de smoală. Mamă, ești acasă?

Niciun răspuns. Eram în pat, în cămașă de noapte albă, una nouă, de care nu-mi aminteam. Soarele se arunca năpraznic prin fereastră, lovindu-mă peste față, deci era trecut de ora două. Mă dezvelisem, iar un vânt subțire se strecura prin ușa întredeschisă, făcându-mă să tremur ușor. Nu eram în patul meu, în camera mea, în hainele mele. Când am dat să mă ridic o durere de nespus parcă m-a tăiat pe din două. Aproape am leșinat. Nu știu cât am stat așa, privind fără să văd către ușa dincolo de care nu vedeam nimic și de unde nu venea nimeni. Cu o imensă teamă, am deschis ochii din nou și am ridicat mâna dreaptă ca să alung o muscă ce își făcea de lucru pe nasul meu. M-am răsucit ușor, ca să nu mai simt durerea aceea mortală, și am încercat să-mi cobor picioarele. Iar atunci mi-am amintit.

Trecusem prin gardul din plasă de sârmă al cosmodromului, așa cum făceam de obicei, după ce lăsasem bicicleta pe din afară. Poteca ducea prin iarba înaltă de aproape jumătate de metru către clădirea părăsită a unei stații de pompare a apei. Băieții spuneau multe povești cu această clădire. Se știa că era acolo de pe vremea când în acel loc fusese o unitate militară după războiul din 2045. Rușii stătuseră acolo cu avioanele ce le mai rămăseseră, după ce chinezii veniseră zeci de milioane și  le ocupaseră întâi Siberia, iar apoi au trecut munții și au venit spre Europa, spre noi. Rușii nu i-au putut opri. Noroc cu europenii. Așa că rușii și-au adus lângă Bucureștiul deja părăsit flota de avioane. Când războiul s-a încheiat nu a câștigat nimeni. Mulți s-au refugiat pe stațiile orbitale, dar și mai mulți au murit. Atunci a fost construit cosmodromul, iar numele îi vine de la ruși. Deși Martin tot spune că vine de la Cosma, un astronaut român, primul comandat al stației Europa Unită de lângă Neptun. Clădirea pompelor a rămas părăsită, departe de piste, undeva la vreo cinci kilometri. Rar vine cineva de la pază, și mai rar vreun oficial, Ceva mai departe, mai aproape de piste, de fapt,  este un alt gard, din beton, cu senzori și bine păzit pe dinăuntru.

Iarba ce îngusta cărarea mă gâdila la glezne. Și-mi plăcea.

Băieții erau acolo, în cuibul nostru din partea de vest a clădirii. Stăteau în fund la umbra mărului pădureț aflat la câțiva metri. Cu ei se găsea și Alexandrina, prietena mea cam deșirată, cu părul ei cânepiu legat cu o fundă roșie îngustă. Răscolea jarul cu o surcică, iar de unde eram nu puteam să-mi dau seama unde se termină mâna și unde începe nuiaua. Porumbii, toți puși în țepușe, se coceau încet, iar mirosul îl simțisem de la gard.

— Ai venit, m-a întâmpinat Ronald, cel mai mare dintre noi, înalt, bine făcut, atlet desăvârșit și cu multe coșuri pe față. Îi plăcea fizica, ne înnebunea cu legile lui Newton și Ohm, fiind foarte convins că va deveni explorator dincolo de Brățara de zale de dincolo de Pluto, asteroizii vijelioși de care încă niciun om nu a putut să treacă. Aștepta să facă 18 ani, ca să poată să între într-o colonie de educație științifico-militară, poate chiar pe stația „Dumitru Prunariu” de pe orbita lui Marte. Mă gândeam la toate acestea pentru că îmi plăcea Roland și visam să mă ia cu el la capătul lumii, să stăm pe iarba mătăsoasa iarbă artificială a unui avanpost și să privim trecerile vijelioase ale asteroizilor din Brățara de zale. Rămăsesem dincolo de conductele groase de metal ce se încăpățânau să nu ruginească, folosite odinioară pentru a aspira apa din Colentina, gâtuită ceva mai departe, acolo unde, în urmă cu zeci de ani, fusese lacul Herăstrău. Îmi plăcea și mie să stau cu spatele lipit de oțelul călduț și să-l privesc pe Roland, să-l ascult vorbind și să mă prefac câteodată că mă enervează.

