Romanul se continuă de la Omul vălurit (XV).

Baronul Buklagabo s-a arătat pe deplin entuziasmat şi i-a dăruit împăratului o făptură fabuloasă care semăna leit cu sfioasa armelină din comitatul Exxom. Făptura era născută din sângele felcerilor goliţi de zemuri în drumul lor către Gomanao. O vrăjitoare din Zagadar a pus la cale grozăvia asta fiind stârnită de Vaceslaw Walkauskaas care ţinea morţiş să-mi facă de petrecanie. Madamula Modorab, hangiul, mi-a trimis vorbă printr-un fafalor despre uneltirile baronului Buklagabo. Fafalorul era peltic şi avea un picior de lemn. Auzise ceva despre maiestuosul orgasm cosmic şi mi-a împuiat urechile cu tot felul de baliverne. Luptase în războaiele semantice din Bel Cantor, cu două secole în urmă şi credea că le ştie pe toate, chiar așa. Avea urechi clăpăuge şi o trompă sidefie şi se tot bătea pe burdihan cu tentaculele-i portocalii, ce caraghios. Slobozea câte un norişor trandafiriu şi se tutuia cu oricine îi ieşea în cale, vai, cum se mai tutuia. Oamenii împăratului Owagama au pus mâna pe el şi l-au omorât în chinuri groaznice pentru că n-a vrut să le vândă secretele tăcuţilor electrici de la Marea Marola, unduitoarea tenebroasă a sudicelor.

Ambalaia, prinţesa din Badobadorabad, m-a aşteptat într-o noapte pe ţărmul Mării Marola ca să-mi şoptească tot felul de năstruşnicii despre republicanii care se regrupaseră la nord de Tambo Tamboree. Am luat forma unui albatros imperial şi am însoţit-o pe prinţesă în plimbarea ei printre stâncile de sidaref. Guvernatorul din Bel Cantor se pregătea să-i trădeze pe republicani pentru că împăratul Owagama îi promisese o mică împărăţie în Gomeran, singura condiţie fiind zdrobirea societăţilor secrete acvatice care conspirau de mai bine de o mie de ani împotriva imperialelor. Padola Padol din Gabuza s-a arătat gata să-i vândă pe republicani şi să transmită împăratului Owagama planurile lor de luptă. Marile care de asalt şi fuzeele s-ar fi aflat ascunse în îndepărtata cuantică Gabazar iar grosul trupelor ar fi fost masate dincolo de Werago. Coprilatorii din Gastrias care se închinau zeilor Grunwi aveau de gând să le ofere ajutor logistic iar matramiții din Bolo Gabo puneau la cale revolte şi revoluţii în întreg universul plin de universuri.

Bobolina, ajunsă în Gazaala, l-a invocat pe văluritul ei. Îi era teamă să nu fie executată de gărzile imperiale. Bobolina simţise miasmele revoluţiilor. Se şi vedea pe baricade. Se şi zărea luptând cot la cot cu comunarzii, cu carbonarii, cu frondiștii, sandiniştii, trotkiștii, escubadorii şi baricotarzii în Vargavavo, Dresda, Tambo Tamboree, Ghemba, Matapahapamar, Bulbona, Ogabonda, Tazamo, Bankusai, Tulubras, Belgrad, Gaian, Wenda, Gutumbe, Halafaas, Hostina, Mataras, Bungburg, Kabul, Tahomm, Wahstand, Burbaansk, Cammelor, Rafadda, Massa Gome, Kalodda, Gaspirias, Tulbonna, Has Masan, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Oran, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Lisabona, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga, Melisador şi ameţitoarea şi fantastica Watalaa Wangam, înjghebarea citadină a viselor de dimineaţă!

Dar Bobolina avea nevoie de protecţie, parşiva! M-am învoit. M-am strecurat pe sub arcadele de oţel din Gazaala şi m-am prelins pe sub porţile grele din lemn de sansa până când am ajuns în iatacul Bobolinei, nebuna. Bobolina mi-a spus, ştii că sunt aleasa. Ştiam eu ce știam. Spermatozoidul virtual avea s-o fecundeze într-o noapte fără lună pentru ca aşa hotărâseră furtunile oceanice. Făcliile din iatac s-au stins. S-a auzit zvon în curte. Gărzile au larmuit. Prin faţa ferestrelor a trecut un uriaş liliac şi un vampir din Lerina s-a întrupat din cenuşa focului din cămin, ce grozăvie. Bobolina începu să ţipe speriată. Am simultaneizat-o cu toate bobolinele istoriei sale şi vampirul s-a sfâşiat singur, fiind cuprins de îndoială, împroşcându-se singur cu şuvoaie de sânge şi vălătuci de pucioasă trandafirie. Demonul apelor era! Locotenenţii împăratului Owagama au urcat spre iatac luându-mi urma şi strigând Bobolinei să se dezică de mine. Împăratul întunericului s-a prelins peste barajele oceanice ridicându-se din catacombe. Gata, gata să pătrundă trupul Bobolinei şi să mă ademenească perversul cu tot felul de vorbe meşteşugite.

