Ești mai degrabă un lemurian ori un rege al fluturilor? De unde au apărut aceste creaturi? Ce vrei să demonstrezi cu ele?

Categoric, un rege al fluturilor. Sunt un tip solar, vreau să zbor către lumină. Dar și lemurienii, creaturile întunericului, tot către lumină tânjesc.  Am încercat prin ele să mă descriu pe mine, așa cum mă văd eu, plin de contraste, de lumini și umbre.  Dar optimist.

Care a fost cea mai trăsnită invenție SF propusă în lucrările tale?

Un joc de strategie care la un moment dat devine autonom și invadează realitatea și  se substituie ei. Apare în povestirea „Equilibrum”, din volumul Efectul Metamorphis.

Ce ar fi făcut Florin Giurcă dacă Hitler câștiga războiul?

Aș fi fost cu siguranță  partizan. Sunt un tip nesupus, subversiv, aventuros, loial și curajos.

Rezolvă sexul și violența dilemele anticipației? De ce sunt eroii SF atât de bătăioși?

Sexul este o treabă eminamente tradiționalistă. Sexul nu are treabă cu anticipația.  Oriunde și oricum l-ai plasa, în viitor  sau  pe vreo planetă recent  terraformată, sexul va readuce personajele și acțiunea înapoi pe pământ, și anume în prezent. Altfel, devine pervers. Și cine mărturisește public  că îi plac perversiunile?

Literatura SF este dezvoltată în cadrul genului acțiune – aventură. Super eroii și mașinile lor de luptă sunt consecințele duse la extrem ale acestei paradigme.  Deși există și opere SF memorabile care  pun accent pe psihologie, aici mă gândesc la Solaris, sau la Picnic la marginea drumului, totuși viziunea scriitorilor de anticipație asupra viitorului vizează în primul rând aspectele tehnologice. Din cauza (sau datorită?)  afinităților cu genul acțiune – aventură.

Este literatura SF românească în impas? De ce?

Da, este o criză provocată de postmodernism. Fragmentarea, spiritul auto-distructiv, neîncrederea, deconstrucția etc nu fac deloc casă bună cu SF-ul clasic.  Toate domeniile socio-culturale au fost zguduie de postmodernism, dar SF-ul a fost lovit în chiar Fundația lui.  Trebuie schimbat stilul de a scrie SF. Distanțele dintre SF și mainstream vor trebui recuperate, desființate.  Pe de altă parte, e vorba și de o mutație a percepției consumatorului de literatură, din zona imaginarului – cuvânt în zona imaginarului – experiență. Voi detalia mai mult în cele ce urmează.

La ce lucrezi în prezent?

Încerc să proiectez un nou roman pentru seria RSA. Vreau totuși ceva mai diferit.  Sunt încă în faza de cătare de idei.

Cine sunt mai puternici în cosmos: rușii, americanii, chinezii? Sau poate omuleții verzi…

Americanii. Dar trebuie să se uite permanent în urma lor.  Nu de alta, dar nu se știe când vor avea nevoie de un ajutor. A se vedea  filmul Gravity.

Cum te regăsești în curentul SF care abordează contrafactualul, istoriile alternative?

Nu prea mă regăsesc. Îmi place să cred că istoria nu și-a ratat destinul. Îmi plac profețiile, au o aură transcendentală,  misterioasă. M-am format ca cititor și scriitor în urma lecturilor din  cărțile sacre, Biblia, literatura vedică.  Tocmai aici este misterul, că în ciuda oricăror accidente și acțiuni deliberate, profețiile se împlinesc până la urmă.  Există o rațiune în Istorie și în Univers.

Ce ar fi făcut Florin Giurcă dacă nu ar fi căzut Ceaușescu?

Tot scriitor de SF  aș fi fost. Probabil cu niște ani mai devreme. Paranteza antreprenorială din viața mea,  care m-a ținut departe de scris,  nu ar fi existat.

Cine va câștiga alegerile prezidențiale în 2019? Dar în 3019?

În 2019, Iohannis. În 3019, Decebalus per Decebalus. Al XX-LEA..

