Proză distinsă cu mențiune specială la Concursul național de proză scurtă SF Helion 2018.

Galaxia Sopranei

Neobișnuit!

Exact! Acesta era cuvântul… așa se simțea și totuși mintea lui refuza să accepte un astfel de sentiment pentru că nu știa cum să-l caracterizeze și dacă era corect ales. Nu prea se confrunta cu astfel de sentimente, în general el, o excepție de la care lumea se aștepta să găsească rigurozitatea și cunoașterea ce le lipseau celorlalți. Nu era ușor și el știa asta.

Oricum, în continuare mintea lui era îngrețoșată și amețită de atâtea emoții, pe de-o parte se simțea mândru, iar inima îi se zbătea de încântare la gândul că era responsabil cu o astfel de cerință din partea Astirilor, pe de altă parte, era îngrijorat, speriat, deoarece era conștient că nu este o informație ce are să înnoiască o speranță în geneza minților prezente… Prea mulți se uită la el… Toți așteaptă, așteaptă de prea mult timp…

În urmă cu 20*(85) ani…
De la: Astirii Gama – Portalul 1 – Proiectul Genesis
Către: Asellus
Subiect: Renaștere prin reminiscență

Am interceptat. Pericolul este iminent. Dacă nu găsim rapid o cale, putem să ne ștergem mândria de a păstra o urmă de continuitate a rasei noastre. Te avem în vedere de ceva timp pe tine și pe fata aceea – știi ce vorbesc -, dacă poți, ia legătura cu ea. Deși nu faceți parte din proiectul Genesis, aveți o cunoaștere care depășește limitele inteligenței stelare pe care o deținem… Aștept să demarați o inițiativă… Raportează-mi cât poți de des!…

Universul e cuvânt si suflet! (dacă vrei nu este nevoie să folosești motto-ul națiunii. Ai acest drept).

De la: Asellus
Către: Astirii Gama – Portalul 1 – Proiectul Genesis
Subiect: Renaștere prin reminiscență

Sunt onorat să contribui la ceea ce voi numiți salvare, deși, cred că este mai de grabă o evadare. Planeta asta are nevoie în sfârșit de o doză de inteligență, tesalienii sunt prea sufletiști, iar universul parcă a știut asta, iar acum murim cu sufletul, căci mintea, e singura care ne poate salva.

Știu cine este fata, o cunosc. Vă avertizez însă că nu se înfățișează oricui și nu împărtășește cu nimeni studiile ei, nu știu ce planuri aveți, dar nu pot prevedea o colaborare cu aceasta.

Îmi pare rău să aud că situația este fatală. Voi monitoriza progresul stelei și voi expune opțiunile pe care le oferă viitorul. Sunt mândru să servesc Astirilor Gama… Vom supraviețui! Ne vom salva, sau mai bine zis, vom porni renașterea!

Universul e cuvânt și suflet! (tind să folosesc aceste cuvinte în continuare, pentru a nu porni vreo ofensă cu afirmațiile făcute la începutul raportului, încă îmi onorez neamul).

De la: Astirii Gama – Portalul 1 – Proiectul Genesis
Către: Asselus
Subiect: Renaștere prin reminiscență

Unde este raportul? Ai găsit fata? Avem multe abateri de la planul original. Nu avem niciun control asupra timpului. Dezastrul se apropie. Nu știm când.

Universul e cuvânt și suflet !

De la: Asselus
Către: Astiri Gama – Portalul 1 – Proiectul Genesis
Subiect: Renaștere prin reminiscență (propun o schimbare)

Renaștere prin reminiscență, Renaștere prin reminiscență în sus, în jos, peste tot. Așa cum ați prezis, tesalienii nu au înțeles nimic, dar bănuiala crește, tesalienii înțeleg că ceva se întâmplă, unii deja și-au dat seama. Secretul nu se mai poate ascunde în spatele a trei cuvinte. Pentru prima dată în această epocă, planeta păstrează o atitudine tensionată, tesalienii sunt nervoși și neîncrezători, simt pericolul. Eu sunt printre ei și văd asta.

Universul e cuvânt și suflet !

De la: Astiri Gama – Portalul 1 – Proiectul Genesis
Către: Asselus

A venit timpul. Tesalienii trebuie să știe. Este de datoria ta să le dai vestea într-un mod cât mai agreabil. Vorbește în numele nostru!

Universul e cuvânt și suflet!

Sala este în sfârșit plină, toți așteaptă încordați, știu că nu va fi un discurs încurajator. O astfel de adunare nu a mai avut loc de ceva vreme și nu ar fi avut loc nici acum dacă nu era un motiv cu adevărat important. De obicei Astirii nu au prea multe de transmis tesalienilor și dacă au, o fac printr-unul de-al lor.