I-am făcut pe toţi să audă glasul fermecător al zbânțuitelor surâzătoare din Nottanghuam şi m-am pierdut într-un nor trandafiriu zburând către Tambo Tamboree. În anul 5987 Vaceslaw Walkauskaas a trimis o scrisoare acvatică unui urmaş al martorilor guamoburori invitându-l să vină la craterele vulcanilor noroioşi pentru a-i povesti istoria mea atât de fantastică. Nu împăratul întunericului încercase să mă prindă în iatacul Bobolinei ci făptura fabuloasă care semăna leit cu sfioasa armelină din comitatul Exxom şi pe care baronul Buklagabo o dăruise împăratului Owagama.            În preajma craterelor s-au adunat mai mulţi scurgându-se din găurile de vierme deschise de unduirile Vălului Malaya. Au ciocnit cupe de şampanie şi s-au întrecut în tot felul de istorisiri despre aventurile văluritului. Au râs cu pofta unii de alţii, şi-au bătut joc de cei care încă mai credeau în axa timpului şi în continuum şi în existenţa navigatorului secretului. Spre dimineaţă s-au certat rău de tot revendicându-şi fiecare ideea de a inventa un moreaugarin pe seama căruia să pună tot felul de poveşti pentru a se distra şi pentru a pune imperialele pe jeratic.

Inexistența mea e aievea. Aşa cum nici găurile de vierme nu sunt aievea. Pitoşkin mi-a vorbit despre asta. În 1997, la sfârşitul verii, pe când Pitoşkin lucra, chipurile, în serviciile secrete din Quamtomatar, a fost desemnat să finalizeze raportul ferestre deschise folosind ultimele descoperiri legate de găurile de vierme şi de strategicile acvatice ale furtunilor oceanice. El a lucrat sub acoperire ca jurnalist la agenţia de ştiri KGG şi timp de un an de zile a cules date despre magistralele informaţionale, despre fractali, despre entropie şi despre manifestările lor în mediul social. În tot acest timp a intervievat o seamă de personalităţi ale lumii ştiinţifice, spărgători de coduri din lumea virtuală, profesori universitari, oameni simpli, militari, oameni politici şi oameni de afaceri. Pitoşkin a muncit zile şi nopţi la raportul său şi a învăţat pe de rost o mulţime de teorii ştiinţifice despre natura timpului, despre pliurile spaţiului şi despre curburile fluxurilor spaţiale de fotoni. Travaliul său singuratec a fost finanţat din fonduri publice printr-un sistem destul de stufos astfel încât nimeni, niciodată nu a putut descoperi nimic. Nici nu s-a gândit nimeni că este unul dintre cei peste 250 de milioane de ameridores pe cale să pună la punct una din cele mai ciudate operaţiuni din istoria serviciilor secrete, operaţiune care avea să poarte numele de cod ferestre deschise. Nebunia e ca Pitoşkin s-a folosit de metoda joc deschis cu casă deschisă, joc amuzant pe care orice novice în arta spionajului îl deprinde încă din primele ore de pregătire în cadrul serviciilor secrete. Ca urmare, Pitoşkin a lansat întregul său proiect în reţeaua digitală acvatică, mii de oameni de ştiinţă şi de adolescenţi împătimiţi de fiorul navigării digitale cu zeci şi sute de noduri pe oră adăugând cu un simplu click o informaţie la structura arborescentă, vălurită și văluritoare a raportului secret. Nici baronii magistralelor informaţionale nu au bănuit nimic, ei fiind hărţuiţi de justiţia ameridorului gata să-i lase lefteri şi de guvernanta imperială supărată că, într-un anume fel, pervers dar scânteietor, pierduse controlul şi monopolul asupra ficţiunii generalizate şi generalizante.

În 2007, Pitoşkin s-a aflat în apropierea punctului culminant al efortului său aspirând în sinea sa la statutul de cel mai teribil spion al tuturor timpurilor. În luna iulie el a simţit o dorinţă irepresibilă de a se confesa şi chiar şi-a îndreptat paşii către o mănăstire din Camelor, un loc plin de mister. La jumătatea drumului a intrat într-un bar şi a băut o bere şi s-a uitat, așa, în treacăt, la televizor. Televizorul sau era un hârb nenorocit, produs în Mitombe iar barmanul era un biomecanic din prima generaţie, imperfect şi limbut. Pânzele de păianjen şi chioşcurile de sub masă de biliard, coşcovită şi crăpată, l-au făcut pe Pitoşkin să ia act pentru prima oară în viaţa lui de zădărnicia lumilor. A ieşit afară şi s-a aşezat pe o piatră arsă de soare şi şi-a aprins un trabuc.        Nebunia căreia i se dăruise cu fervoare timp de atâţia ani i s-a relevat în toată splendoarea şi i-a relevat spiritul oceanic. Avea în minte cheia operaţiunii ferestre deschise care ar fi asigurat celor din Quamtomatar nu supremaţia asupra unei lumi sfâşiate ci accesul la cea mai incredibilă posibilitate de a controla şi manipula specia umană şi universul plin de universuri. Stând pe piatra încinsă, Pitoşkin a izbucnit într-un hohot de râs, ce mai rîdea! Ros de curiozitate, biomecanicul a năvălit după el gâfâind şi plin de sudoare. În creierul biomecanicului se formase instantaneu ideea ca Pitoşkin era cel mai neobişnuit ameridor pe care-l văzuse în viaţa lui şi că, în mod sigur, omul avea de făcut o treabă nemaipomenită şi extraordinar de periculoasă. Între cei doi a avut loc un schimb de replici care l-ar fi făcut invidios până şi pe cel mai bun scenarist, Hole Geremain, care tocmai semna în acea clipă un contract fabulos cu studiourile T-Zone. Pitoşkin a vizualizat biroul în care se petrecea întâmplarea şi i-a spus biomecanicului să se uite şi el. Barmanul a tras un fluierat straşnic şi i-a cerut lui Pitoşkin să vizualizeze întâlnirea rozei imperiale de la Tambo Tamboree, negocierile secrete cu gherilele pataggoneze de la Ygonaa şi execuţia lui Bahal Ab Imar la Watanga.