Acum, acest gând îmi face rău. Imaginea se înnorează rapid, durerea urcă din fiecare fibră a corpului, iar greața urcă din stomac, din piept, din inimă. Mă răsucesc tăiată de durere și vomit icnit, mai mult fiere și necaz. Simt cum cad din pat, cu și mă izbesc cu capul de podeaua de lemn mânjită cu propria-mi vomă. Împing cu piciorul în rama patului și reușesc să mă întorc pe spate. Rămân așa, aproape leșinată. Creierul nu vrea să stingă lumina. Face întuneric în cameră și în viața mea, lăsându-mă să văd flash-uri din acea seară de groază. Mă văd pe mine trântită pe spate, simt bulgării de pământ sfărâmându-se sub coastele mele ce stau să plesnească. Deasupra mea este un corp greu, o mână ce-și face loc între picioarele mele, o față știrbă și rânjită deasupra feței mele. Îmi înfig mâinile în claia lui puturoasă, trag, dar el nu se clintește. Încerc să-i bag degetele în ochi, iar el se înfurie și mă pocnește cu pumnul peste nas. Nu mai mișc, nu mai am putere să ripostez. Sângele îmi curge din nas în jurul gurii, iar el îl linge hulpav. M-a trezit durerea ascuțită din pântece, când m-a pătruns cu brutalitate. Am țipat și l-am lovit cu pumnul în ureche. Mi-a ridicat capul și mi l-a izbit de pământ. Atunci s-a întunecat totul…

— Ruth, Doamne, Ruth! țipă mama acum, dar nu aud decât șoapte, mai mult îi citesc pe buze disperarea.

*

— Pune-l să o muște de umăr, Eli! Tare! Să-și înfigă dinții în carnea ei slăbănoagă! se agită o fată plinuță, brunetă, cu părul tuns perie. Se agită în spatele tânărului aproape goală, doar cu un tricou scurt care-i acoperă bine sânii mici, abia vizibili, și în niște chiloți vișinii, înguști, făcându-i fundul să pară și mai mare. Își proptise mâna stângă în spătar și dreapta în brațul de sprijin al scaunului. Privea scena violului derulată pe ecranul lat din fața lor, surescitată, încercând efectiv să năvălească în scenariu cu muntele ei de emoții.

— Adela, mă lași!? Ăsta-i proiectul meu pentru cursul Digital Narrative, nu e distracția ta! se întoarce cumva și furios, și amuzat către fata ce-i respiră sacadat în ureche. Un pic de viol artistic mai acceptă ăștia la școală, dar cu sadismele astea a le tale cred că depășesc măsura!

— Ei, daʼ nu! Partea asta e numai pentru noi, așa… Să ne simțim bine, se repliază fata și dă să atingă zona plată pentru comenzi a tastaturii.

— Nu! sare tânărul rapid și îi împinge mâna. Îți dau eu să te simți bine!

O prinde în brațe și o împinge atent, dar decis spre colțul camerei, acolo unde o saltea este pusă direct pe podeaua de lemn, cu două cearșafuri roșii mototolite pe ea. Începe să o sărute pe gât înainte să o împingă pe patul improvizat.

— Stai, ce faci? șoptește Adela. Pare că nu înțelege.

— Să ne simțim bine, nu asta ai spus?

— Mă refeream la povestea ta digitală…

Nu mai continuă, deoarece o sărută apăsat și-și bagă mâna în chiloții ei vișinii.

— Ai putea să…, începe el când vede că fata nu este foarte participativă. Pune și tu mâna!

— Da, sigur, face ea și-l trage spre ea, desfăcându-și picioarele larg. Apoi îi prinde umerii în palme și-i apropie trupul de al ei aproape cu violență.

Eli se agită câteva secunde, neștiind dacă trebuie să continue să o penetreze sau să se desfacă din strânsoarea fetei, deoarece abia mai respiră.

— Mai ușor, te rog, îi șoptește nu prea drăgăstos în ureche.

— Poftim?

— Mă sufoc!

— A, de ce nu spui așa? vine răspunsul pe cel mai neutru ton posibil. Bagă mai departe!

Slăbește strânsoarea, iar el își ridică ușor capul. Vede că ea privește spre dreapta, cu ochiii largi deschiși la ecranul computerului.

— Adela, ce dracului!? exclamă și se oprește din nou.

Își înfige dinții în umărul ei drept.

— Hei, mă doare! Ce te-a apucat?

— Păi nu ziceai să o mușc pe aia!? Încerc pe tine…

— Ia vezi că mă supăr! Acuʼ te dau jos!

