Marian Coman n-a scris niciodată un science-fiction curat, cu motive și personaje tipice și în cadrul căruia ideile din repertoriul tradițional al genului să fi atras asupra lor, până la fascinație, interesul autorului. Până și în povestirile sale mai pregnant purtătoare de indicii SF (Decablat, Degete și alte câteva din volumul de debut Nopți albe, zile negre), sugestiile generice se pierdeau într-o pastă de poezie elegiacă venită de dincolo de perimetrul îndeobște acceptat al genului, dinspre manierele promovate în mainstream, și, de asemenea, în dezvoltări neinhibate de rigoarea și exactitatea spiritului științific, trădând în schimb o puternică înclinație spre fantastic. Înclinația aceasta n-a fost deloc pasageră, dimpotrivă, ea s-a exprimat convingător și în cea de-a doua sa carte, Testamentul de ciocolată, îndreptățindu-mă să văd în Marian Coman un scriitor de fantasy mai curând decât un cultivator al anticipației propriu-zise. Ceea ce se întâmplă astăzi în literatura lui ne arată însă că și în această zonă predilectă, a fantasticului fie discret, fie eroic, pătrunderea nu se face prin clișeele consacrate, ci pe seama unei inventivități căutătoare de căi noi.

Haiganu. Fluviul șoaptelor (Editura HAC!BD, București, 2015) este un roman conceput la intersecția basmului fantastic cu banda desenată. Nu e deloc întâmplător că s-a publicat la o editură care sintetizează în inițialele ei cuvintele Harap Alb Continuă, alcătuind inclusiv titlul revistei de BD cu care s-a început acel proiect special. Special în măsura în care autorii lui reiau tradiția folclorului cult al lui Ion Creangă și o modernizează prin tehnici grafice de mare popularitate în special la tineretul occidental, dar în plină expansiune și în România de azi. De altfel, romanul lui Marian Coman a și pornit ca „nuvelă în foileton”, cum amintește autorul în Cuvântul înainte, pe scenarii desenate de Andrei Moldovan – cel ce ilustrează cu imagini remarcabile și prezentul volum. Această strânsă conviețuire a povestirii fantastice cu banda desenată face diferența formală între romanul Haiganu și modelele anglo-saxone pe care și le aleg, de regulă, cultivatorii noștri de fantasy, iar apelul la moștenirea lui Creangă include în proiect un anume specific care lasă să se întrevadă diferențe de fond. Regăsim între personajele lui Coman, bunăoară, Spânul din Povestea lui Harap Alb, o figură conflictuală cu suficiente și pregnante trăsături negative pentru a dinamiza orice povestire fantastică, dar căruia scriitorul brăilean îi adaugă un plus de specific autohton, făcând din el un „moroi” (este și numit, fără înconjur, Moroianu) și lăsându-l să patroneze o întreagă cohortă de revenanți: Armata Orfanilor, copii întorși din moarte decerebrați și numai buni de manipulat precum niște roboți malefici. Pe de altă parte, la nivelul scriiturii, tot de la Creangă pare să migreze tehnica prin care căpcăunii de felul lui Dekibalos sau Priscus Mână Scurtă își umplu conturul esențialmente caricatural cu detalii omenești capabile să le asigure consistența; în linii grotești, firește, dar de un grotesc plin de viață și de mișcare, potrivit rolurilor negative pe care le joacă în scenariu.

Un aspect ce merită a fi semnalat ține de o anume libertate denominativă rezervată personajelor din roman. Tehnica aceasta poate că nu urmărește în mod programatic discreditarea vechilor mituri, și în special a celor daco-getice, însă are umorul, lipsit de orice constrângere mitologic-identitară, de a împrumuta nume de rezonanță istorică și din vechea religie a spațiului carpatic unor personaje importante pentru prezenta poveste fantastică, însă fără legătură cu tradiția culturală pe care numele respective o reprezintă. Astfel, Ziraxes e un zeu ce pretinde imperiilor imaginate aici tribut spre a-și satisface pornirile canibalice rafinate, profilate pe carnea și sângele de „vrăjitor” (vrăjitorii fiind inițial sinonimi cu o specie de oameni înzestrați cu puteri necesare modelării lumii conform proiectelor zeilor buni). Dekibalos e un căpcăun lacom și nestăpânit, între poftele căruia tronează și setea de putere, combinată cu fanatismul gloriei deșarte, întrucât pe traseul faptelor lui abominabile își pune meșterii adulatori să-i cioplească statuia înfrumusețată, încă în viață fiind. Expansiunea puterii sale distrugătoare de cetăți este văzută avansând în timp chiar și spre „pângărirea” muntelui sfânt „Korganon”. Regina Bendis și prințesa Cotys fac parte din neamul care a dat hobbiții lui R.R.R. Tolkien și care extrage cristalele vii din adâncul pământului, însă motivul piticilor nu trebuie căutat neapărat în Stăpânul inelelor, deoarece e plin și folclorul nostru de făpturi simbolizate prin personajul Statu-Palmă-Barbă-Cot. Până și Haiganu, „Zeul Osândit”, zeul-ciclop silit de Cei Mari să-și trăiască printre făpturile neînsemnate din lumea noastră calvarul, pretinde a fi coborâtor pe linie directă din Gebeleizis, ceea ce tot la ideea de melting pot ne conduce: un creuzet în care se experimentează amestecul și topirea unor noțiuni de proveniență mitologică chemate din Antichitatea greacă și tracă, pentru ca, însoțite de surpriza noilor atribuții, să poată participa cu șanse de succes la construcția unui basm fantastic modern.

