(Atenție, urmează destăinuiri!)

Vă mai amintiți mezozoicul muzical, când numele formațiilor îndrăgite arătau cam așa: The Beatles, sau Eagles, sau Pink Floyd? Ce vremuri… Astăzi, ca să fii cineva în industria muzicii, e musai să te înhăitezi cu alte produse sterile ale showbizului mercantil, asemenea ție: Lil Dicky feat. B.J. Throat feat. Anaconda feat. Văruțu’ 13… și alți feați-frumoși. Cam așa și cu acest ultim și (sperăm) cel din urmă film (în două părți, firește) din seria Avengers: coborând probabil câteva locuri în Top, au tras un Avengers feat. Guardians of the Galaxy feat. Black Panther feat. Doctor Strange feat. Spider Man, dar not feat. Arcașu’ X (…Hawkeye mi se pare) pe care au uitat să-l cheme la filmări. Dacă stau să mă gândesc mai bine, sunt atât de mulți încât aduce mai degrabă cu unul dintre concertele alea nesuferite organizate de Bono sau Bog Geldof și compania întru ajutorarea continentului african, unde cântă cam oricine vrea să-și adauge o diplomă de filantropist discurilor de platină din vitrină. În cazul de față, fondurile strânse vor merge cu siguranță spre propășirea Wakandei.

Și-așa deci, avem un nenea-rău galactic de culoare incertă (undeva între roz și mov închis) care a reușit să emasculeze într-un singur film toată supereroimea Pământului și a Asgardului, asemenea unui bizon turbat în jurul căruia roiesc câteva insecte neajutorate, cu aripile frânte. Lui Captain America i-a aplicat o corecție vietnameză. Pe Thor l-a trimis învârtindu-se. Lui Hulk i-a făcut cunoștință cu podeaua de-atâtea ori încât sărmanul nu mai are curajul să „iasă” din Bruce Banner pentru tot restul filmului, aducând cu povestea unui bărbat între două vârste cu disfuncții erectile. („Hai, hai odată, ce Dumnezeu, ieși, am nevoie de tine acum!” se încurajează Banner în zadar). Pe Doctor Strange l-a în-ciudat rău de tot. Pe Groot l-a vereștoyit. Iar la final, pe jumătate dintre ei i-a transformat în hârtie creponată. Dar ce vrea nenea rău de fapt?

Spre deosebire de majoritatea filmelor cu super-eroi, unde antagonistul este mânat fie de apetitul său nestăvilit pentru dominație mondială (sau galactică), fie de-o ranchiună față de protagoniști/guvernul american, dobândită în urma unei experiențe traumatice din tinerețe, titanul Thanos este adeptul unei versiuni primitive de malthusianism (prea multe vietăți, prea puține resurse) și pe deasupra se crede Tatăl Ceresc al tuturor formelor de viață din univers, un zeu darnic și binevoitor. În numele ideologiei simpliste pe care a îmbrățișat-o și, deci, a „Soluției Finale” la problema suprapopulării, este pregătit să-și asume cu stoicism (și cu o lacrimă singuratică atârnându-i de pleoapă) acest genocid de proporții incomensurabile, anume exterminarea a jumătate (nici mai mult, nici mai puțin) din toată populația universului.

Toate bune și catastrofale, doar că pentru a-și duce la îndeplinire planul e nevoit să pună mâna pe toate cele șase „Pietre” sau „Nestemate” ale Infinitului. Pietrele astea (de dimensiunea pietrelor la rinichi) înmagazinează în ele energii primordiale în stare pură, iar aceste energii uriașe sunt legate de câte-un aspect fundamental al universului (universul Marvel, desigur). Dragi amatori de știință (fie ea și fantastică), uitați de strădaniile fizicienilor de a elabora o teorie unificată a forțelor din univers, uitați de stringuri și de quarcuri, de electromagnetism, de forță tare și slabă, și mai ales – uitați de faptul că toate acestea sunt doar modele (reprezentări) ale unei realități mult prea complexe pentru a fi redusă la câteva concepte primare. Aruncați Scurta istorie a timpului în sobă și îmbrățișați cele șase „aspecte” care alcătuiesc fundamentul universului marvelian: spațiu, timp, minte, suflet, realitate și putere. Pesemne n-ar trebui să ne deranjeze faptul că aceste „aspecte” sunt de fapt concepte care aparțin unor sisteme distincte de reprezentare a realității și că, din nefericire, coexistența lor pe același plan este absurdă. De pildă, dacă spațiul și timpul nu sunt aspecte ale realității, ce anume cuprinde „realitatea”? Ce înseamnă suflet într-un univers care (din câte ne dăm seama până acum) respinge ideea dualismului platonian/cartezian? La ce se referă „puterea”? Să fie vorba de licoarea aia magică păstrată în buțile Mumei Pădurii din Făt Frumos din Lacrimă?

E fantasy, domle’! vor striga indignați fanii Marvel (sau ai filmelor), ce rost au întrebările astea? Ce te legi atâta de Pietrele Infinitului? Și-aș fi tentat să le dau dreptate, însă din nefericire, modul superficial în care sunt tratate, dată fiind puterea colosală pe care o înmagazinează, duc la năruirea oricărei logici interne a universului filmului, fie el și fantastic. E de fapt boala tuturor filmelor cu super-eroi, de la primul Superman încoace: faptul că puterile protagoniștilor sunt calibrate în funcție de cerințele scenariului, nicidecum de logica internă a universului în care aceștia există. Ne rotim de trei ori în jurul Pământului și dăm timpul înapoi. Poftim! Când scenariul o cere, Thanos, înarmat deja cu trei dintre aceste nestemate-minune, este pus în dificultate de un adolescent care „trage” cu pânză de păianjen. Când scenariul o cere, Hulk cel indestructibil devine destructibil. Când scenariul o cere, o luptă care ar fi trebuit să dureze câteva clipe, cântărind forțele puse în joc, se întinde minute în șir. Efectul e simplu: orice tensiune dramatică se evaporă, întrucât spectatorul nu și-a însușit regulile jocului… pentru că acestea nu există. Iar în final, această ciorbă de forțe neintegrate într-un sistem coerent cade în derizoriu, pentru că ne vedem siliți să punem următoarea întrebare: dacă în urma acaparării tuturor nestematelor Thanos devine omniscient și atotputernic (cum ni se repetă ad-nauseam pe tot parcursul filmului) ce-l împiedică să rezolve ecuația populație-resurse printr-o simplă sporire a resurselor, fără a fi nevoit să recurgă la măsuri hitleriste?

Dar lăsând la o parte aceste aspecte… minore, filmul este de departe cel mai solid din seria Avengers și fără îndoială unul dintre cele mai bune filme Marvel. Prestații actoricești de vârf, ritm alert dar nu dement, dialoguri inteligente, umor bine ținut în frâu dată fiind miza uriașă – dar totuși hilar, și un scenariu bine închegat, ce izbutește imposibilul: să dozeze perfect isprăvile unui număr absurd de protagoniști. Firește, asta doar dacă ai trecut prin toată seria filmelor Marvel. Dacă nu, vorba cuiva: „Ghinion.”