calauza-andrei-tarkovskyRolul principal din filmul „Călăuza” (1979), al regizorului Andrei Tarkovski, l-a avut Alexandr Gaidanovski, actorul cu figură de ascet și sfânt rus. Despre acesta, legendele urbane ale vremii pretindeau că, la un an de la încheiere filmărilor, s-ar fi sinucis. Alte povești dădeau ca sigură internarea lui într-un spital de nebuni. Pasămite, nervii lui Gaidanovski cedaseră în urma eforturilor sale de a se transpune în rolul Călăuzei, asimilând toate poverile de respins social ale acestuia, dar asimilând și simbolistica din film, pe care n-ar mai fi putut-o îndura.

Fascinați de această simbolistică, noi, cei adunați pe terasa „Bănățeana” (actuala „Riviera”), de pe malul Begăi, comentam filmul „Călăuza” ori de câte ori aveam ocazia, descoperind – și discutând îndelung – noi simboluri „secrete” și noi interpretări ale acestora la fiecare nouă vizionare a filmului, când rula la vreun cinematograf prin oraș. Puțini aveau video-uri pe vremea aceea și nu știam pe nimeni care să aibă „Călăuza”.

Filmul lui Tarkovski, inspirat din nuvela fraților Boris și Arkadi Strugațki, tradusă, cred, în majoritatea limbilor Pământului, era întors pe toate fețele în discuțiile noastre de la Bănățeana, însă semnificația sa principală, credința și mântuirea, sensul ascuns, dar atât de vizibil al filmului, ne scăpa tuturor, pentru că eram aidoma societății în care trăiam, eram niște atei (acum, așa eram eu și alți „haveri” de-ai mei, dar nu bag mâna în foc că erau toți așa, nu știu ce se găsea în sufletul lor), iar înțelesul profund al filmului tarkovskian ne scăpa mereu. Era o consecință absolut firească a lipsei noastre de repere sprituale. Andrei Tarkovski a scos „Călăuza” (Stalker – cuvânt preluat din engleză) în 1979, pe când URSS-ul brejnevist accepta mai greu discursul religios în afara bisericilor, iar regizorul a fost nevoit să-și ascundă filmul real în dosul unei avalanșe de simboluri și metafore. Aceste sensuri ascunse se devoalează după a doua sau a treia vizionare a filmului.

calauza-andrei-tarkovsky 2

Pe scurt, Călăuza este plătită să ducă în Zonă (locul unde aterizaseră cândva niște extratereștri), înfruntând pericolele de tot felul, pe doi clienți, Profesorul și Scriitorul. Nenumiți, la fel ca și Călăuza (în nuvela fraților Strugațki acesta are nume, la fel și celelalte personaje), cei trei se afundă în Zonă, un loc unde se întâmplau fenomene de nerecunoscut de către știința pământeană, loc unde abundau obiectele necunoscute, lăsate în urma lor de extratereștri. Ei intră în locul pustiu, încremenit, izolat de exterior de cordoane de securitate, folosindu-se de o drezină, apoi o iau pe jos, conduși de Stalker. Ținta lor este să ajungă într-o anumită încăpere din Zonă unde se spune că ți se îndeplinesc cele mai arzătoare dorințe.

Împrejurimile Zonei reprezintă o lume decăzută, întunecată, populată cu ruine și platforme industriale dezafectate, transformate în fiare vechi, inutile. Filmarea lor este în sepia, totul fiind acaparat de umbre și beznă, filmat așa de Tarkovski spre a face un contrast între realitatea cotidiană și cea a uneia aflată pe alt plan spiritual. Intrarea în Zonă aduce și culoarea, însă asta nu înseamnă că intraseră în Edenul biblic. Peste tot pândesc primejdii fără nume, capcane ascunse și în cele mai nevinovate locuri (la urma urmelor și mărul mâncat de Eva, la îndemnul șarpelui, părea un fruct gustos, un desert nemaipomenit). Cei doi „clienți” sunt obligați să asculte de avertizările și sfaturile Călăuzei pentru a supraviețui explorării Zonei. În timp ce Profesorul este disciplinat, Scriitorul (întruchipând spiritul artistic) este mereu în dezacord cu stalkerul și se dovedește a fi un nonconformist, punând la îndoială spusele sale.

De altfel, într-o atmosferă de conflict, accentuată și de intervențiile discrete ale Zonei, cei doi, Scriitorul și Profesorul se despart de Călăuză căutându-și singuri drumul, pentru o vreme, în noianul de simboluri care-i înconjoară și-i ademenesc. Însă acești oameni nu cred în nimic. Unul este marcat de dorința pură de a stabili certitudini științifice, iar celălalt este un cinic, dezgustat de lumea din jur, doritor doar în a-și găsi inspirația în Zonă, și, eventual, chiar în camera mitică a împlinirii dorințelor, deși actul său creativ nu are nimic binevoitor în el, este doar o expresie a propriei sale vanități. Iar Călăuza, deși casa lui decrepită, întunecoasă, geme de cărți, nu are niciun discurs intelectual, nu dialoghează despre ce crede cu ceilalți doi. În schimb, Călăuza oferă multe citate din Vechiul Testament, mai ales Psalmii, presară adesea astfel de citate, părând un habotnic revoltat de necredința altora, însă nu explică niciodată în ce crede el cu adevărat.

De fapt, ajungând împreună cu ceilalți doi în miezul Zonei, în acea încăpere a dorințelor (filmul a avut ca titlu inițial, de lucru, „Mașina dorințelor”), cu toții ajung să nu mai știe pentru ce veniseră, nici Călăuza, nici „clienții”, uitând ce-și dorise fiecare.

Tarkovski navighează tot timpul printre simbolurile creștine, filmul fiind plin de iconografia creștină: coroana de ghimpi a lui Cristos, peștele filmat în apă, papirusurile răsucite, rugăciunile, citatele biblice. Călăuza pare să fie un nebun sfânt, înconjurat de o lume înrăită și necredincioasă, și nu are nimic altceva de oferit decât speranța. Dar nu-i poate obliga să accepte acest dar pe cei pe care-i aduce acolo, iar aceștia sunt incapabili de ultimul act care li se cere să-l facă, cel de acceptare. Tarkovski camuflează ideea de mântuire sub cea a împlinirii tuturor dorințelor (a celor mai arzătoare), dar de fapt este doar o stratagemă, pentru că discursul final al Călăuzei descrie deznădejdea (și dezamăgirea) sa: „Nimeni nu crede. Ceea ce-i mai îngrozitor este că nimeni nu are nevoie de ea. Nimeni nu are nevoie de camera aceea. Și toate eforturile mele sunt în zadar.” Tarkovski îi atribuie în acel moment un rol hristic, deși Călăuza nu părea destinat unei asemenea evoluții, un moment decisiv pentru înțelegerea poemului său cinematografic atât de dramatic și disperat. Și cum spunea, în final, soția Călăuzei (Alisa Freindlich), vorbind despre renunțarea la tot și la mutarea în Zonă: „Stiam ca va fi multă suferință, dar mai bine să ai parte de o fericire amară, decât de o viață cenușie și tristă.”