După câteva minute, tânărul se dă la o parte singur își recuperează blugii cu multe buzunare, scurți până la genunchi, îi miroase circumspect și constată că nu put atât de tare. Se îmbracă. Fata a intrat în baie, de unde se aude apa curgând. Pe când Eli se reașează în scaun, ea se întoarce, având pe față stropi de apă. Acum mai poartă doar tricoul. Chiloții vișinii au rămas printre cutele cearșafurilor roșii. Vine din nou în spatele lui și privește fascinată cum degetele lui ating punctele sensibile, abia conturate ale ecranului, făcând vântul să bată încet pe deasupra ierbii de lângă vechea stație de pompare, să scuture ușor frunzele mărului pădureț, lăsând câte un fruct să respecte legea gravitației și să ajungă pe pământul brun de la bază.

— Ceva lipsește, șoptește Eli meditativ, după ce degetele lui delicate s-au oprit, iar el s-a dat puțin în spate, cu tot cu scaun, pentru a-și admira opera. E prea brusc totul, mormăie mai departe.

— Aș vrea să fiu acolo când prezinți, pufnește fata în spatele lui. Să văd ce mutră face profesoara ta de Digital Narrative când o să vadă creația ta.

— Păi ce nu e în regulă? se miră el. Că arată bine. Povestea e vie.

— Vie, dar cam abruptă.

— Ok, face după câteva secunde de deliberare, iar degetele încep din nou să alerge pe ecran. Ne întoarcem și băgăm ceva aici.

Ruth e din nou dincolo de conductele metalice vechi. Aude pe cineva venind, dar nu se gândește că e vreun pericol. Sunt cinci bărbați, rătăcitori, așa cum fuseseră milioane în ultimele decenii. În ultimul timp se răriseră și nici nu mai erau violenți. Dar știrbul o prinde în brațe. Salivează și o privește pofticios. Ruth țipă, iar prietenii ei o rup la fugă.

— Deci tot la viol ajungi, se alintă Adela, și-l mușcă ușor de urechea dreaptă. Hai, să o muște de umăr, se pisicește ea.

— Altădată, face Eli iritat. Iată! Degetele îi aleargă pe tastatură, iar pe ecran știrbul soios o izbește pe Ruth cu capul de pământ.

— Ești sigur că profesoarei o să-i placă partea asta? Poate îți dă o notă mică din cauza violenței.

— E greu să faci un astfel de material. Digital Storytelling nu este pentru oricine, răspunde tânărul cam iritat. Și apoi nici nu trebuie să prezint și partea asta. Hai, pace acum. Mă duc să fac o baie, că de trei zile…

Pe ecran, Ruth rămâne încremenită sub atacatorul ei imobil.

*

Apa caldă curgându-i din creștet prin păr, iar de acolo la vale pe trup, îl face să se crispeze un pic, la început, dar apoi se simte învăluit de o plăcere irespirabilă. Fiecare fibră a trupului se lasă mângâiată parcă de de picăturile experte, venite cu presiune din sita dușului generos. Minute în șir se lasă mângâiat de apă, uitând aproape unde se află. Se șterge apoi cu gesturi viguroase, frecându-se cu prosopul până rămâne zvântat cu totul. Alte minute le petrece în fața oglinzii, aranjându-și bărbița blondă. Părăsește baia, decis să se întoarcă la proiectul lui.

— Sigur, și pe la spate e bine, aude vocea Adelei. Doar să nu te oprești!

Pe salteaua cu așternuturile lui murdare fata stă aplecată în față, în genunchi și cu mâinile proptite în cearșaful roșu. În spatele ei, un tânăr slăbănog, gol, cu părul lung, negru, ușor cârlionțat, se străduie să simtă fiorul dragostei și al împreunării.

— Salut, Raul, face Eli în trecere. Cum o mai duci.

— Da, sigur, răspunde cârlionțatul, părând mai preocupat de fundul bombat din fața lui și nu de amabilitățile prietenului.

— Băi, dar ce mama dracului ați făcut aici cu proiectul meu? izbucnește Eli când vede câțiva drăcușori verzi pe ecran rânjind tâmp în timp ce înfig câte un trident în trupul însângerat deja al violatorului lui Ruth. Fata stă rezemată în fund, cu spatele la conducta uriașă și pare că se amuză.

— Păi își merită pedeapsa, gâfâie Raul, oprindu-se, doar pentru o clipă, din acel du-te-vino nu prea convingător. O să-i placă profesoarei, te asigur. Iar Adela izbucnește într-un râs ce aduce a grohăit.

— Da, dar asta o să-i placă? se înfurie Eli și-i trage slăbănogului un șut în dos, prăbușindu-l peste partenera de amor.

