În Jazz, instrumentele trebuie să fie expresive, sunetele clare și nefiltrate, făcute să exprime bucurie sau tristețe, uneori să acompanieze o voce. Jazz-ul poate fi interpretat de o orchestră, cu zeci de suflători, formând un space-opera de dimensiuni renascentiste. Dar tot jazz este și atunci când lângă o trompetă se lamentează vocea Ellei Fitzgerald sau lângă o orchestră mică, cu pian, vocea Dianei Krall, într-o sală de concert simandicoasă. Ca a unui călător-spațial singuratic înconjurat de minunile tehnologiei viitoare.
Însă, cu toate aceste caracteristici ale jazzului, dacă ne-am îmbarca în mașina doctorului Emmett Brown, strecurându-ne pe lângă micul Marty, și ne-am duce cu ei în 1885, am avea o surpriza neplăcută. În barul din centrul orașului nu am găsi jazz. Sau nu în forma cunoscută nouă astăzi.
Jazz-ul a apărut de puțin timp, raportat la uriașa perioadă de când oamenii creează muzică, dar s-a impus atât ca un gen muzical distinct cât și ca fond de teme pentru alte genuri, dintre care unele numite clasice. Vă sună cunoscut?
Pentru un fan-total, jazz-ul nu este un gen muzical, este însăși muzica. Jazz-ul reprezentând, cum altfel, totul, fiind fără urmă de îndoială vârful muzical al civilizației occidentale, dacă nu chiar a întregii umanități. Dus într-o astfel de extremă, un fan poate spune sincer și cu mâna pe inimă că el numai jazz ascultă și că restul genurilor muzicale vor fi fost ele importante, dar, totuși, doar trepte din scara perfecțiunii aduse de jazz. Dar fanul nostru are un geamăn în oglindă, unul la fel de colțuros, care va contraargumenta spunând că jazz-ul este o aproape muzică, un fel de a cânta bun pentru barurile din pivnițele dubioase și că acele semitonuri nu reprezentă calea spre perfecțiunea muzicii.
Putem înlocui jazzul cu rockul, apoi rockul cu rapul, rapul cu reggae și… tot așa, într-o cursă a genurilor și subgenurilor, jalonată de nume mari ale muzicii moderne. Dar un lucru e clar pentru ambii combatanți: jazz-ul e o parte din muzica contemporană, care nu mai poate fi imaginată fără existența lui, la fel cum literatura contemporană nu mai poate fi concepută fără partea de fantastic și science fiction. Aceste genuri sunt precum două organe importante ale unui organism. Dacă vrem o literatură contemporană românească vie și puternică, avem nevoie ca genurile ce o formează să fie sănătoase. Predilecția intelectualilor de modă veche și a instituțiilor financiare și decizionale spre genurile (auto)considerate clasice este o măsură a anchilozării literaturii române contemporane.
Astfel de gânduri mă agasau mergând printre standurile de cărți de la Final Frontier #6, înconjurat de autori și fani entuziaști. Lumea literaturii de gen este una bogată și frumoasă. Pentru un pasionat pare uneori o orchestră bine rodată, ce cântă simfonii înălțătoare, alteori seamănă cu un cvintent dintr-un demisol înghesuit, dar viu și teribil de talentat. Indiferent cum percepem mica-mare lume a literaturii științifico-fantastice și fantastice, că ne plac toate subgenurile sau doar cele hard, că citim cu ardoare doar autori străini sau ne facem timp să credem în puterea de creație a autorilor români, deci, indiferent de împărțirea pe bisericuțe și interese personale, cred că pe toți ne unește dragostea pentru literatura de calitate și, pentru că am început vorbind de una din pasiunile mele, jazz-ul, pentru experimentul literar. Tocmai de aceea, tocmai pentru că literatura sci-fi conține și o parte interpretativă pe teme date și este un loc al experimentului literar și științific, cred că un adevărat fan citește și „jazziști” aflați în căutarea stilului personal, chiar dacă, uneori, par a fluiera fals.