El simte presiunea, în fața undelor de transmisie se vede oarecum nevoit să dea răspundere pentru tot, deși nu este el de vină. Freamătele îl presează să înceapă, știe că în fața unei mulțimi agitate, el tot trebuie să-și îndeplinească misiunea. Toți trebuie să fie de față, altfel nu poate începe. Când și ultima siluetă a reîntregit calculul cuvântătorului, acesta își drese vibrațiile, iar momentul întârziat începu…

„Dragă audiență, ne-am adunat aici pentru a discuta o chestiune ce vă implică pe toți, nu în mod fizic, dar, din punct de vedere al destinului, este posibil să întâmpinați schimbări de care nu veți fi conștienți. De ce se întâmplă asta? Se prea poate ca mulți dintre voi să vă fi dat seama despre starea actuală a sistemului nostru solar binar. Deși suntem poziționați într-un punct galactic eficient, beneficiind de influența a doi sori, se pare că există un mic inconvenient, care ar putea să ne coste destul de mult. Momentan, Tesalia este singura planetă care deține viață inteligentă din cele 11 planete ce se învârt în jurul soarelui Alhena, rămânând în studiu cele patru planete ale soarelui central Canopus Achernar. După cum știți, soarele central a ajutat mult la dezvoltarea planetei Tesalia, a cincea ca depărtare de Alhena, asigurându-i o zonă de aur. Deoarece soarele central este o stea cu o masă imensă, durata sa de viață este foarte scurtă, va exploda deci în curând. Supernova realizată de el va pulveriza planetele din jurul său, dar, mai rău, va distruge și stratul protector al celorlalte planete aparținând soarelui Alhena. Din păcate națiunea noastră nu poate părăsi planeta din motive de lipsă de cunoaștere. Singura noastră speranță este ajutorul Astirilor, care nu au uitat de noi și ne vor ajuta, există o cale, dar nu putem garanta că acest lucru va mulțumi pe toată lumea. Gândiți-vă doar că trebuie să ne salvăm, deci este nevoie de orice sacrificiu. Îmi pare rău că v-am bătut la cap cu informații științifice. Scuzele mele!

Universul e cuvânt și suflet!.”

Nu a fost în niciun caz ceea ce așteptau tesalienii. Erau speriați de ceea ce auziseră, bănuiau ei ceva, dar probabil niciun gând nu se apropiase de posibilitatea unui dezastru galactic. Nu puteau face însă nimic. Faptul că acum știau, nu calmase presiunea din aer, ci înăsprise sufletele tuturor și, instinctul de supraviețuire creștea încet, încet. Discursul ținut de Asselus fusese doar o tehnică de asumare a responsabilității Astirilor, având menirea de a informa, dar nu și de a sprijini moral. Au sărit cu toții să pună întrebări, era însă doar un instinct, un impuls de apărare, știau că nu aveau să mai obțină nicio informație în plus de la Asselus. Îl știau toți pe tânăr, toată lumea auzise de el, pentru că toți îl numeau Excepția și era clar că era un tip retras, afundat în cărțile lui scorțoase și în studiile sale. Tesalienii spuneau că este ciudat, nu doar ca înfățișare, era complet diferit…

Așa gândea și Asselus… Fata era ciudată. Dacă pe el lumea îl numiseră Excepția, atunci fetei ar fi trebuit să-i spună Ecepția Excepției.  O știa de mult și totuși nici măcar acum nu reușise să o cunoască sau să o înțeleagă pe deplin. Îi era oarecum frică de ea, iar acum, faptul că Astirii îi ceruseră să colaboreze cu ea, trebuia să facă asta, n-avea de ales, așa i se poruncise. Trebuia să ducă misiunea până la capăt. Trebuia să o găsească pe fată. Problema era că nu știa de unde să înceapă…

Nimeni nu știa unde se află. Ideea era că Asselus era singurul care a avut vreo legătură sau relație cu ea, ceea ce nu lărgește scara posibilităților de a o găsi, dar este un punct de plecare.

Probabil a întrebat pe toată lumea, dar nimeni nu i-a dat vreo lămurire. Mulți nu prea asimilau numele cu nicio amintire și cine îi poate învinovăți, și l-a schimbat de atâtea ori, încât nici ea nu cred că și-l mai știe concret. Pe atunci Asselus îi spunea pe nume, dar acum nu numai că nu știa cum o cheamă, dar nici nu avea habar cum arată după atâta amar de vreme. Tesalia este o planetă destul de mare, ceea ce îi îngreuna căutările și, îi aducea misiunea la un nivel imposibil, iar mai cu seamă că această ființă nu este statică și în niciun caz nu trăiește laolaltă cu ceilalți. Din păcate, resursele de timp nu sunt nemilitate, cum au spus și astirii, dezastrul se apropie. În această criză de idei, Asselus a avut nevoie de ceva timp să mediteze, fata nu avea părinți, încă de când o cunoștea nu aflase nicio informație despre familia ei, desigur asta a trezit dubii de multe ori, dar nici nu a fost rezolvat acest caz. A întrebat pe absolut oricine, lumea fie nu-l băga în seamă, fie îl credea într-un moment de nebunie, fie îi dădea doar îndrumări proaste. Încă este un mister, cum de într-un asemenea loc, a reușit totuși să obțină o informație, care avea să-l lumineze complet.

