Pe măsură ce energia revine la parametrii nominali, instalațiile repornesc silențios. Profesorul Ionesco trece, mândră și imperturbabilă, printre căștile albastre care au năpădit centrul. Borozov o așteaptă pe esplanada care dă în centrul de comandă- misiuni. Pe un aliniament larg sunt dispuse 12 alveole . Lentilele magnetice le înconjoară pe cele trei axe. Puternice instalații de vid înaintat își rânjesc gurile de rechin. Plăcile de fermium, negre ca smoala, par a fi găuri către iad. Una din alveole irizează în culori pale. În interior ceva încearcă să-și mențină forma. Ioneasca se conectează la mufa neuronală. Se face o liniște absurdă. Soldații nu au stat niciodată așa de drepți, asistenții și cu Borozov nici nu îndrăznesc să respire. Două mistere se înfruntă într-o zonă în care matematica este palpabilă, de sine stătătoare, atotsuficientă și mai presus de materie. Încet , în alveolă o structură începe să capete formă. Se stabilizează căpătând forma unui paralelipiped dintr-un material incert. Tremurul se estompează. Brusc alarmele încep să țiue. Pompele de vid pornesc , lentilele electromagnetice ondulează realitatea, plăcile de fermium se inroșesc absorbind radiații parazite:
– Antimaterie, pericol, pericol, pericol !
Boruzov deconectează alarmele. Se apropie de alveolă. Aruncă o privire ! Face un semn discret către matematiciană. Brusc alveola se golește. Cu un geamăt adânc pompele de vid își opresc funcționarea. Buzul de oprire al lentilelor electromagnetice îi face pe toți să trezară. Ioneasca își scoate mufa :
– Ai văzut și tu ce scria, se întoarse către Borozov?
– Da! Răspunse acesta. Privi condensatorii de laurențiu care fugăreau fără milă particule exotice ucigându-le în sclipiri multicolore. Am văzut.
– Ce e forfota asta? Domnișoara Ionesco se stângea într-însa cătând a se feri de „mascații” care, intempestiv, ocupară locuri strategice în centrul de comandă. Boruzov văzu cu coada ochiului cum căștile ONU se retrag, oarecum în devălmășie.
Un căpitan fudul li se adresă:
– Trebuie să fiți Boruzov și Ioneasca, veți rămâne sub ordinile mele, făcu un gest. Patru „mascați” îi flancară pe cei doi profesori.
– Căpitane! Ceea se întâmplă este inadmisibil, protestă Boruzov.
Mai calmă, uimitor de calmă, profesorul Ionesco îl strânse de mână :
– Își fac meseria, dragă, doar meseria.
Peter șonticăia de mai bine de jumătate de oră, iar sclipirea de la orizont nu părea a se apropia. Nervos, se lăsă într-un genunchi. Jumătatea de costum care nu funcționa îl sleia de puteri. Dacă nu ar fi fost o ditai animala, un pachet de mușchi încleștați, ar fi abandonat de mult. Ceru implantului o nouă estimare de distanță. Răspunsul a venit instantaneu : Unknow. Ceru graficele și se complăcu într-o algebră newtoniană de mai mare râsu’. „ Doi , trei km., să mă ia naiba, am făcut deja atâta, ar fi trebuit…” implantul stâng îi trimite o avalanșă de formule matematice. „Da… aiurez și vorbesc singur, tipic !” Se ridică într-un picior . „Hai că parcă-i mai aproape, ce mă-sa o fi, măcar să nu mor în pustiul ăsta”.
Adina spunea o poezie: marți oamenii sunt sparți, miercuri oamenii sunt cercuri. O repeta fără să știe că o repetă, o auzea fără să știe că aude, dar o vedea, o vedea ca o volbură fără sens, fără culori, fără umbre fără conținut, dar vedea.