Aşa se face că nu vicepreşedintele a fost primul căruia i-a fost prezentată operaţiunea ferestre deschise. Biomecanicul a adus un butoi cu bere iar Pitoşkin i-a cerut să-şi decupleze terminalul. Ca vrăjit, grasul a luat un topor şi-a hăcuit cablurile gata, gata să se transforme într-o torţă vie. Vreme de câteva ceasuri, vizualizările s-au ţinut lanţ. Cei doi, din ce în ce mai frenetici, au penetrat toate câmpurile informaţionale strategice fără deosebire. Deşi decuplat, terminalul lucra ca o oală sub presiune. Pitoşkin i-a spus biomecanicului că totul e cât se poate de real şi, înjurându-l copios, l-a sfătuit să-şi aducă şi carabina cu repetiţie primită în dar de la un tip care luptase în Mabuu.             Biomecanicul s-a codit o vreme apoi şi-a ales o ţintă. În Piaţa Trandafirie din Bankusai, Vladimir Alexievici s-a prăbuşit pe caldarâm într-o baltă de sânge, ce criminal. Pitoşkin l-a lăsat pe biomecanic să-şi savureze lovitura mortală, apoi a schimbat frecvențele câmpului informațional remanent şi l-a reînviat pe Vladimir Alexievici, un vestit profesor de balet şi un împătimit colecţionar de sticle de bere. Biomecanicul a tras o înjurătură, a dat ochii peste cap şi a început să turuie despre a doua venire a piraţilor de dincolo de orizontul vizibil, despre fenomenul Tangros, despre războiul Golfului şi despre Skambulala,  fabuloas lume subpământean. Pitoşkin s-a simţit ofensat şi a fost pe punctul de a se deconspira. Cum lucrurile păreau să ia o întorsătură urâtă l-a dezactivat pe biomecanic lăsându-l dezarticulat lângă butoiul gol de bere. O vreme s-a plimbat nervos încoace şi-n colo dominat de sentimente contradictorii.

I-a trecut prin minte un gând nebunesc despre adevărata natură şi structură a universului plin de universuri şi s-a hotărât să mă întâlnească pentru a schimba întreaga realitate. A trimis un milion şi ceva de instrucţiuni în reţeaua digitală acvatică şi a procedat la schimbarea structurilor informaţionale proiectând în oceanul virtual bătălia de la Tambo Tamboree, Ovaloo şi Ziua Cea Mai Lungă după care, nebunul, şi-a tras un glonţ în cap, în mod demonstrativ. Glonţul se află prins într-o buclă virtuală în arena circului acvatic din Marsila Mole şi, potrivit strategicile acvatice ale furtunilor oceanice, se va transforma într-o ucigătoare rază verde la momentul potrivit, hotărât de moreaugarini. Gramtocador din Guaribo şi-a imaginat o asemenea posibilitate de manipulare a universului plin de universuri dar a fost crucificat. Estambo din Quantile a încercat să scrie despre lipsirea de existenţă dar gărzile imperiale i-au tăiat mâinile cu săbii de bambus. Travotta von Stauber din Guale şi-a pierdut zulufii şi viaţa pe un rug unde au târât-o hopatorii faraonului Hamuran pentru că a îndrăznit să se îndoiască de materialitatea universului de universuri. Lumi întregi s-au năruit sub greutatea prejudecăţilor şi a preceptelor desuete, mii de fiinţe s-au sfârşit ucise de ignoranţă, de ură şi de mediocri care stăpâneau în multe împărății.