Nu cred că Asselus se aștepta să afle ceva mergând prin sectorul portalului 400 al Tesalienilor, aici unde locuitorii amfiteatrului își trăiau ultima treaptă a existenței lor. Nu ar fi vrut în ruptul capului să treacă pe aici, aerul bolnăvicios, stătut, îi amintea de sfârșitul vieții, de o altă lume, dar își jurase că nu va lăsa colț nestrăbătut până nu avea să dea de fată.

Nu era ușor să intri în vorbă cu cei din ultimul portal, ori erau în pragul nebuniei, iar luciditatea se scurgea din ei ca viața din oasele uzate, ori erau zgrunțuroși și nu vorbeau cu nimeni altcineva decât cu cei din teapa lor. I-a trebuit mult nerv să suporte toate anomaliile marilor vârstnici și bătrânețea locului, dar poate că toate au meritat. Se spunea printre stelele tinere -copiii tesalienilor- că exista pe aici o bătrână ce păstra în memorie trecerea timpului… -mare miracol să nu fii fost chiar ea păzitoarea și distribuitoarea timpului-. Asselus a știut că dacă bătrâna are puterea de a vedea și de a păstra tot, trebuie să o fi zărit și pe cea pe care o căuta prin mersul vieții, nevăzută de timp nu se putea face…

— Nu îți pot spune că am văzut-o pe fata de care vorbești, dar îți pot zice, că pe tărâmurile sufletului, ochiul uman poate vedea prin acel vid o trenă albastră, printre puținele lucruri pe care le poți atinge sau vedea pe acolo…

Pentru Asselus a fost o zi agitată, fiecare a vrut ceva de la el, iar ultima misiune a fost într-adevăr trecută de limitele calculului său, în care ar avea vreo posibilitate de a o găsi pe fată. Nu a mai fost niciodată pe acolo, zona nu doar că era evitată ci și interzisă pentru multe persoane, cu puțin noroc avea să obțină o permisiune specială din partea Astirilor, până la urmă ei erau cei care îi ordonaseră să facă asta, îi privea de cât îi costa. Era greu să faci rost de un permis de accesare al zonelor interzise, trebuia să rogi puterile centrale ale Universului, iar motivul pe care îl prezentai trebuia să convingă. Astirii se pricepeau la asta.

Era a nu știu câta oară astăzi când folosea cozile cometelor spre a călători, pentru tesalieni aceasta era o raritate, de obicei aceștia obișnuiau să meargă pe jos, cometele erau folosite doar în situații speciale, altfel nu ar mai fi exista comete în spațiu și așa erau pe cale de dispariție. Nu putea spune că se bucură să stingă coada unei comete pentru a o căuta pe ea.

Toți tesalienii se mândresc cu planeta lor, nu ar pierde ocazia să se fălească vreunei stele căzătoare cu frumusețea planetei. Asselus nu a avut ocazia să călătorească mai departe de orașul său Lyra, de aceea trăia din plin șansa pe care i-o dăduseră de a cutreiera Tesalia și, într-adevăr tesalienii nu mințeau când găseau motiv de mândrie în planeta lor. Poate că de aceea era așa de important de a evita explozia fatală și totuși nu vedea decât o cale de scăpare pentru tesalieni, nu și pentru planeta lor. Nu prea a avut timp să se bucure de priveliște, până la urmă viteza obținută de coada cometei era inegalabilă cu orice viteză pe care o încercase, totul i se perinda în jur, ca un amestec de culori nedeslușite, reținute dintr-o singură străfulgerare, apoi dispăreau. Când limita setată de el a energiei a căzut, a aterizat ușor plutind grațios – își făcuse acest hatâr de a-și da jos stabilizatorii de gravitație -. Dintr-o piruetă, vârful piciorului a atins unda de șoc a pământului tesalian, iar mai apoi iarba moale…

Nu cunoștea absolut nimic, dar nu era surprins de noutatea din jur, oriunde l-ai fi plasat pe Asselus pe această planetă în afară de Lyra, ar fi avut aceeași reacție stupidă, pentru că pentru el totul era nou, „Noul”dintr-o parte nu aducea nimic deosebit cu „Noul” din altă parte. Se simțea tot ca un nătăfleț fără emoții, chiar dacă în fața sa lumea începea să piardă contur. De aici nu mai putea înainta, cel puțin nu în modul în care știa el, acum trebuia să analizeze alte posibilități. Era un lucru curios cum de fata ajunse să trăiască într-un loc interzis, dar probabil că nimic nu îl mai mira pe Asselus, absolut nimic ce ținea de ea. Vedea înaltele ziduri ale labirintului, auzise de ele, dar nimeni nu i le descrisese vreodată. Trebuia să treacă prin acest labirint, nu prea avea de ales, era singura intrare pe tărâmurile sufletului și avea nevoie totodată de o metodă de dematerializare, altfel nu ar fi avut nicio șansă, s-ar fi descompus în particule mici și ar fi devenit una cu atmosfera. Nimic real nu ar fi rămas viu aici, dar dacă fata reușise, înseamnă că nu era imposibil.