Generalul Mac Gregory , masiv spre corpolent făcea să pârâie dușumeaua. Întoarse o privire spre auditoriu. Sala de conferințe era acum plină:
– Sediul ONU, este istorie. O explozie a spulberat aproape toată peninsula. Toate firele duc, aici, la voi. Ăsta nu este un atac uman. Unda de șoc a apărut de niciunde a devastat tot în calea ei și apoi a dispărut la fel de misterios cum a apărut. O amenințare extraterestră a fost exclusă. Oamenii mei, specialiștii noștri militari, arată cu degetul spre voi. Sper că realizați că din acest moment suntem în război și fiecare din voi v-ați primit gradele și uniformele corespunzătoare. Fiecare ați făcut un jurământ de credință țării al cărui, cărei, cetățean sunteți, jurământ care trebuie onorat. Aici, acum, am documentele și prerogativele care vă dezleagă de orice acte de confidențialitate. Din acest moment lucrăm ca o echipă. Deciziile, hotărârile, acțiunile viitoare vor fi în întregime asumate de toate statele care au reprezentanți aici și de cele care, eventual, vor trimite.
Copilăria Pământului s-a sfârșit. Trebuie să facem față viitorului ca o planetă unită.
***
Glad și cu Vasili își puneau costumele :
– Apâi nu prișep și tre’ sâ fașim, se scăpă pi molovinește Vasili, semn de stres maxim. Aiasta n-am făcut niciodată.
– Las că nici când i-ai tras-o lu’ Natașa nu știai mare lucru și te-ai descurcat.
Glad se feri în ultimul moment, hăhăind.
– Domnilor, ați fost informați… Da? Da!. Trebuie să facem o patrulă temporală, dar nu ce am făcut noi până acum. Nu mai fixăm punctul temporal și augmentăm spațiul. Acum vom fixa mai multe noduri temporale și le vom deriva spațial.
– Adică o să mă puneți să țopăi prin timp ca Hopa-Mitică. Nu sunt de acord. Chiar și când eram în poziție fixă eram greu de ținut în stază, acum operatorilor o să le fie aproape imposibil, ne vom intersecta cu noi înșine și vom face bum !!!
– Nu veți face BUMMM, poate doar FÂSSS! Instructorul întinse o mână.
– Amândoi sunteți voluntari. Am așteptări mari de la voi. Vreau de la voi o hartă. Vreau de la voi să știu cine și ce plănuiește. Voi sunteți spionii mei 007. Good luck !
Privind tehnicienii, puteai să spui că asiști la un spectacol de mimică. Yan, Crista și cu Basil își maltratau trăsăturile feței în ritmul ajustărilor pe care le aveau de făcut. Basil ca element de completare era cel mai grotesc. Pe o față impasibilă, brusc , mușchii din stânga începeau să se zbată, tendoanele gâtului să vibreze pentru ca apoi , la fel de brusc, fata să redevină imobilă, pentru a face loc unui dans al mușchilor de pe partea dreaptă. Când solicitarea era duală, fața mobilă a lui Basil trecea prin toate chinurile artei. Calculatorul stohastic primea informațiile, le organiza pe fișiere și făcea analize holistice în algoritmi ahaotici. Perifericele, vestitele Cray, rumegau rezultatele și le făceau comprehensibile omului. Brusc, Crista se ridică pe jumătate din scaun pentru a se prăbuși la loc. Basil se zbătu în fotoliu, aduse cu greu mâna dreaptă la ceafă și trase afară mufa neuronală. Cu o privire încă în ceață se adresă către nimeni :
– Glad a fost răpit !
Peter mergea cu ochii închiși visând că bea o bere brună și acidulată pe o terasă din Muntenegru. Când piciorul stâng s-a oprit în ceva era cât p-aci să se prăbușească. Rămase într-o ciudată poziție, înclinată și semirotită, pe care doar greutatea costumului o permitea.
– Acum ce mai e , interogă mental implanturile. Obstacol în față, îndrăzni cel din stânga în timp ce cel drept îl bombarda cu formule chimice.
– Dacă deschid ochii și nu văd nimic, vă smulg și vă dau la câini.
Așteptă o secundă, nimic. Cu un fior binecunoscut pe șira spinării , crăcănă un ochi. Apoi îi holbă pe amândoi .
