Există obiecte care – animate parcă de o voinţă proprie – refuză să dispară în uitare. Astfel, un preţios manuscris chinez din secolul al VII-lea a fost ars de două ori într-un răstimp de trei decenii!

În anul 641, căsătoria unei prinţese chineze din dinastia T’ang cu suveranul Tibetului a pecetluit o alianţă benefică, deschizând o perioadă de prosperitate care, din păcate, n-avea să dureze. Zestrea miresei conţinea şi un cod de legi numit „Calea T’ang“, scris chiar de prinţesă, a cărei frumuseţe nu era, se pare, singura ei calitate… În dece­niile ce au urmat, imperiul T’ang a atins maxima expansiune, cucerind statele coreene Paekche (663) şi Koguryô (668) şi anexând nord-estul Peninsulei Indochina (697).

Manuscrisul cărţii „Calea T’ang“ a fost incinerat public în 690, când Împărăteasa Wu a ocupat tronul. Noua suverană nu s-a mulţumit să distrugă singurul exemplar al codului de legi şi să impună noi orânduieli în imperiu, ci a schimbat şi numele dinastiei în Chou.

Manuscrisul (cel original, după mărturia contemporanilor) a rea­părut miraculos în 713, când Împă­ra­tul Hsüan-tsung a reinstaurat dinastia T’ang, pentru a fi ars, a doua oară, în 720 (dar nu înainte de copierea sa pe ascuns de către cărturarul Li-Lin-fu, în cele şase vo­lume cunoscute astăzi drept „Codul Imperiului T’ang“).

Manuscrisul chinez nu este singurul obiect distrus de oa­meni care revine intact în timp – în apariţii imateriale sau de scurtă durată.

Sabia de samurai aflată într-o colecţie particulară din Kyoto (Japonia) poate fi însă privită, atinsă şi admirată în voie. Proprie­tarul ei, Sensho Tanemura, este convins că arma i-a aparţinut lui Nitta Yoshisada, o figură istorică proeminentă a Japoniei medievale.

Sabia a fost făurită în 1281, anul în care a doua invazie mongolă în Japonia a eşuat datorită rezis­ten­ţei samurailor şi unui taifun („Vântul divin“) ce a distrus flota invadatorilor.

Foto 1: Cele două tentative de invazie mongole din secolul al XIII-lea (noiembrie 1274 şi iunie 1281) au eşuat lamentabil pe coastele golfului Hakata (Insula Kyosho), în primul rând din cauza rezistenţei eroice a samurailor japonezi, dar şi datorită faimoaselor kamikadze („Vânturi divine“). Pictură japoneză de la începutul secolului trecut (arhiva LeDuc-Fabrier).

O jumătate de secol mai târziu, Împăratul Daigo al II-lea îşi consolida puterea în bătălii şi asedii ne­sfâr­şite. Sabia s-ar fi aflat pe atunci în posesia seniorului Nitta Yoshisada, cel care a cucerit cetatea Kamakura (mai 1333). Izbânda sa nu a adus partidei imperiale decât un scurt răgaz: în 1336, trupele viitorului shogun Takauji (din fami­lia Ashikaga) au ocupat Kyoto, iar Daigo al II-lea s-a refugiat în sudul ţării. Împăratul „Curţii din Sud“ şi urmaşii săi aveau să poarte cu uzurpatorii din cla­nul Ashikaga un război civil ce va dura până în anul 1392.

Rănit grav în luptă, Yoshisada a fost luat prizonier, nu înainte de a-şi rupe sabia, pentru ca umilinţa înfrângerii să n-o întineze…

Foto 2: Armură de samurai din Epoca Muromachi (cartier din Kyoto, unde era reşedinţa shogunilor din clanul Ashikaga, care au condus Japonia între 1338 şi 1573). Arhiva LeDuc-Fabrier.

O poveste frumoasă despre datorie şi onoare, cum sunt atâtea în trecutul Japoniei. Dar dacă sabia stră­veche fusese ruptă, cea din co­lecţia actuală nu are nici o ciobitură. Cum să fie una şi ace­eaşi?

Sensho Tanemura a cerut o expertiză metalografică. Rezultatul? Sabia era intactă… cu excepţia unei por­ţiuni transversale, aflată chiar la mijlocul lamei, unde structura metalului di­fe­rea de restul! Însă bu­căţile nu fuseseră sudate prin vreun procedeu cunoscut în trecut sau accesibil teh­no­logiei actuale. Microstructural, cele două zone pă­reau să fi migrat una în cealaltă, realizând o contopire perfect omogenă, vizibilă doar la microscopul electronic.

Foto 3: Samurai din secolul al XIII-lea. Detaliu dintr-un desen color din secolul al XIX-lea (arhiva LeDuc-Fabrier).

O sabie ce s-a reîntregit în timp – într-o Japonie a miraculosului şi legendei… Sau încă un secret al fai­moasei metalurgii japoneze – ajunsă la apogeu în se­colele X-XIV –, care s-a pierdut fără ca ştiinţa mo­dernă să-i bănuiască măcar existenţa?