Astirii i-au dezvăluit cum să treacă prin labirint, avea planul drumului, dar era sarcina lui să facă față celorlalte ciudățenii. Drumul ar fi scos din minți o inimă sensibilă, dar Asselus nu era genul care să fie mișcat de ceva, nu cel puțin după ce își anihilase mare parte din emoții. Pereții erau uriași, Asselus nu le putea vedea sfârșitul, cum nu putea vedea nici cerul. Nu exista. Înainta rapid, în mod normal ar fi durat ani să-l parcurgi dacă nu ai fi știut să diferențiezi drumurile, dacă nu ai fi știut modul de schimbare al zidului, dacă nu ai fi știut să-ți dai seama când labirintul era o iluzie. Asselus știa fiecare mișcare, fiecare diferență, fiecare cod după care pereții își schimbau poziția, Astirii îi notaseră totul. Ei erau cei care au proiectat labirintul, spre a ține lumea departe de terenul interzis. Astfel, cu harta în mâini, după două ore de mers, Asselus a urmat toate instrucțiunile și într-adevăr labirintul se oprea brusc. Dacă nu reușea, drumul făcut ar fi fost degeaba. Ca să intre acolo unde sufletul își avea domeniul, trebuia să dea ceva la schimb. Se ura pentru că era aici. Venise pregătit. Într-o punguță aduse ceea ce el numea comoara, dar pe care o aruncă în sus spre ziduri. Dispăru imediat, mâncată parcă de aer. Astfel își părăsi o grămadă de emoții… Nu-i păsa. Granitul dispăru, un sfârâit îngrozitor fu ultima resemnare a labirintului… Acum rămânea să vadă dacă labirintul avea să-i accepte sacrificiul… Un gol i se căsca în fața ochiului, un gol nedefinit, iar el nu mai era el, nu știa cum arăta pentru că nu mai simțea, nu mai avea cum, nici fizic nici sufletește.

A umblat prin vid, ceva timp, s-a simțit ușor, plutea. Căuta prin nimic ca un orb. Mergea doar ca să se mulțumească pe sine gândind că se străduiește, doar că era vizibil că nu făcea niciun progres. Apăreau câteodată frânturi de viață, dar știa că în spatele entuziasmului său, mâna-i, în dorința de a le testa veridicitatea le-ar fi destrămat și o dată cu asta i-ar fi destrămat și lui fericirea. S-a oprit în fața unei universități abandonate, undeva singură în mijlocul vidului. Instinctiv s-a oprit acolo, lângă clădirea veche, spartă alocuri, acaparată de o natură care se sfârșea acolo unde începea, în vid. Stătea la depărtare spre a nu deranja iluzia, spre a nu o face să dispară. Se așeză plutind în marea de alb, știa că acesta ar fi singurul loc în care putea apărea, îi putea ghici plăcerile și, făcu lucrul care îi era interzis, care apropia dezastrul… așteptă…

Nu poți ghici nimic în vid, decât ceea ce are de gând vidul să-ți arate… Asselus s-a detașat complet de ce îi oferea tărâmul, asta pentru că gândul îl ducea departe, la misiunea sa. Deși mulți ar fi spus că face asta doar de placul Astirilor, el simțea de asemenea și o datorie în acțiunile sale, o datorie față de planeta sa. Deși nu își vizitase planeta niciodată, o iubea, îi vedea inima în Lyra sa, sângele ei străbătea râurile ce-i adăpa orașul, vegetația Lyrei, era un pui al vegetației Tesaliei. Își iubea planeta cum își iubea orașul. Prin întinderea de alb, văzu drumul pe care îl parcursese, văzu orizontul, cerul, iar mai apoi spațiul, cu toate planetele și stelele sale… Fără soarele central Canopus Achernar, Tesalia plină de verdeață, ar fi fost un prototip al ghețurilor. Chiar și sorii se ajutaseră între ei, având în vedere mișcarea lor ca de bumerang prin care strânseseră mai multă nebuloasă, spațiul fusese plin de materii la începutul zilelor sale, dar acum cerul galaxiei era tot mai limpede, frumos și, tocmai frumusețea vestea ce e mai rău. Materia se dusese, încet, încet. Soarele făcuse opt mutări față de nucleul galactic până în prezent, și nimeni nu avea garanția că avea să aibă parte și de a noua mutare. Datorită mișcării lui Alhena care antrena nebuloasa spre Canopus, acesta din urmă își mărise considerabil durata vieții. Alhena era soarele perfect, însă Canopus ajunsese ca o minge scorțoasă umplută cu aer. Ei bine, gazul primar, când avea să se termine, scoarța avea să se prăbușească spre nucleu, iar mai apoi ar fi izbucnit înapoi în ceea ce Astirii îi spun din povești o supernovă.

Niciun tesalian nu ar fi supraviețuit. Trei valuri de moarte i-ar fi surprins fără nicio apărare, mai întâi avea să fie valul de radiații care le va lovi atmosfera protectoare și, dacă totuși astirii sau alții ca ei aveau metodele lor de a scăpa, în lipsa soarelui central și într-un spațiu plin de nori de praf, frigul i-ar fi cuprins pe toți, planeta ar fi înghețat, iar mai apoi, Universul, ca să fie sigur că exterminarea tesalienilor a avut loc cu succes, avea să trimită și rămășițe, gunoaie spațiale rezultate din urma exploziei, care ar fi lovit fără milă frumoasa lor planetă, cadavrele lor înghețate, TOT.

