Titlu original: Stories of your life and others
Autor: Ted Chiang
Traducator: Ileana Busac
Nr. pagini: 320
Editura: Nemira
An apariție: 2017

Spre uimirea mea, volumul Povestea vieții tale de Ted Chiang este un amalgam de teme și abordări. De ce spre surprinderea mea? Pentru că m-aș fi așteptat, de la un volum atât de apreciat, să fie mai unitar, cel puțin dintr-un punct de vedere. Desigur, varietatea de teme poate fi un plus, asigurând o adresabilitate crescută unui volum de proză scurtă, însă, de cele mai multe ori, între povestiri există un soi de liant, un element comun care le face să stea bine între aceleași coperți. În cazul volumului de față, acest element mie personal îmi pare că lipsește, criteriul după care poveștile care-l compun au fost alese, scăpându-mi. Desigur, fiecare poveste în parte e interesantă, mai ales prin idee (deoarece acțiunea e tratată cu larghețe, în unele texte ea lipsind cu desăvârșire), există un motiv foarte clar pentru care Ted Chiang a câștigat premiile pe care le-a câștigat, premii care sunt și prezentate în nota biografică a volumului, însă modul în care acestea funcționează împreună mie mi s-a părut că lasă de dorit. În unele cazuri, o anumită tușă religioasă, mai pregnantă sau mai diluată, ar putea constitui un element de raportare în alte cazuri analiza socială pare că joacă acest rol, însă destul de neconvingător.

Dar să luăm fiecare text în parte și să vedem despre ce e vorba.

Cartea e deschisă de o poveste foarte viu colorată, vizuală, am putea spune, care defilează aievea în fața ochilor tăi, ca cititor, numită Turnul din Babilon, o abordare inedită a mitului Biblic al turnului Babel. Sigur, asemenea povestiri s-au tot scris și probabil că se vor mai scrie, însă elementul de originalitate aici îl reprezintă redefinirea într-o manieră proprie și arbitrară a legilor fizicii și a naturii universului, o abordare care face ca cele mai primitive prezumții să fie adeverite. Nu m-a încântat prea mult sfârșitul ciclic, însă, per ansamblu, povestirea este deosebit de frumoasă, iar întorsăturile de situație încântător de înțelepte.

Urmează apoi povestirea Înțelegere, care schimbă complet registrul, readucându-ne din Babilonul antic în Statele Unite ale Americii zilelor noastre, unde ne sunt povestite aventurile unui personaj devenit deodată extrem de înțelept. De remarcat aici bogăția conceptelor psihologice cu care autorul operează, precum și multitudinea de implicații pe care apariția unei super-inteligențe le trezește. Problematica abordată e vastă și foarte interesantă, un mare plus pentru această povestire, chiar dacă acțiunea se desfășoară molcom în fundal, iar sfârșitul, cel puțin din punct de vedere moral, mie unuia chiar mi-a plăcut.

Nu același lucru îl pot spune însă despre Împărțirea la zero, relatarea dramei trăite de o matematiciană care descoperă o incoerență în matematică pe care nimeni nu i-o poate combate argumentat, motiv care conduce la depresie și tentative suicidale. Dacă în cazul precedentei povestiri admiram implicațiile și jocurile psihologice, în cazul celei de față aceste aspecte m-au dezamăgit profund. Înțeleg obsesia personajului pentru matematică, extrapolările pe care le face din această știință exactă în toate celelalte și uimirea cu care observă că aceasta (deci oricare dintre celelalte) poate produce aberații, dar de aici la dramă mi se pare un drum mult prea lung în realitate, iar scurtătura aleasă de autor prea puțin verosimilă.

Ajungem astfel la Povestea vieții tale, textul de cea mai mare întindere și care dă și titlul cărții. Pe scurt, avem de-a face cu o specie extraterestră care se decide să viziteze Terra și cu o expertă în lingvistică pe care o găsim ancorată în procesul de a desluși tainele vorbirii și scrierii acestor ființe, cu care este pusă să dialogheze. În paralel cu firul principal al acțiunii, instantanee din viața ei viitoare, în care este implicat și un copil – persoana a doua la care face referire titlul – ne sunt servite ca pentru o mai bună înțelegere a dilemelor cu care traducătorul unei limbi cu care nimeni n-a mai interacționat vreodată se întâlnește. Povestea nu e rea, trecerile de la un cadru la altul sunt chiar benefice, însă aici concluziile lipsesc cu desăvârșire, sentimentul de „the road is the goal” fiind foarte pregnant.