– Așa ceva nu e posibil, făcu un pas înapoi uitând de costum și căzu greoi pe spate. Așa ceva este imposibil! Întoarse din nou privirea. La picioarele lui, cu o mână sub cap, dormea Adina.
Starea de oboselă și iminența morții făcură ca mâna să-i tremure. Se blestemă în gând: „Ai vrut de mic aventură, necunoscut, poftim acum le ai, ce mă-ta te caci pe tine?!”. Tremurul încetă. Mâna trecu prin corpul imaterial al făpturii, iar în căști îi răsună o poezie: Marți oamenii… o retrase imediat. Știa poezia asta. O auzise demult, nu putea să se concentreze … Căzu într-un genunchi . Din nou în căști se auzi litania cu oamenii sunt sparți…
– Sunt eu, sunt Adina, se auzi, vag. Sunt aici, sunt aici, sunt aici… „Categoric înebunesc! Nu mai am oxigen? Ba mai am. 5 minute. Plus rezerva… ăl mai tare din parcare! Atunci? Scanare pe toate frecvențele… Brusc fu năpădit de o avalanșă de semnale.
− AFC corecție, spectru audio. Vocea Alinei se auzea acum clar. Identifică emițătorul. Identifică și decodează frecvența de bază. Verifică și decodează benzile laterale. Caută banda laterală unică. Fixează-te pe purtătoarea principală. Aplică logaritmul Cromz și caută vârfuri aleatorii. Fixează un nou algoritm de căutare pe o integrală Maxt de gradul trei cu limite fixate de costumul meu, deblochez… acum ! Sunt Peter, sopti. Faptura Alinei ridică capul privind în jur
– Nu te văd.
– Suntem decalați cu câțiva crotoni. Nu pot face mai mult cu costumul meu, dar cred că acum ne putem atinge. Mănușa costumului lui atinse fragila mână a Adinei.
– Te simt, ooo, tu ești? Peter?! Unde suntem?
– Vroiam să te întreb același lucru…
Glad era convins că orice încercare de penetrare a costumului se va finaliza cu moartea sa așa că se strânse în genunchi și, precum strămoșii săi, începu o litanie de acceptare. Își revăzu viața, o îndelungată, perseverentă, luptă cu sine însuși, cu slăbiciunile cu care, nemiloasă, natura l-a hărăzit. Se văzu depășindu-le pe toate, cu tenacitate, cu voință, cu enorme sacrificii, dar și cu satisfacții. Dacă Zamolxis a considerat că a făcut suficient și îl cheamă la dânsul… Asta îl umple de mândrie. Eforturile i-au fost răsplătite. Acum așteaptă calm. Se află suspendat într-o ceață de culoarea sulfului. În afară de sistemul de supraviețuire, costumul e mort. Ridică sfidător bărbia: „Sunt aici, veniți a mă lua sau trimiteți-mă la tatăl meu !”
Domnișoara Ionescu , bățoasă, se înfipse în fața celor doi soldați:
– Vreau să vorbesc cu șeful vostru și lovi ostentativ în ecuson.
Un minut mai târziu, Mac Gregory o invita pe un fotoliu.
– Ce-i numele ăsta ridicol… Mac Gregory? La noi Mac fac rațele… Generalul se foi în scaun. Simțea o poftă nebună de a râde, de a râde demențial, cum nu a mai râs de la șotia cu rechinul pe care i-a făcut-o lu’ soru-sa.
– S-a îmbătat taică-meu… sunt singurul și cel din urmă vlăstar după 5 fete… A muncit din greu bătrânu’, Ha! Ha! Ha! ….Zi!
– Am primit un mesaj, imprimat pe un material extraordinar. S-a dezintegrat cam în același timp cu poarta , cu o foartă mică degajare de energie, fabulos…
– Lasă, ce zicea?
– Zicea: „Noi suntem ca voi.”