Găsi o urmă de fascinație pentru ceea ce avea să se întâmple după plecarea sa. În urma soarelui central ar fi rămas un nucleu constrâns, care ar fi dirijat magnetic o grămadă de planete.

Tânărul stătea întins în marea de alb, plutind odată cu timpul, cu gândurile sale, ochii și-i ținea închiși, potrivindu-se nemișcării din jur, considera că era prea riscant să frângă hologramele ce-l înconjurau, spiritele dematerializate, desigur totodată risca să devină el însuși parte a decorului. Nu prea îi păsa, dacă avea să aștepte, avea să o facă cum trebuie. Când simți o briză mângâindu-l, înțelese dar nu se mișcă. Vidul se puse în mișcare, plutirea sa nu era regulată, simțea viață prin porii pielii, asta dacă mai avea un astfel de organ. Deschise un ochi, văzu în depărtare culorile șterse ale zidurilor universității. Câteva plete albicioase îi acoperiră vederea, se simți atins, simți ceva ce nu mai simțise de mult… amintirile îi reveniră și mai abitir… o mângâiere… adormi.

Ochii reveniră la proiecția realității. În mod ciudat nu îl făcuse să aștepte prea mult, ziua nu se terminase încă, ceea ce îi dădea speranță lui Asselus. Privi în jur, nu o văzu, dar știu pe loc unde se afla. Universitatea. Bucăți din tavan stăteau prăbușite, adormite, înconjurându-l. Lichenii se cățărau vioi pe pereții de pe care tapetul atârna ca o perdea. Pe alocuri erau câteva bănci rupte, iar tabla era singura care rămăsese intactă, ca chipul unei bătrâne, ca ochii universității ce au rămas la fel ca mai înainte. Găsi pe jos bucăți de cretă, le luă în mâini ca pe niște flori și fu surprins că nu dispărură, putu simți senzația aspră și moale a cretei, pesemne că devenise și el imaterial… la fel ca toate…

Plimbă bucata de cretă în mănă, o lăsă să cadă lin pe podea… Dărâmături și dărâmături… clădirea era veche… aerul era curat, lipsea mirosul de viață… Se uită în jur, nu mai avea ce face, trebuia să o caute… Coridorul își păstrase încă structura de bază chiar și după trecerea timpului, chiar și debusolarea pe care o simțea când trecea grăbit culoarul obosit de viață, spre a nu întârzia la oră. Mereu era grăbit… ea îl aștepta mereu, el nu avea timp niciodată…

Nu i-a plăcut niciodată sala de astronomie, deși era materia sa preferată, părea prea simplă pentru așteptările sale, în plus nu avea destule materiale, dar acum dorea nespus de mult să vadă sala de astronomie a universității, spera la ceva inedit…

Tocul ușii era rupt în două, gaura prin care trecu, nu era o ușă, ci o spărtură direct prin zid… Locul mirosea a flori de tei, păru chiar să vadă câteva petale plutind ușor în aer. Mireasma îl înfioră, rămase nemișcat… Sala era goală, doar un glob mare, reprezentând Tesalia, o bancă și un pian. Culoarea aceea albastră… fu surprins… florile de tei aterizau line pe pletele albe ce fluturau în briza caldă… Nu știa de unde venea adierea, nu mai vedea nimic din sala pustiită, decât globul și pata de culoare, Tesalia și fata…

— Zia?

Se spune că tăcerea este cel mai bun răspuns, probabil că Asselus s-ar fi mulțumit cu asta, probabil… doar că,

— Ești un idiot!

Assleus nu știu ce să zică, după ce Astirii îl purtaseră pe toate drumurile, după ce oscilase între dorința de a o întâlni și dorința de a o da uitării, ea așa îl primea. Se temu că-i greșise numele la cât de des își schimbase ea identitatea, o astfel de eroare era justificată, totuși acesta fusese primul ei nume, cel adevărat, cel cu care o strigase atâta timp.

— Atâta ai să-mi spui, după ce nu mai văzut atâta timp, doar un singur reproș?

Fata se întoarse pentru prima dată. Asselus se înfioră la vederea obrazului ei catifelat, la roșeața lor trandafirie, la părul alburiu de culoarea luminii, iar ochii ei negri îi amintiră lui Asselus cât de diferită era, față de ei. Fața tesalienilor avea doar niște simple linii ca ochi și un orificiu respirator demn de toată mila, să nu mai zic de păr, fața lor era în general o aglomerare de linii și de orificii, Asselus avea ceva al lui aparte, buzele-i trandafirii și părul galben ca rozele soarelui, o manieră extrem de apropiată cu oricare Tesalian. O invidia pe Zia…

— Nici tu nu ai împărtășit nicio emoție, cred că reacția ta a fost mai sceptică decât au fost cuvintele mele. În plus, dacă tot vrei mai mult din partea mea, cum o mai duci tu? Încă mai ești cățelușul astirilor?

— Astirii au fost întotdeauna foarte binevoitori cu noi, până și acum ne ajută, și până la urmă sunt și ființele cu care poți să ții o conversație fără să te aburească cu imaginația lor, sunt singurii neboemici de pe aici. La ce emoții te aștepți și așa am pierdut o grămadă din ele ca să te găsesc pe tine!