Dar toate aceste lucruri nu s-au întâmplat cu adevărat. Pentru ca acest moment este iluzoriu şi nici nu poate fi acceptat şi interpretat ca o banală existență. Pentru că acest moment nu este al lecturii despre navigatorul secretului, nici pe departe, nu este o înlesnire. Pentru că este momentul maiestuosului orgasm al universului plin de universuri. Pentru că este momentul-idee şi nu doar o înşiruire de semne care, traduse în camboleeană sau zapardă sau gomanaonă, nu ar avea nici o noimă. Patingo Patingalli din districtul 57, aflat dincolo de Vălul Malaya, a detectat prin pase acvatice urmele văluritului şi l-a definit ca fiind un ubicuu de prim rang. Esmacolatorii sintetici de pe Guramboo s-au luat la harţă cu pseudoporii din Blasfomma din pricina asta. Octatoporii de pe Katalaan şi-au restrâns pungile de spaţiu şi au golit de particule virtuale un fiind aflat în imediata vecinătate a intersecţiei Banta Gole, acolo unde universul plin de universuri face o cută spaţială care fracturează continuumul şi produce inexistente rotitoare. Văluritul era, este și va fi o matrice care virusează furtunile oceanice bulversându-le, schimbându-le funcţiile matematice şi locaţiile. Trontorii termici de pe Jagababal şi-au schimbat regimul staţionar transformându-se în vibraţii în timp ce frasalii din îndepărtata gateluna Auguban s-au transformat în atomi de heliu punând la cale schimbarea constantelor Garsai Nerumb. Lungimile de undă ale samelorilor din Plisadda s-au scurtat iar curburile informaţionale din Kom Komaa şi-au modificat panta obligând aparența să producă structuri organice dinamice care au populat universul plin de universuri doar pentru o fascinantă fracţiune de secundă. Eu sunt matricea călătoare, fără îndoială. Eu sunt construcţia navigatorului secretului, eu și numai eu. Eu sunt structura informațională care simultaneizează temperaturile şi locaţiile aparent temporale ale acţiunilor aiuritoare ale furtunilor oceanice.

Plutesc prin universul plin de universuri restructurând aparența, unduind suprafaţa continuumului care, inexistent fiind, poate lua înfăţişări diverse pentru fiinţele fabuloase care îl compun, așa, iluzoriu și fantastic. Particule virtuale ţâşnesc din marile jgheaburi spaţiale în care se prăbuşesc evenimentele, particulele reale şi mai toate diamantele de lumină veche. În sublumile acvatice Karsias, ramadorii virtuali se leagănă alene torpilând evenimentele care, având structuri labile, se sfârşesc înainte de a fi concepute.      Bliberii scânteietori de dincolo de Kantom Pingall produc evenimente pe care le înşiruie în ubicuitățile aflate în degringoladă acvatică. Evenimentele au corpuri mari şi sunt compuse dintr-un diamant de lumină veche ce are o poziţie egală față de toate subdiviziunile informaţionale din sistemul lor. Orice fiinţă fabuloasă, fie ea aparentă sau virtuală, are doar o fantă minimală în locaţia sa astfel încât complexitatea evenimentelor se reduce la o singură dimensiune, pe cuvânt dacă vă mint.

Cilii acvatici de pe Fintola Fanţi caută urmele văluritului pentru a-i copia evenimentele conexe astfel încât să se poate întrupa în forme aparente pentru simpla plăcere de a naviga prin structuri semantice primitive, prin limbaje şi stări gramaticale. Cilii învaţă printr-un palpit intens să construiască pseudointrigi cu ajutorul cărora virusează evenimentele mari construite de trimblii săritori din quadrantul Ponterrar. Astfel de pseudointrigi se unesc prin inele rotitoare de heliu şi construiesc vremelnice momente de graţie. Privind prin fantele lor strâmte astfel de obiecte supercosmice, fiinţele fabuloase deosebesc doar strălucirea unor explozii înşelătoare sau construiesc în pripă câte o metaforă. Dar metafora e doar aparența limbajelor grele cu care lucrează paricordibonii din lumile acvatice Gala Gablo şi care se întrec în a învălui evenimentele mari în centuri de atomi grei tocmai pentru a le guverna. Tot mai multe matrice informaţionale din universul plin de universuri se întrec unele pe altele în a guverna evenimente mari, aceasta fiind tendinţa actuală a universului plin de universuri în momentul maiestuosului orgasm care se petrece şi care s-a petrecut de fapt.

Orice fiinţă fabuloasă care, folosind un limbaj primitiv, îşi imaginează că descifrează această grilă de lectură se afla într-o eroare remarcabilă. A citi despre zbânțuitele surâzătoare din Nottanghuam nu este ca şi cum o biată fiinţă fabuloasă, construită de propriul ei aparent, ar descifra o înşiruire de evenimente mici care pot fi deosebite cu gramatici primitive. Masele de aer implicate, cuantele şi particulele virtuale construiesc o grilă iluzorie. Tocmai de aceea lectura nu este decât doar o legătură precară cu evenimentele mari a căror suprafaţă aparentă se poate revendica a fi un ficţiunea generalizată şi generalizantă, un tablou, un val de sunete, un spot de lumină, un material definit. Corporalitatea este ea însăşi un iluzoriu cuprinzător, cuprinzător și pe deplin văluritor. Care ar fi noima? Care ar fi complexitatea? Care ar fi răspunsul? Construindu-mă ca fiinţă fabuloasă, construindu-mi o identitate iluzorie, pot accepta să fiu un moreaugarin de un rang oarecare. Când am atacat marile matrice informaţionale din Glebaa Glabaa, am construit un moreaugarin multifuncţional, un multiplicant, un proteic. Am procedat la nivelarea corporalităţilor intermediare şi am pus la cale stadii evolutive deşi, la drept vorbind, evoluţia este şi ea o iluzie, credeți-mă pe cuvânt.