– Normal. Ei sunt oglinda noastră antimaterială de pe o linie temporală decalată în avans. De-asta i-am și ales. Sunt periscopul nostru în viitor. Un periscop miop, dar conform cu teoria…
Ioneasca ascultă câteva secunde apoi bătu cu tocul pantofului în parchet:
– N-ai priceput nimic și nici nu vrei să asculți. Mesajul a venit în timp util, de pe linia temporală sincronă cu noi, și e fără echivoc: noi suntem ca voi. Se referă la persoane , mac , mac! Și ei și noi săltăm pe aceiași canapea plină de pureci, comprandre?
Adina își rostogolea privirea peste peisajul anost ce o înconjura.
− Unde ești? Mâna lui o cuprinse pe a ei
– Sunt în costum… Iar tu ești o parțială. Primesc acum informații de la tine. Ai fost creeată cu câteva zecimi de secundă înainte de a se întâmpla acel ceva care ne-a adus aici.
– Sunt o parțială? Nu mă simt de loc ca o parțială, adică … nu am obiectiv, nu am limitări, nu … nu sunt o parțială.
– Ce-ți amintești? Te rog! Mai am aer în costum pentru maxim un sfert de oră. Orice informație poate fi prețioasă.
– Eram în nodul central… ceva s-a întâmplat, nu aveam timp.. atunci… atunci…
– Atunci ce?
– M-am rupt în două, fizic am rămas acolo, dar mare parte din conștiința mea se află aici, în acest parțial… Da, sunt un parțial și … nu sunt.
– Nu mai contează. Acum, scanează suprafața pe care ne aflăm, identifică, e vital pentru mine.
– Dă-mi mâna, împreună cu procesoarele tale poate aflăm mai multe.
Glad simți că-și pierde greutatea. Imediat, senzația de dezorientare. Încercă a fixa trei repere stabile , așa cum fusese antrenat, dar în ceața sulfuroasă ce-l înconjura nu găsi nici unul. Atunci se orientă spre înlăuntrul său. Vizualiză organele interne. Găsi apendicele. Implanturile sale îl fixară în trei coordonate. Se va folosi de inerția lui.
O umbră se strecura pe lângă fâșiile de propileno ce separau bolnavii. Trecu întrebătoare de la un pat la altul și se opri în fața celui al Adinei. Se aplecă asupra. Fără zgomot, un dispozitiv aruncă în noapte franje aurii. Apoi, umbra se topi pe scări fără nici un sunet.
– Bine Adina, bravo! Acum ce facem?
– Coborîm. În vocea Adinei se simțea o notă de sarcasm amestecată cu o ironie fină. Asta era Adina. Nu un Parțial…
– Coborâm? Pe unde? Eu merg , după socoteala mea, de peste 14 km și nu am văzut nici o treaptă.
– Hmmm, n-ai vrut să le vezi… râde. Râde! Îl ia de mănușă și-l trage…„Fantastic, simt scări” se împiedică în picioare și se duse de-a berbeleacu.
– Ioneasca și cu apatridul ăla de Boruzov au mirosit ceva.
– Să dispară.
– Nu sunt de acord. Secretarul General e acum mai presus de orice intervenție. Uciderea sau dispariția lui ar întoarce microscoapele către noi. La fel cei doi.
– Nu înțeleg de ce ne este necesar un matematician și un filozof.
– Matematicianul face calculele mai repede decât Cray-urile tale, iar filozoful nu-i deloc filozof, asta e o titulatură, cum aș zice că tu ești un filozof al tacticii, el simte pulsul știe când și încotro să îndrepte atenția specialiștilor.
– Huo!!! M-am înconjurat de filozofi. Înapoi nu mai putem da. Aștept propuneri.
– Când v-am rugat să mai stăm o lună, ca să termine băieții noștri pregătirea … Acum, că am zgândărit rahatul, limbricii au început să foiască.
– Explozia a fost curată?
– Curată. Nimic care să ducă la noi. Întrebarea este cine din partea ailaltă a avut acces ca să trimită informația aia atemporală.
– Trădători aici, trădători acolo… Vom tăia în carne vie. Ai aruncat momelile?
– Da. Adjunctul cu probleme de energie își freacă satisfăcut mâinile. Au pus botul cu toții.