La nivelul său epic, romanul lui Marian Coman se menține între convențiile puse în mișcare de orice fantezie eroică, bazată pe ciocnirea dintre Bine și Rău; cu mențiunea că, în țesătura politico-războinică desfășurată de autor, Binele se vede mai rar și se transformă frecvent în opusul său, fiindcă personajele, chiar și cele pozitive, pot fi luate cu ușurință în stăpânire de Pleistoros, zeul războiului, cel aflat la cârma întregii lumi și decidentul jocului implacabil în care alte voințe – fie ele umane, fie ale unor zei subalterni – nu au nicio șansă să se impună. În consecință, numeroase scene se desfășoară în regimul macabrului și al altor soluții desprinse din literatura horror. Fiind vorba, totuși, de un basm, cititorul le întâmpină cam cu tot atâta suferință proprie câtă i se rezerva și lui Harap Alb, să zicem, ajuns în umilințele impuse de Spân. Macabrul acesta dramatic, care se pretează excelent la o transpunere în roman grafic, nu riscă să altereze conștiințe. El rămâne la nivelul exteriorizărilor simbolice, cele agreate și de desfășurările epico-eroice serializate din cultura populară. Sensibil la creația cu largă deschidere spre public, autorul promite să dezvolte subiectul de acum în alte câteva volume. Ele vor fi guvernate, fără îndoială, de același germene conflictual, întrucât Pleistoros-războinicul, rămas în final singur în scenă, promite și el, aproape în formulare neo-testamentară: „Se va face vrerea mea, atât în cer cât și pe pământ. Va fi război!”

Marian Coman este un prozator format, care poate miza pe o paletă stilistică largă. Numeroase pagini tind să echilibreze cursul macabru al evenimentelor narate în roman, prin recurs la un fantastic poetic, la rândul său spectaculos și invitând, aproape pretinzând transpunerea în desen. Există poezie în motivul lui Zourazi-cerbul, unde copilul fermecat împarte vremelnic același trup cu animalul imperial al pădurii, într-o simbiotică ființă fantastică, frizând metafora. Reverberație senină produce, apoi, zborul aceluiași Zourazi pe deasupra lumii migălos desenate pe harta de sprijin a cititorului, călare pe grifonul nemuritor Ghilmax, cel capabil să-și amintească toate cuvintele și faptele demnitarilor pe care i-a purtat în șa. O poezie dramatică implică motivul gândurilor dezlănțuite ale întregii omeniri și percepute la modul subtil, dar chinuitor, de zeul exilat Haiganu, care răspândește echilibru și înțelepciune în demențialul univers înconjurător.

„Mii de șoapte. În fiecare secundă, neobosite, de nestăvilit. Ca o apă. Ori ca un popor de greieri ce aleg să cânte în același timp. Mii. De câte ori nu-și acoperise Haiganu urechile urlând, poruncind ori implorând să se facă liniște?! De câte ori nu așteptase Haiganu un răspuns la întrebările pe care le arunca acolo, în mijlocul fluviului de șoapte, ca pe o momeală într-un cârlig de pescuit?! Dar nu, niciodată nu primise răspuns. Vocile nu știau să asculte, nu știau să răspundă. Fluviul curgea mai departe, învolburat de cuvinte, întunecat și rece. Haiganu smulgea uneori din mulțime o singură voce și o asculta cu atenție, în timp ce, în fundal, Fluviul Șoaptelor continua să murmure. Parcă mai liniștit. Parcă mai puțin răutăcios. Parcă mai înțelegător. Și așa reușea să adoarmă. /…/ Însă erau și zile când Haiganu se păcălea. Fie rugăciunile vraciului se transformau în blesteme înfiorătoare, fie alintul femeii, în urlete disperate. Haiganu arunca atunci vocea în fluviu și, înghițind-o, miile de șoapte reveneau parcă mai puternice, mai răutăcioase, mai obositoare. De parcă s-ar fi rupt un stăvilar, iar valul uriaș cădea acum peste mintea lui, înecând-o.”

Predilecția pentru rezolvările fantasy lasă în umbră soluțiile SF, prezente și ele în repertoriul autorului, dar mai puțin semnificative deocamdată. Motivul anticipației, al previziunilor fericite prin care viitorul se deschide în nenumărate variante eligibile de către cei apți să facă opțiunea, este comun ambelor rezolvări generice. În varianta desfășurării fantastice, motivul sună așa:

 „Când se trezi, umbra nu mai era niciunde în zilele ce încă n-au venit și nu știu să spună dacă a fost aievea ori dacă a visat. Dar ceva păru să se întâmple. Se curățase timpul ce avea să vie, iar lui Zourazi îi fu limpede ce are de făcut. Băiatul vedea calea în zilele ce încă n-au venit ca pe un fir alb într-o încurcătură de fire negre. Iar în fiece zi, Zourazi căuta să tragă de firul cel alb, să-l descâlcească, să-i vadă capătul, să-l scoată din ghemul afurisit în care se încurcase, să-l deznoade de ițele rele ale timpului.”

Marian Coman este, după toate probabilitățile, cel ce apropie în cea mai mare măsură, deocamdată, tiparele fantasy de specificul fantasticului românesc. Dacă ar trebui să-i caut o scriere până la un punct înrudită, ea n-ar putea fi alta decât romanul Fairia al lui Radu Pavel Gheo.