Acţiunile mele au fost criticate vehement de globurile virtuale Tongo Tangolo care doreau să menţină un anumit echilibru gramatical intre structurile narative ale universului plin de universuritocmai pentru a guverna printr-un limbaj unic. Chiar au încercat globalizări virtuale cărora le-am găsit însă o rezolvare elegantă. Globurile virtuale nu erau destul de rapide, sfericitatea lor obosindu-le şi nepermiţându-le să lupte cu multiplicările şi intrigile puse la cale de văluritul meu pervers. Perversitatea este cea mai fascinantă construcţie gramaticala potrivit căreia lucrează şi exolomonitii din Guna Pora şi quatrimolii din Restaque şi clipotimii din lumile acvatice Bangola Bonge şi însuşi universul plin de universuri.    Gramaticile evenimentelor mari s-au dovedit însă neButincioase în fata construcţiilor mele iluzorii. Pungile acvatice Bandarro s-au lăsat amăgite de ţesăturile mele şi au pornit un război neinspirat împotriva fiinţelor fabuloase din Guaribo. Mari dungi luminoase şi cutremure straşnice au năruit imperialele din Guaribo şi au înmormântat republicanii veroşi din cartierele nordice. Iar toate aceste aparente construite de moreaugarinii mei au rătăcit pungile acvatice în virtualităţile amăgitoare ale universului plin de universuri. Am simţit cum această structură gigantică, acest aparent pervers, încearcă să mă excludă, să mă marginalizeze, să-mi inducă vecinătăţi acvatice rotitoare care să mă destructureze. Universul plin de universuri nu este nimic altceva decât un fiind plin de sine care-şi construieşte propriile jgheaburi, propriile găuri de vierme, propriile depozite de virtualitate folosindu-se de fiinţele fabuloase ale lumilor sale ca de nişte iluzorii puncte energetice. Dar matricea informațională care sunt nu se lăsa înşelată. Senzorii mei îmi dau de veste că universul plin de universuri este un construct fals care se foloseşte de Vălul Malaya în mod grosolan. Nu sunt structurile lui. Le-a furat cum s-ar spune şi le foloseşte neîncetat.

Dar tocmai învăluitorul acesta impresionant m-a atras din aparentele perverse din care m-am extras odată cu un set de gramatici şi limbaje care, iată, îmi sunt de ajutor în această călătorie fascinantă. Cum e să fii un fiind? Martorii guamoburori vorbesc adeseori în şoaptă despre darul ubicuităţii pe care l-ar avea navigatorul secretului. Ei privesc în mod corect lucrurile dar nu pot pătrunde natura călătoriei confundând-o cu un maiestuos orgasm, cu vălurirea magică ultimă. Arhivarii din Adavilla Villada vorbesc despre haos şi ordine dar nu pot vedea dincolo de fractalizarile de ordin virtual. Dar oare ghindomii din Guasalaa, farongarii din Plesbo, cuatrilorii din Hadesmas pot gândi aparența ca pe ceva care nu este, care ar putea fi? Sunt de ajuns gramaticile lor pentru acest teribil efort de interpretare? Chiar şi văluritul meu vorbeşte despre aparenţa de parcă ar accepta un martor. În lipsa unui martor ar putea fi aparentă? Un eveniment mare, ar spune rătăciţii din Bulbona, ar necesita cu obstinaţie cel puţin un martor pentru a fi categorisit ca eveniment mare. Dar dacă martorul nu are competenta gramaticala potrivită? Văluritul meu mă lasa să înţeleg că în lumile acvatice de dincolo de Vălul Malaya, martorii selectaţi prin strategicile furtunilor oceanice nu au o competenţă gramaticala potrivită. Dar ale cui sunt aceste fiinţe fabuloase? Cine le revendică?

Imaginarul absorbant din Prudella Qonto nu vrea să ştie de aceste fiinţe fabuloase el având o admiraţie nemărginită faţă de universul plin de universuri care îl acceptă în corpul sau din raţiuni care scapa globurilor virtuale. Depozitele imaginare din Watalaa Wangam nu vor să rişte. Nici ele nu revendică fiinţele fabuloase şi nici nu vor să ştie de gramaticile şi limbajele de fantă îngustă folosite dincolo de Vălul Malaya. Nu sunt indicii că pliurile imaginare din îndepărtatele arhipelaguri virtuale Kombabo şi-ar revendica fiinţele fabuloase.