— Exact cum credeam, mereu pe urmele lor, de aceea m-ai lăsat în urmă pentru ei, Asselus, nu-i așa? De ce oare crezi, că acelea au fost primele mele cuvinte, tu nu înțelegi, dar ești mințit continuu. Astirii îți vor creierul, nu m-ar surprinde ca într-o zi să îți ceară să participi la o operațiune de extragere a coeficienței de gândire. Ești mai deștept ca ei și ei știu asta. De asta se folosesc de tine, deși le ești superior gândirii, pentru ei ești doar o unealtă. Tu chiar crezi în ceea ce spun ei despre tărâmurile astea? Aici nu este o zonă de dematerializare, ci un loc-kratos, este un vid, în care poți proiecta tot ce dorești și nu este ireal. Dacă vrei să știi, ești tot tu, toate poveștile pe care le auzi sunt doar scornelile Astirilor spre a-i ține departe pe tesalieni, nu prea le convine să le lase așa din mână o putere de creație. Chestia cu oferitul unui dar este doar o mare înșelătorie, gândurile aici funcționează după o relație dus-întors. Vidul ți-a reîntors emoțiile înapoi, încă ai sentimente.

— Trecând peste asta, știi pentru ce sunt aici…

— Ai nevoie de mine, e evident, altfel nu m-ai fi vizitat de bunăvoie, până la urmă sunt mirată să te văd aici, chiar și la insistențele Astirilor.

— Am venit, deoarece chestiunea de față are mai mare importanță decât emoțiile și problemele mele interioare. Cred că știi situația fatală în care ne aflăm, și cred că dacă Astirii ți-au cerut ajutorul, ar trebui să binevoiești să te implici. Gândește-te că trebuie să supraviețuim și ești singura care ne poți mări șansele…

— De ce ar trebui să îi ajut, în mintea ta erau așa de buni încât i-ai fi numit salvatorii planetei, deși ei se folosesc de alții spre a-și câștiga acest titlu. Spune-mi de ce nu lași lucrurile așa cum sunt? Îi ajuți deoarece vrei să intri în proiectul lor Genesis?

— Uite, te rog din sufletul meu, fă-o pentru planeta Tesalia, asta vreau să salvez, vreau să o văd cu lumina ochilor mei și în viitor…

Nu știu ce din Asselus a convins-o, probabil dorința ce lucea în jurul său…

— Fie!…

— Crede-mă, avem o șansă. Propunerea mea pentru Astiri, a fost aceea de a schimba complexitatea creierului la Tesalieni. După cum știi, nu putem părăsi planeta, deoarece nu avem niciun mijloc tehnologic care să ne ajute, iar cozile cometelor se sting în atmosferă. Nu avem cunoștințele generale pentru a construi mașini capabile să zboare și să străpungă universul. În schimb am analizat trecutului nostru și se pare că în perioada de timp destul de mare între apariția unicelularelor și dezvoltarea acestora în pluricelulare, am pierdut ani care ar fi fost utili pentru studii și civilizație. Știm însă să folosim călătoria în timp, legile timpului ne-au fost oferite timpuriu de cei doi sori și, putem trimite niște bacterii îmbunătățite care să le domine pe cele din trecut și să formeze mai repede pluricelulare, așa avem mai multe șanse să ne trezim într-o altă realitate. Am venit la tine pentru că știu, ești singura care poate face asta.

— Nu este chiar așa de ușor, e nevoie de energia unei stele pentru a trimite până și niște particule minuscule!

— Astirii îți vor pune la dispoziție energia de care ai nevoie, tu trebuie doar să-ți faci treaba ta științifică, să te asiguri că nu vom da greș…

— Totuși, teoria ta nu e completă. Nu pot trimite pur și simplu niște celule care să ia locul altora, este prea riscant, există mari posibilități ca următoarea rasă să nu mai aibă în ADN nicio legătură cu sângele tesalian, ar putea ieși monștrii, animale. Dacă voi trimite niște viruși, aceștia vor avea reacții mai blânde, vor injecta ceva, care va schimba doar o parte din structura fizică, deoarece se va păstra rădăcina rasei noastre și va face mutări mai mari doar la nivelul de transmitere a informațiilor, la nivelul gândirii noastre.

— Probabil o fi cum spui tu, nu sunt aici să te contrazic, dar vreau să te întreb când ai de gând să trimiți acești viruși. Dacă unicelularele s-au format acum 280 milioane de ani, iar pluricelulare abia acum 200 milioane de ani, mă gândesc să trimitem undeva pe la mijloc.

— Nu-i vorba numai de asta. S-ar putea să întâmpinăm mai multe greutăți, nu pot să le trimit într-o perioadă în care să nu aibă condiții, dacă va lipsi oxigenul vom da greș. Oricum este nebunie pură, cu ce vrei să construiești mașinării, cu niște boemici… Dar stai probabil că dacă planul tău merge…

— Încetează să-ți folosești telepatia… Dacă planul meu merge, boemicii tesalieni o să fie capabil să ne ducă departe în galaxie… poate cândva se vor întoarce să salveze și planeta.