Mult mai bine susținută mi s-a părut acțiunea din Șaptezeci și două de litere, povestirea care, la fel ca Turnul din Babilon, schimbă legile firii și ne alterează funcțional lumea, transformând-o într-una în care magia și știința se împletesc în mod banal, în viața de zi cu zi. Avem corpuri animate de numele pe care le poartă, amulete vindecătoare sau protectoare, spermatozoizi care pot metamorfoza, în anumite condiții, în indivizi aproape funcționali. Spre încântarea mea, universul e steam-punk. Bineînțeles, nici de aici nu lipsesc dilemele morale, analiza socială și introspecția, magia fiind privită ca o simplă extensie a științei, iar știința ca pe o unealtă a guvernării.

Urmează apoi o schiță strict enunțiativă, numită Evoluția științei umane, care ne face să ne întrebăm dacă am fi dispuși să renunțăm la posibilitatea de a comunica cu copiii noștri pentru a le oferi lor super-inteligență. Și cam atât.

În fine, povestea care mie personal mi-a plăcut cel mai mult este Iadul e acolo unde nu există Dumnezeu. Cred că aici geniul lui Ted Chiang iese la suprafață cel mai pregnant, prin modul în care reușește să construiască contradicțiile care să ilustreze ideea, care să funcționeze ca argumente în ambele sensuri și să-ți dea ție, cititorului, de gândit. Ce-ar fi dacă credința ar fi înlocuită de certitudine, dacă problema existenței sau nonexistenței lui Dumnezeu nu ar mai fi de actualitate, deoarece aparițiile îngerești ar fi la ordinea zilei, ba chiar Raiul și Iadul însele ar fi vizibile de către muritori, împreună cu sufletele ce sălășluiesc acolo? Și unde ai prefera să-ți petreci eternitatea dacă ai ști că persoana iubită se află în Iad? Ai putea să-l iubești pe Dumnezeu doar de frică?

Sigur, întrebările nu sunt noi, elementul de noutate nu derivă din filosofia în sine a moralității religiei, ci din punerea în scenă foarte dibace și din absurdul problematicii, absurd pe care, sub o pătură de misticism și fără devoalarea pe care această proză ne-o oferă, îl găsim în dogmele actuale. Dar ceea ce mi s-a părut semnătura de maestru a acestei proze a fost finalul, dubla întorsătură din care fiecare poate să înțeleagă ce dorește și să-și tragă propriile concluzii.

Din păcate, ultimul text din carte este unul la limita literaturii, așa cum o sugerează și titlul: Să-ți placă ceea ce vezi: un documentar. Ce faci atunci când ai o idee fructificabilă, ai și câteva personaje schematice, dar nu prea găsești o înșiruire credibilă de evenimente care să o poată pune în valoare? Păi, le dai cuvântul personajelor să-și spună punctul de vedere în mod direct despre problema în cauză, ca și când le-ai intervieva sau le-ai cere să scrie un jurnal, apoi ai pune răspunsurile lor într-o ordine oarecare și ai transcrie. Idee de bază e simplă: merită sacrificată percepția frumosului de dragul egalității de șansă? Păi, unii spun că da, alții spun că nu. Povestea e totuși salvată de o succesiune oarecare de evenimente ce are loc în spate și de o întorsătură abilă de situație, însă impresia că nu ai citit o povestire ci o serie de interviuri virtuale rămâne.

Iar apoi, dacă mai ai răbdare, ultimele pagini sunt dedicate poveștilor din spatele poveștilor, autorul vorbindu-ne despre felul în care acestea au apărut.

Ca o concluzie, volumul de față este unul bogat în idei, profund în analiză, dar foarte sărac în acțiune. Problematizarea excesivă conduce, cam în toate cazurile, la burți foarte lungi, prozele devin atât de descriptive încât, deși prezintă idei interesante, ajung să plictisească. Evident, cartea merită citită, niciun dubiu, însă e bine să pornești la drum știind la ce te înhami, pentru a nu fi dezamăgit.