E o tăcere suspectă în acestă privinţă. Pitoşkin e bulversat! Înfăşurările aparente ale universului plin de universuri sunt pline de capcane gramaticale şi tocmai de aceea îmi devine din ce în ce mai clar că universul plin de universuri foloseşte găurile de vierme şi găurile negre pentru a împiedica exerciţiul gramatical al oricărei structuri narative fie ea fabuloasă sau virtuală. Călătorind în văluritul meu înţeleg însă că sunt gramatici pe care universul plin de universuri le acceptă din motive de neînţeles. Poate că asta îl ajută să supravieţuiască sau să se ascundă deşi în văluririle sale nu am descoperit vreu atractor. Globurile virtuale au habar de atractori. Ele spun pline de maliţie, când catadicsesc să ia forme fabuloase, că atractorii sunt nişte structuri informaţionale vagaboande dar ar fi prea puţin, prea banal în raport cu tulburătoarea existenţă a aparenţelor. Mi-am exprimat şi eu dezacordul. Ar fi inoperant să reducem universul plin de universuri la un submodel. Membranele acvatice ar putea dovedi că înfăşurările exemplare sunt de trebuinţă gramaticilor de profunzime care sporesc exerciţiul la nivelele de energie acvatică joasă.

Pritoritii din Kankaro s-au gândit cândva că văluritul ar putea fi o astfel de membrană care, ruptă de ubicuul ei, umbla de colo, colo căutându-şi un suport acceptabil pentru a putea preschimba ficţiunile. Pentru ideile lor au fost ucişi cu pietre de popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate furibunde din Tambo Tamboree iar fungiborii din hăurile acvatice Rataparan i-au resetat. Nu m-am lăsat păcălit pentru ca şi alte structuri narative ale universului plin de universuri resetează fiinţe fabuloase sau evenimente mari trăind cu speranţa că ar putea detecta defectele de structură ale universului plin de universuri. Asta nu înseamnă că asemenea acte sunt echivalente cu revendicarea paternităţii acestor fiinţe fabuloase, nici pe departe. Înfăşurarea membranelor acvatice după strategici ale secretului nu o pun pe seama universului plin de universuri deşi el încearcă adeseori să mă convingă de acest lucru. Se pare că s-a resemnat şi că e de acord să mă accepte în corpul său pregătindu-mi un pliu acvatic drept suport şi văluritor.

Evenimentele mari ale navigaţiei îşi doresc însă câte un moreaugarin astfel că vălurirea mea pare să fie de bun augur pentru universul plin de universuri care vede în această o posibilitate destul de comodă de a-şi domoli entropiile. Membranele lui de profunzime, acele mari structuri virtuale care organizează aparența, fluidifică întreg imaginarul dând posibilitatea particulelor virtuale să se ordoneze în aparențele care structurează evenimentele mari. Mă întreb dacă pot considera că membranele sunt de fapt nişte valuri uriaşe care se prăbuşesc în corporalitatea universului plin de universuri asigurându-i o mişcare aparentă sau o vibraţie necesară maiestuosului orgasm. Văluritul meu construieşte în lumile acvatice, cu minuţie, legende, minuni şi secrete care definesc inteligent corpul structurilor narative transformate în fiinţe fabuloase în Matapahapamar, în Gumabumbesau Tambo Tamboree.

Bobolina intuieşte mişcările aparentei şi tocmai de aceea micile păcate lumeşti o lasă rece deşi toată floarea masculină din Bulbona, Batoa Butuba şi Tulubras o crede o destrăbălată şi o voluptuoasă.

În unele nopţi, Bobolina încearcă să intre în legătură mentală cu văluritul meu dar gramatica ei este asemenea unei ficţiuni generalizate şi generalizante restrânse care nu o poate ajuta prea mult. Hazardul îi joacă adesea feste de neimaginat dar Bobolina nu dezarmează.

Ar putea fi o încercare perversă a universului plin de universuri de a mă prinde într-un pliu acvatic înainte de a mă hotărî dacă voi părăsi sau nu corporalitatea lui. Universul plin de universuri e din ce în ce mai convins că-i sunt de trebuinţă meduzele şi din felul său de a se magnetiza periodic înţeleg că nu acceptă o instanţă superioară care să-i sugereze astfel de opţiuni. Nici nu gândeşte în astfel de termeni şi tocmai de aceea mă întreb dacă nu am de-a face cu o structură narativă primitivă care nici măcar nu se caută pe sine ci vrea doar să se conserve în formă ei actuală.             Poate ca amestecându-mă printre formele acvatice care-l iau cu asalt sau care doar se dedau, molatec, unor acte de gândire fără finalitate, m-aş putea pierde în tocmai imaginarul lui. La ce mi-ar fi de folos? Ar trebui să-l părăsesc dar nu ştiu de ce trăiesc cu convingerea că avem nevoie unul de altul, că nu ne putem despărţi! Suntem un dublu.