— Oricum nu vei fi tu acela care va pleca de pe planeta asta, în aceeași zi, în altă realitate, vei fi același și totuși un individ care are o personalitate diferită… Chiar și dacă tu ești de acord cu asta, ce o să zică tesalienii…

— Nu contează, mi-ar fi recunoscători, chiar dacă nu o să fie conștienți că datorită mie o să plece de aici…

— Mă rog, oricum chiar și așa nu este totul planificat pentru trimitere…

— Of, ce mai e acum…

— Tu chiar crezi că ești singurul care a venit cu acest plan, au mai fost și alții…

— Ce vrei să spui…

Modul în care Zia l-a privit pe Asselus, ar fi prezis o superioritate de care fata se bucura…

— Am studiat atent populația Tesaliei. Sunt rase care au ramuri mult mai vechi. De ce crezi că ești așa diferit față de ceilalți, de ce Astirii au o inteligență superioară, de ce gândirea ta, este mai dezvoltată… Dragul meu, nu suntem la prima trimitere, alții au încercat să facă aceeași tehnică, sperând că noua populație rezultată, deși aceeași, ar avea însă cunoștințele construirii mașinăriilor specifice plecării în spațiu. Nu pot trimite cu bună credință acei viruși pentru că și alții au trimis înaintea mea… Suntem la a nu știu câta realitate trăită, iar dacă eu aș trimite niște viruși mai departe în timp decât ceilalți, ar șterge toate mutațiile care au fost făcute, e un risc foarte mare, dar dacă aș trimite prea aproape nu ar schimba nimic. Este dificil pentru că nu știu câte mutări s-au mai făcut. Toate aceste lucruri le-am observat când te-am văzut pe tine diferit. Ai fost subiectul meu, atunci am înțeles, că virușii au afectat gradual populația, probabil a fost trimisă într-o zonă depărtată de locul în care trăiai.

— Cum rămâne cu tine, și tu ai avut aceeași poveste ca a mea?

— Nu chiar… am făcut studii și pe structura mea celulară… nu am găsit nicio mutare prezentă, în plus, este și cel mai vechi sânge găsit, înseamnă că sunt parte din rasa inițială a Tesaliei, ori că virusul probabil a fost trimis departe de zona în care locuiam, ori nu mă afectează, sunt imună. Astfel mi-am dat seama, că populația mea, a vrut să obțină o rasă mai avansată, dar se pare că ceva a dat greș de s-a obținut ceva atât de… boemic. Desigur, și eu iubesc arta, dar și știința, însă boemismul e prea răspândit acum…

— Mereu am știut că ești o trișoare. De asta ești cea mai deșteaptă din toată populația Tesaliei, nu-i așa? Trebuie să avem grijă ca să nu dăm greș și noi. Stai un pic… dacă ești parte din populația inițială și nu ai fost afectată de virus, ar trebui să îți poți aminti și celelalte realități… și celelalte mutări, ar trebui să știi când să trimiți virușii…

— Ai vrea tu… La trecerea într-o altă realitate, chiar dacă virusul nu face mutări, trăirea într-un alt mediu temporal, șterge absolut toate amintirile, chiar și pe ale mele…Virusul nu mi-a afectat însă și structura creierului, cum era de așteptat, astfel că față de voi pot avea deja vu-uri din alte realități, dar nimic mai mult… De ce crezi oare că am proiectat universitatea…

— Am avut impresia, că te-am mai văzut altundeva, în același loc, când eram mai apropiați…

Probabil că dacă s-ar fi mișcat, piciorul lui Asselus s-ar fi cutremurat și ar fi căzut pe pământul rece… Tăcerea a durat mult timp, prea mult…

— Deci te-ai decis în ce perioadă ai de gând să trimiți virușii?

— Voi merge și la risc, doar așa vom avea ceva șanse…

S-au mișcat repede, doreau ca până la finalul zilei să termine… Au cerut Astirilor energia necesară, probabil Zia s-a încruntat când a aflat că o energie cât o stea urmează să fie secată.  ’’Este pentru o cauză nobilă’’, așa i-a replicat Asselus. Nu cred că a mulțumit-o…

Zia a petrecut ceva ore în laboratorul ei, ascuns în sectorul de științe, creând structura virusului și modificând fel și fel de atomi… Asselus a ajutat-o încărcându-i trans-tempusul, căruia i-a anulat masa și l-a alimentat cu energia stelară, setându-i limita de timp și viteza necesară… Când soarele Alhena era în ultimul său sfert de drum pe cer, urmând vină să așa-zisa noapte, cei doi ședeau obosiți pe pardoseala rece, încălzindu-se unul pe altul… Nici unul nu avea de gând să pornească motoarele, realitatea lor s-ar fi întrerupt… Asselus dormea, când mișcare bruscă a fetei îl trezi, ea se așeză grațioasă pe scăunelul din fața pianului… Asselus nu știu ce să zică, fu surprins să audă primele note, să audă un cântec în acea atmosferă, să o vadă arcuindu-și degetele albastre pe acel șah al pianului. Îi privi mișcările calme, aceleași dintotdeauna, gesturile grațioase, degetele-i dansau, iar părul alb i se împletea cu notele, iar ochii îi sclipeau a mister…

— Ce faci?