— Ce ai, mă?! Ai înnebunit? sare Adela în picioare și vine la el cu pumnul strâns, gata să-l lovească. Eli ridică brațele ca să-și apere fața, însă fata schimbă tactica și-i trântește un picior în testicule.

— Curvă proastă! strigă tânărul, dar se vede că mai mult se chinuie să fie furios. Îți dau eu!

— Hai nu te înfuria, că e prietena noastră, face Raul calm, cu mâinile ridicate, după ce fata s-a ascuns în spatele lui. A fost o glumă. Dai la o parte aia. Eu aș tăia și violul. Nu cred că e nevoie de el. Oricum, povestea este deosebită. La treabă, Adela, se întoarce apoi către fată. Zâmbind, o conduce către salteaua cu cearșafuri roșii mototolite.

— Nu te pricepi tu prea mult, dar cred că aici ai nimerit-o, se calmează Eli. Se așează în scaunul larg, iar degetele încep din nou să alerge pe ecran. Cu atingeri delicate convertește numere și simboluri în imagini.

— Da, a nimerit-o! chicotește fata așezată din nou în genunchi cu Raul la spate.

— Radem drăcușorii, mormăie Eli, absorbit tot mai mult de scenele pline de sânge și viață conturate dincolo de ecran, fără să bage în seamă încleștarea amoroasă a prietenilor de lângă el. Și violul acesta e cam lung, vorbește pentru sine. Îl mai reducem și compunem acum o scenă de după, cu Ruth bolnavă. Mai mult sentiment, ce dracu! Strigă din din senin. Mai multă emoție!

— Ce vrei? se bâlbâie Raul, având impresia că lor li se adresează. Ce emoție?

— Lasă-l, că e dus, îi răspunde Adela. Nu cu noi vorbește. Dă-i mai departe!

— Bolnavă, dar trebuie să-și revină, mormăie Eli, iar din buricele degetelor lui se nasc imagini noi, cu Ruth mai înseninată, trăgând o dușcă din sticla cu țuică de prune. Așa, așa, o gură bună, iar apoi o plimbare, se alintă tânărul.

— Hei, Raul, ia vino încoace să și-o frec eu puțin, se aude vocea Adelei. Că așa ne prinde primăvara aici pe saltea!

*

— Mamă, vezi că ies puțin să mă plimb cu bicicleta, spune Ruth tare din ușă. Nu stau mult. Merg doar pe aici pe aproape.

— Te rog să nu pleci, se aude vocea mamei, care apare în cadrul ușii purtând un șorț înflorat, stropit cu făină. Ai uitat ce ți s-a întâmplat? întreabă ea rugător.

— Nu am uitat, răspunde fata și iese pe poartă. Dar am nevoie de aer. Mă simt mai bine acum.

E cu fața către zarea nesfârșită, privind drumul cu piatră măruntă ce se pierde departe, pe lângă uriașele tuburi de aerisire ale locuințelor subterane din cartierul Colentina. Nu este nimeni. În stânga, peste apa chinuită a Dâmboviței, se zăresc clădirile pitice ale cosmodromului. Naveta de prânz dinspre Saturn tocmai aterizează. Face un zgomot ușor. Nu se zărește nimeni pe aproape. Încalecă, dar cu mare grijă. Fesele i se apropie temătoare de pielea roasă a șeii, neîndrăznind să se lipească prea tare de ea. O durere palidă urcă spre abdomen, o senzație sâcâitoare mai degrabă. Împinge cu piciorul în pietrișul drumului, ca apoi să pedaleze ușor, tăind câmpia acoperită de iarbă înaltă, dar deja uscată. Pedalează, iar durerea i se transformă într-o plăcere tot mai mare, într-o bucurie de necuprins, înaintând așa, cu vântul rebel trecându-și degetele moi prin părul ei, atingându-i pielea delicată a picioarelor până spre coapse, o plăcere năvălitoare, halucinantă, gata să o dea peste cap în iarba înaltă de la marginea drumului. Înaintează ca în vis. Nu mai știe cine este, unde este, dacă pedalează sau plutește, dacă este de pe lumea asta ori doar o închipuire, un fluture de o zi, fără viitor, fără iluzii, dor un strop de bucurie explodat în soare.

— Ce faci, Eli, ai scos-o iar la plimbare? E Adela. S-a postat din nou lângă el. O dâră de spermă îi curge pe obrazul stâng, chiar aproape de el. Ce rânjești așa, face când îi simte privirea scormonitoare, dezaprobatoare.

— Ai ceva pe obraz, îi spune și se întoarce la fata de pe ecran.