Dar de cine se teme universul plin de universuri şi în ce fel e construită teama lui tainică şi atotcuprinzătoare? Are un duşman? Şi în ce fel poate fi duşmănită o asemenea structură dinamică supusa entropiei şi strategicilor furtunilor oceanice? Identific în lipsirea de timp şi temporalitate o serie de pitoşkini stranii care frânează aparenta expansiune a universului de universuri. Să fie momente digitale asemenea celui desfăşurat atât de aiuritor în inima circului acvatic aflat în apropiere de mândrul Adamville? După fiecare moment de expansiune se adaugă momente de recontracție astfel încât universul plin de universuri câştigă în sfârşit un nou pachet informațional pe care îl stochează în memoria sa.         Fie că se pregăteşte pentru maiestuosul orgasm, fie că pune la cale pitoşkini pentru a putea controla furtunile oceanice, universul plin de universuri se mişcă odată cu aparența sa către un sens ultim pe care nu-l bănuiesc încă. Să se teamă de un astfel de eveniment? Poate tocmai de aceea îl trimite pe nebunul de Pitoşkin să ne înlănţuim în câte un ficţional pervers aşa cum a fost povestea aiurită de pe Quambobabora.

Țin minte bine. Ne prăbușisem lângă un crater de lumină veche de pe Quambobabora, Pitoşkin jucând rolul unui astronaut aşa cum jucase o mulţime de alte roluri, oh, câte roluri.

Parcă văd aievea! Pitoşkin se aruncă asupra mea cu pumnii strânşi. Abia am avut timp să mă feresc, ah, ce nebun, Pitoșkin. M-am rostogolit pe o colină liliachie. Pitoşkin căzuse în genunchi, era furios şi striga la mine plin de furie:

– Ai spus că nava asta blestemată o să ne ducă până pe Vargavavo și că acolo vom găsi comoara lui Bibescu. Ştii cumva unde ne aflăm? O să crăpam în deşertul ăsta până va binevoi să ne caute cineva! O să crăpăm ca nişte proşti! Întâi o să ni se facă sete, apoi vom începe să râdem ca niște proști, nu te uita aşa la mine, o să auzim o muzică stranie şi o să dansăm aşa cum n-am făcut-o niciodată în viaţa noastră! Uite, vezi peştii aceia care zboară prin văzduhul ăsta trandafiriu? Totul nu e cumva un ocean magic și straniu? Nu sunt altceva decât gândurile noastre rătăcite! Auzi valurile oceanului trandafiriu? Nu sunt decât gândurile noastre rătăciteeeee1 Şi apoi, vine moartea, neființa, noaptea!

– Ţi-e frică de ea? l-am întrebat calm încercând să-l temperez.

– Nu fi prost şi ţie ţi-e frică şi nu atât de ea, ci de felul în care vei muri. Nu crezi că ar fi mai bine ca lucrul acesta să se întâmple într-un pat confotabil şi la o vârstă destul de înaintată, după vreo mie de ani de-acum încolo?!

– Să mai căutăm, poate găsim apă, am îngăimat eu fără prea multă convingere mirându-mă că Pitoșkin cedase psihic atât de rapid.

Apă am găsit, într-adevăr, când nu ne aşteptam, când eram prea obosiţi să ne mai luptăm între noi. Apoi s-a pus problema unui adăpost. Nu puteam să dormim sub cerul liber, tânjind după norii trandafirii de dincolo de orizontul vizibil.

– Să ne facem o casă, acolo, între stânci, i-am sugerat lui Pitoşkin.

– Ideea nu e rea dar eu zic să ridicăm o fortăreaţă.

Nu l-am înţeles bine.

– Bine, dar nu ne luptăm cu nimeni! I-am replicat.

– Şi dacă totuşi ne atacă cineva? se încăpăţână Pitoşkin.

– În pustiul ăsta?

Pitoşkin nu mi-a răspuns. Zilele şi nopţile treceau cu repeziciune. În unele momente ale zilei, pietrele se mişcau singure prin văzduh, vălurite și văluritoare. Câteodată auzeam voci şi râsete dar desigur nu erau decât nişte amăgiri, nişte construcţii ficţionale puse la cale de universul plin de universuri. Fortăreaţa odată terminată, ni s-a părut magnifică. Am pătruns înăuntru şi am închis poarta cu grijă.

– Acum suntem apăraţi, spuse cu mândrie Pitoşkin.

Un şuierat asurzitor urmat de o explozie puternica sparse liniştea deşertului. Proiectilul trecu chiar pe deasupra capetelor noastre. Am alergat sus pe metereze şi am privit în jur. La vreo două sute de metri în faţa noastră plutea un nor de fum trandafiriu. Când s-a împrăştiat, am văzut un tun de piatră uriaş şi lângă el doi oameni care se chinuiau să-l încarce. Unul din ei era Pitoşkin iar celălalt eram eu. Asta e.

Pitoşkinii stranii încetinesc tendinţele universului plin de universuri făcând astfel să se manifeste adeseori efectul de oglindă. Nu par să fie obiecte proprii atotcuprinzătoare prin care navighez. Sunt fie resturi ale unor alte universuri, fie artefacte implantate în vârtejurile electromagnetice în scopul de a controla starea haotică a universului plin de universuri. Se teme el de aceşti pitoşkini? Are nevoie de moreaugarinii mei pentru a-i anihila dintr-o singură mişcare? Îl întreb. Încerc să-l întreb. Comunicăm prin evenimente mari pe care, fiecare la rândul său, le decodifică şi le interpretează după propriile sale gramatici.

Universul plin de universuri îmi răspunde într-un chip magic, așa cum îmi răspunde adeseori Bobolina, draga de ea.