— Cânt o soprană, s-ar putea să fie ultima pe care o auzi…

Florile de tei se cutremurară… cu o mișcare grațioasă apăsă butonul…

***

O căuta de o grămadă de timp… Încă nu o găsise. Știa că nu mai avea timp, că ea nu voia să vină, îi mai spusese asta o dată înainte de a dispărea din nou. A31 se mișcă rapid, aproape alerga… ultimele nave plecau… Li se ordonase să părăsească rapid planeta și nu înțelegea de ce apăruse brusc acest ordin. Trebuia să ajungă la stația principală, acolo unde aveau transport spre platforma aeriană. Cei din sate erau ultimii evacuați. După ce ajunseseră în Electrum, au fost ușurați, era ultimul care pleca.

O difuzie din aer îi perturbă pe toți cei prezenți: „Telieni, ultimele nave vor părăsi în curând planeta. Grăbiți-vă, nu mai este mult timp până la decolare și nu mai avem multe locuri la dispoziție. Vrem să părăsim această planetă cât mai repede cu putință. Preferabil să nu rămână nimeni în urmă…”

Era vocea Astrenilor. Lui A31 nu-i păsa, se gândea încă la fată…

Nu prea a avut timp să contemple, să spere că ar putea să o găsească pe fată, Electrum-ul ajunsese rapid la destinație. Trebuia să coboare. Se uită peste tot în jur, văzu platforma de decolare, gigantica navă și îmbulzeala de telieni care se grăbeau spre cei doi Astreni ce păzeau poarta navei. Nu era acolo, oarecum se așteptase la asta. Nici nu avea cum să fi plecat cu altă navă, Astrenii anunțau mereu prin difuzie listele cu cei care au părăsit deja planeta. Urcă fără prea multă tragere de inimă.

Nava se ridică, iar în câteva secunde era destul de departe de planetă. Stătea în trapa de deschidere, privind prin telescop la planetă, sperând să o vadă printr-un miracol pe fată, să-și ia la revedere de la ea. Oricine își poate aminti înainte de un dezastru clipele frumoase petrecute, atunci când încă erai neștiutor de ce avea să se întâmple…

A31 se îndepărtase de telescop. Nava era sus de tot. Nu trecură decât câteva secunde. Se pipăi prin buzunare, nu avusese timp să ia nimic prețios cu el, avea doar o jachetă de-a lui foarte veche, spera să mai găsească ceva… Scoase un bilet… atingerea lui îl liniști cumva… avea ceva… îl reciti „Asselus”. Nu înțelese, deși îl păstra de ceva timp, știind că este mâna fetei, că este singura amintire de la ea, un mesaj ciudat pe care nu îl descifrase niciodată, un nume ciudat. Se întoarse instinctiv spre planetă… Văzu ceva ca un foc de artificii, sări ca un nebun lângă telescop… Își înăbuși un țipăt, văzu planeta sărind în aer, unda de șoc, sunetul asurzitor parcă ajunse într-o mică proporție și la el… lumina din telescop îl orbi. Dispăruseră și apele și verdețurile, tot ce iubea… și fata… Mii de bucăți se izbeau între ele, rămăsese doar cenușă spațială, și bucăți, cenușă și bucăți, fata dispăruse odată cu planeta. Simți că leșină, lacrimile-i curgeau, pierduse tot… Astrenii… Găsi câțiva prin apropiere, era furios și trist, era în stare de multe…

— Sunteți nebuni? De ce, ați aruncat planeta în aer?

— Motivele noastre sunt mereu justificate A31. Este prea riscant, există câteva planete în sistemul nostru solar, care ar putea permite forme de viață, nu putem risca ca în viitor, după ce supernova și-ar fi făcut treaba, o populație nou-dezvoltată să vină de pe altă planetă, sau de pe altă galaxie și să ne modifice nouă prezentul. O trimitere în timp pe pământul telian și am fi morți cu toții. Trebuia să ștergem orice localizare a populației noastre… Oricum i-am evacuat pe toți, nu a mai rămas nimeni…

Nava spintecă spațiul…

***

Probabil nu m-aș fi așteptat să scriu o asemenea poveste, a fost doar datorită ei. În ziua în care s-au găsit urme lăsate de o supernovă în ghețari, Comitetul Național de Astronomie, ne-a trimis pe mine și pe colegul meu într-o expediție, să căutăm orice indicii în legătură cu un astfel de eveniment ce s-ar fi petrecut cândva…

Racheta se strecura ușor prin centura de asteroizi, nu m-aș fi așteptat să întâlnesc ceva familiar în spațiu, dar am știut că nu mi se pare când am auzit un cântec în spațiu…

Am privit pe hublou și am fost surprins să văd pe un asteroid o ființă extraterestră cântând la pian, o fată, ce-și arcuia ușor degetele, începând cu Do, notă cu notă, spunea o poveste, era o soprană…

Eliza Luchian
Oneşti, septembrie 2018