—Hai, că nu-i mare lucru, face tânăra de lângă el, ștergându-se leneș cu dosul palmei. Doar ai mai văzut așa ceva.

— Te rog să mă lași acum, replică el ofuscat. Am de lucru!

— Nu ai spus că ai terminat? nu se lasă ea. Ce tot o plimbi de colo-colo? Te-ai îndrăgostit de tipa asta inventată?

— Du-te de aici, nu mai vorbi prostii!

— Ei, lasă că îi arăt eu ei! Și cu două atingeri de deget de ecran o dă pe Ruth peste cap într-o groapă de la o gură de aerisire de la o autostradă subterană.

— Ești de groază, izbucnește Eli surprins. Unde este acum?

— Cum unde? în iarbă, răspunde Adela, retrasă strategic câțiva pași în spate, ca tânărul să nu o poată ajunge. E cu cracii-n sus în iarbă.

Dar nu este acolo. Iscodesc minute în șir amândoi, dar nu dau de ea. Și nici de bicicletă.

— Ai șters-o tu, face și Raul venit de la baie. Șmecherule, tu ai ascuns-o.

— În mod sigur nu, face Eli.

— Nu vreți să coborâm să mâncăm ceva? Am o foame de lup, propune Adela. Îi dai tu de cap când ne întoarcem.

*

În ușa blocului un ins cu o manta militară pe el, cu o căciulă enormă pe cap și cu o lopată cât un blat de masă în mâini curăță zăpada. A făcut-o de mai multe ori, pentru că în stânga și dreapta sunt deja mormane de zăpadă de peste un metru. Bill, câinele comunitar, apare efectiv din noianul alb, dă din coadă și începe să-i lingă mâinile lui Eli.

— Cel mai bun prieten al omului, nu? se aude vocea groasă, dar plăcută a Adelei. Te iubește necondiționat.

— Hei, Bill! se apleacă tânărul către el, îl prinde de urechi și-l scutură afectuos. Stai la căldură sub zăpadă, șmechere!

— Valea, valea de aici, că vă iau cu lopata, face milităros omul cu lopata. Vouă vă arde de joacă aici, în loc să puneți osuʼ la treabă!

— Să mergem, Eli, se întoarce Raul către ei. Poți să iei javra cu tine. Că ai învățat-o să aștepte cuminte la ușă.

Pornesc pe strada îngustată de nămeți, unde automobilele stau ascunse sub căciuli de zăpadă pe lângă blocurile turn din cartier. Înaintează pe carosabil, pe acolo pe unde trec mașinile, frământând sub pneuri zăpada scăpată de lamele neputincioase ale plugurilor. O camionetă derapează ușor și e gata să-i strivească de un autoturism parcat mai în stradă. Se feresc la timp, sărind prin fața și spatele mașinii, cu Adela și Raul căzuți efectiv în zăpadă. Și cu Bill lătrând furios la șoferul neatent. Se regrupează și pornesc în linie pe o aleea unui părculeț dintre blocuri. Pizzeria se vede pe colț, cu ferestrele luminate, îmbietoare.

— Bill, rămâi aici, se întoarce Eli către câine. Aștepți la locul tău cuminte.

— Ei, dar locul lui e un morman de zăpadă! constată Adela. Cred că trebuie să-l iei înăuntru! Mor de foame…

— Și eu, sare Raul. Să-i facem un culcuș! Începe să bătucească zăpada cu picioarele. Se mișcă caraghios, iar Bill crede că se joacă. Sare în jurul lui și latră.

Din susul străduței apare un biciclist. Vine direct către ei cu viteză.

— Ce dracuʼ!? se miră Eli, dar nu apucă să termine, că roata din față a vehiculului se proptește în nămeți, iar biciclistul cade peste el și-l doboară în zăpadă.

Se ridică repede și privește către fata în haine de vară căzută într-o parte. O recunoaște imediat.

— O, dar e chiar tipa din filmul tău! izbucnește Adela. Cum a ajuns aici?

Bill o latră furios, apoi sare și o mușcă de picior, sub genunchi. Îi sfâșie pielea, dar nu curge sânge. Câinele dă să își înfigă colții a doua oară, însă Raul îl oprește, aruncându-se asupra lui. Ruth se sperie și mai tare. Sare în picioare și dă să fugă. Dar alunecă și se prăbușește chiar în ușa pizzeriei. Dă cu capul de asfaltul curățat al trotuarului. Ochiul drept îi sare din orbită. Rămâne atârnat de câteva firișoare colorate către ureche.