– Deocamdată, politic, treaba merge unsă. Încă câteva bombițe de-astea misterioase și o să-și cedeze prerogativele suverane în mâinile noastre. Vom uni, nenorocita asta de planetă, odată pentru totdeauna sub o cârmă unică.
– Și cine va fi cârmaciul? Tu?!!!
Glad percepu lumină, iar implanturile sesizară o mișcare de translație. Deschise ochii rotindu-se lent prin ușoare contracții succesive ale mușchilor pectorali. Se afla într-un cub care iriza ușor.
– Aha! O imitație de costum.
– Da. Din păcate, noi suntem un pic în urmă față de voi.
− Unde sunt?
− Pe linia antimaterială sincronă cu voi.
Dintr-un cărucior cu rotile îl privea el. Un el jumătate paralizat, dar în ochii căruia se citea aceiași voință de neînvins. Văzând că a amuțit, alterego-ul râse chinuit:
– Pe ramura asta temporală n-am fost atât de norocos, dar nu mă plâng. Joaca voastră de-a schimbările de realitate a produs un haos spațio-temporal care se reflectă atât la nivel fizic cât și la nivel de conștiințe.
– Ce se întâmplă? Cine a declanșat bomba aia nucleară, cine… unde, când?
– Banal, ca de obicei. O conspirație. O gașcă de nebuni de aici și de la voi.
– Ce vor?
– Ce vor nebuni d’ăștia egocentrici? Să conducă lumea… să fie dumnezei, să le pupe lumea picioarele.
– Și ce facem?
– Habar n-am. De-aia te-am adus aici. Îți vom da toate informațiile de care dispunem. Te întorci în lumea ta și cârchești mizeria asta, acum cât se mai poate.
Am toată încrederea. Doar tu ești tot un fel de eu.
Va urma.
Postfață
Mihail Toma este pseudonimul literar al Domnului Dincă Mihail, căpitan-inginer pensionar care actualmente s-a retras la casa din Bârlad unde îmbină pasiunea de o viață pentru electronică cu cea de agronom amator și cea de scriitor.
Autorul a fost și este publicat în multe reviste de gen din care amintim: Taifas literar – revistă tipărită de scrieri și opinii literare, Gazeta SF – revistă electronică de artă și literatură speculativă, Cronopedia – Club de scriere literar- artistică, Helion – Revista on-line și Asociația culturală Helion, Amprentele sufletului – Revistă de cultură și artă, Alchemia – Revistă postmodernistă Israel, Ciclul antologic – Metamorfozele Naturii 2017, și a primit ca recunoaștere a străduințelor sale mai multe premii: Premiul de excelență – pentru cele mai citite povestiri publicate în revista Amprentele sufletului în anul 2016, Premiul întâi pentru povestirea Foc dezlănțuit al Revistei online Gazeta SF, Premiul pentru întreaga activitate – Revista Amprentele sufletului, Mențiune la Concursul Național de Proză Scurtă SF Helion – ediția a 32-a cu povestirea Prefăcutele fețe ale nopții și altele…
De asemenea creațiile sale mai pot fi găsite și pe blogul personal:
Mihail stories: https://casuta-cu-povesti.art.blog
În dorința de a da și un aspect fizic creațiilor sale studiază arta tiparului și, cu utilaje în mare parte confecționate de el însuși, pornește o aventură numită „Manufactura Toma&Son” un atelier tipografic personal, unde au prins viață cărțile: Câinele fără cap- povestiri fantastice 2015, Viață și moarte, două valuri gemene– povestiri SF 2016, Scrisoare de lux– povești la gura sobei 2017, se reeditează Viață și moarte, două valuri gemene și sunt în lucru volumele: Ultima știre din mahala– schițe umoristice (2017-2018) și Arca doi– povestiri SF ( 2018-2019).
Îi urez inspirație, sănătate, și putere de muncă pentru a-și putea duce la îndeplinire proiectele și chiar mai mult decât atât.
Profesor Doctor Medic Primar Oncolog,
A.E. Ionescu