Cum se împletește science fiction-ul cu politicul? Are viitor political fiction-ul?

Romanele lui Le Guin sunt niște capodopere ale political-fiction-ului. O scriere de anticipație care vorbește despre exo-politică, sau despre politica viitorului,  încearcă să aducă niște  răspunsuri la întrebările prezentului.  Politica știm că divide. Politica aduce războaie. Generează inechitate socială și corupție. Oamenii nu doresc însă alungarea definitivă a politicii din viitor. Locul ei ar fi luat rapid  de dictaturi.  Nu vor fi războaie, ci o stabilitate austeră impusă cu forța. Cei puțini, căci inevitabil for exista și ăștia,  se vor retrage în insule paradisiace sau în stații orbitale inexpugnabile. Vezi filmul Elysium.

Nu mizezi pe tehnologie, dar nu-ți e dor să strângi șuruburile la o mașină a timpului?

Eu am fobie de șurubelniță. Pentru mine, cleștele patent nu este decât un instrument de tortură. Din pricina asta nu voi putea niciodată să scriu hard SF. Am în schimb o neostoită plăcere de a lucra cu eroi nebuni, psihopați, retardați, posedați.

Începuturile literaturii science fiction românești sunt două distopii politice. Ți se pare semnificativ un titlu ca Finis Rumaniae?

Da. Cum spuneam, profețiile au ceva mistic, transcendental. Nu dau greș niciodată. Iar un început ascunde întotdeauna în sine ceva profetic.

De ce se prăbușea România, când Europa trăia magia optimistă generată de Jules Verne?

Din cauza balcanismului, care la noi este endemic.  Avem în gene căderea Constantinopolului.  Ca om politic, Take Ionescu, cel care a publicat, sub pseudonimul Demetriu G. Ionescu nuveleta Spiritele anului 3000, este portretizat de Iorga drept un „liberal la două zeci de ani, dar un liberal care se speria de orice noutate și orice energie, și conservator la patru zeci, dar un conservator care încremenea în cultul boierimii feudale și post-fanariote”. Un politician care proiectează asupra viitorului fantomele trecutului, ce fel de SF ați vrea să scrie?

Cum îți explici reculul autorilor români de gen, mai puțin citiți și editați, poate și în dauna unor producții consumiste? Nu mai are anticipația imaginație? Nu mai are cititorul?

Nu e vorba de imaginație. Este vorba de o mutație istorică în psihologia omului postmodern. Jocurile video, cinematograful 4D, realitatea virtuală sunt simptomele deplasării interesului consumatorilor de SF de la intelectual către senzorial și experimental. Cartea a devenit un vehicul prea lent. Un „drog” prea slab. Holodeck-ul navei Enterprise  este invenția  care prevestește cel mai bine ceea ce va urma. „Trăiesc eu însumi acțiunea”, așa s-ar rezuma noua filosofie a SF-ului. Teoriile moderne ale educației propovăduiesc metodele participative, învățarea prin descoperire, jocurile de rol. Începuturile acestei mutații se situează  pe la mijlocul secolului XX, atunci a început eliminarea treptată a cărții și a manualului de pe băncile școlii.  Povestirea și romanul SF, în sens clasic, nu își vor pierde însă din valoare, câtă vreme toate formele activ-participative despre care vorbeam vor avea nevoie continuă de scenarii.

Cum fac sex extratereștrii?

În romanul Ursulei K. Le Guin Mâna stângă a întunericului este vorba în principal despre modul bizar în care fac sex niște extratereștri (cu origine umană îndepărtată, e adevărat).  Oricum ai da-o, orice ciudățenie despre sex sună a perversitate, nu ai ce să faci. Cutumele culturale sunt foarte tradiționaliste. Și extratereștrii Ursulei par cam  perverși. Ironia scriitoarei salvează însă situația: la rândul lor, biologia și obiceiurile sexuale ale terranilor li se par gethenienilor destul de perverse.  Viața pe Pământ a debutat cu ființe care se înmulțeau asexuat.  Diviziunea celulară face ca dintr-un individ să apară doi, asta ducând la moartea părintelui unic. Moartea părintelui împiedică însă transmiterea experienței lui către descendenți, deci stagnare. Pentru ca civilizația să evolueze, a fost nevoie de apariția înmulțirii sexuate. Civilizațiile extraterestre evoluate vor trebui să urmeze ori tipologia îngerilor, adică ființe asexuate indestructibile, sau auto-regenerabile, nemuritoare, ori tipologia oamenilor: muritori, dar care fac copii pe cale sexuată, pe care îi cresc și îi educă. Familia tradițională este un model, dar nu singurul cunoscut de civilizația omenească. Platon propune în Republica un sistem social în care femeile și copiii să fie ținuți la comun. Unui copil i se cunoaște mama, dar niciodată tatăl. Toți copiii sunt frați, ei având ca tată comun întregul trib. Din cauza asta, cei  aflați în Casa Femeilor sau în Casa Copiilor nu pot face sex între ei, s-ar chema incest. Oricât ar fi de bizar, există triburi în Amazonia sau Papua care chiar așa procedează. Indiferent care ar fi modelul, acesta este întotdeauna foarte rigid.  Femeile și copiii au o casă a  lor, din care nu au voie să iasă. Sexul este îngrădit, restricționat, nu este niciodată la liber. Cineva trebuie să plătească pentru el.  Există un preț. Tocmai prețul, restricțiile îi subliniază importanța. Probabil că într-o lume în care sexul nu ar fi reglementat, nici nu ar fi prețuit. Și atunci, pe cine ar mai interesa… 🙂

Ești un pudibond literar? Paradoxal, faci parte din categoria autorilor la care sexul nu este dat decât rar la iveală în scrieri…

Există totuși unele scene fierbinți  și în Noaptea lemurienilor, și în Regele Fluturilor, și în unele din  povestiri. Am crezut de cuviință să includ sexul în textele mele numai în măsura în care  el aduce o clarificare asupra psihologiei și motivațiilor personajelor.  Niciodată nu m-am folosit de sex ca de o picanterie gratuită. Da, asta poate fi numită pudibonderie, deși, acolo unde apare, sexul povestit de mine rareori poate fi numit tradițional…

Se mai nasc autori români de anticipație? Pe cine mizezi?

Cristi Vicol este un exemplu de tânăr autor de anticipație care sfărâmă barierele, auto-impuse de altfel, dintre literatura SF și cea mainstream,  prin idei, stil, documentare temeinică și referințe culturale.  Astea sunt ingredientele care ar trebui căutate de scriitorii de anticipație. Nu poți să scrii bine SF, dacă nu scrii bine în general. Nu merge oricum, nu poți să zici că în literatura SF „merge și așa”. Cred că vom auzi lucruri bune în viitor și despre Andrei Panțu, Cătălina Fometici, George Cornilă și mai sunt și alții care nu-mi vin acum în  minte. Mihai Victus are o singură povestire premiată în Helion, care se remarcă prin atmosferă,  prin originalitatea ideilor și a personajelor. Literatură bună.  Mulți tineri scriitori sunt la stadiul de imitație a modelelor, dar cu voință și perseverență îl vor depăși.

Ce înseamnă pentru tine Timișoara?

A fost o surpriză extraordinară. Auzisem o mulțime de lucruri despre Timișoara, încă din copilărie.  Știam de Parcul Rozelor, de Bega, de  Operă, de Catedrală, dar până când nu le-am văzut cu ochii mei nu am înțeles prin ce anume toate acestea sunt emblematice pentru orașul cu o istorie atât de bogată. Am fost uimit de frumusețea piețelor largi, mărginite de clădiri baroce sau neogotice, cu fațade în culori armonioase, de parcuri, de Canal, de bulevardele largi sau de străduțe și alei înguste,  sau de potecile ascunse pe unde te-ai putea întâlni la orice cotitură cu creaturile fantastice ale lui Daniel Timariu. Mi se pare un univers în sine, divers, multicultural, cu oameni prietenoși, ospitalieri. Voi reveni cu mare plăcere aici, oricând voi avea ocazia.