Structurile lui narative sunt pe deplin bulversate. Se schimbă între ele sau se fragmentează recompunându-se după principii tainice. Le interpretez. Sau îmi imaginez că le pot interpreta în timp ce istoriile lumii se văluresc amețitor, fapte de corupție, trădări, bătălii, povești de iubire, câte un armistițiu, crize financiare, manifestări sportive, câte un spectacol de circ, câte un festival de samba. Lumile acvatice ale universului plin de universuri sunt cuprinse de febrilitate, se vânzolesc fantomatic. Se pregătesc pentru miracol. Iau cu asalt fortăreţele virtuale care sunt presărate fie pe Quambobabora, fie pe drumul care duce către maiestuosul orgasm, lansând amăgitoare chemări de dragoste tuturor pelerinilor din Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Marsilia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Torina, Efar, Kamer, Gobed, Ygonaa, Baradazar, Gompanion, Berlin, Foragan, Alpetta, Londra, Musao, Salvedar, Ganta Baray, Toame, Meto şi nesupusa Agya care rătăcesc în căutarea ultimului sens.

În quadrantul Gaspoias femelele de bramba îşi agită uriaşele trompe măslinii şi le ascund sub mormane de diamante de lumină veche inelând întreg spaţiul cosmic cu chemări de dragoste. În cuantele Ogabonda şi Tazamo masculii de perad se întrec care mai de care să-şi arate pedunculii coloraţi curcubeic iar în arhipelagurile asteroidale Makaras, populaţiile de magarini se unesc în rotitoare dansuri nupţiale vreme de câteva secole născând hăuri acvatice care înghit câmpurile de real guvernate de imperiile Bada’n Bukkador. Baronii sinilii de pe Tulbonna vor să împiedice freneziile sexuale dar nesănătoasa lor hotărâre îi duce la pierzanie, așa se întâmplă pretutindeni. Le urmează regenţii molateci din buclele Gaian şi imperatorii milenari din Has Masan. Vânzolesc legendarele mele construcţii acvatice meduzee transmiţând acordul meu universului plin de universuri. Multiplicitatea îmi joacă feste însă derivându-mi structurile narative şi obturându-mi canalele de comunicare oceanice. Universul plin de universuri pare guvernat de această multiplicitate pe care o descopăr a fi extrem de violenţă. Înţeleg că multiplicitatea mi-a violat gramaticile reducându-mi evenimentele mari la simple nume care se perindă prin inelările mele spaţiale.

Ce ar putea să fie oare toate aceste nume: Tambo Tamboree, Ghemba, Matapahapamar, Bulbona, Ogabonda, Tazamo, Bankusai, Tulubras, Gaian, Wenda, Gutumbe, Halafaas, Hostina, Mataras, Bungburg, Tahomm, Wahstand, Burbaansk, Cammelor, Rafadda, Massa Gome, Kalodda, Gaspirias, Tulbonna, Has Masan, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga, Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Efar, Kamer, Gobed, Ygonaa, Baradazar, Gompanion, Foragan, Alpetta, Musao, Salvedar, Ganta Baray, Toame, Meto, Agya, Era Ena, Ela, Salomar, Potocapetlan, Gruwald, Hadoma, Casonawa, Chemes, Zilla, Dera Do, Fulsa, Rakada, Kasma, Pame One, Gikka, Asola, Potal Pao, Casemar, Gambria, Havo Mabuu, Pletora, Arbanian, Offa, Salsaa, Belodar, Mamola, Qungo, Patoree, Osibirias, Mazango, Basko Tan, Halveda, Deboo, Jian Hoa, Asembo, Runamar, Montella, Ebao, Timbo, Asudaan, Muna, Yatoo, Vinna, Qutomo, Aselan, Paserar, Wasso, Bonna, Kantom Pingall, Finotola Fanţi, Bohle, sclipicioasa Forgossa şi neîndurătorul şi autoritarul Atamaran şi multe altele? E un şir aleatoriu? Sau sunt coduri ascunse? Sunt secrete straşnic păzite de gramaticile universului plin de universuri? Kalamatahar, calcinatul?

Cum ar putea fi citit şi interpretat? O vreme m-am învârtit pe sub barajele lui groase bine date cu var, bine luminate de torţe de himbal şi bine păzite de fioroşii soldaţi trandafirii ai imperatorului Abrutamorf din tenebrosul Sasmasaaram. Imperatorul şi-a râs de mine. M-a ameninţat în fel şi chip. M-a implorat. Mi-a promis marea cu sarea. M-a ademenit. Mi-a promis că mi-l va da pe nebunul de Pitoşkin drept sclav ficţional. Tânjea după sărutul pervers al zbânțuitelor surâzătoare din Nottanghuam. Fiinţă pluricelulară, imperatorul din Sasmasaaram avea de gând să se giugiulească simultan cu femeile inventate de mine, să se substituie lor, să încerce senzaţii necunoscute. Ca şi cum s-ar fi pătruns de ultimul sens. I-am cercetat nopţi în şir veziculele pline de fosforescențe şi m-am întrebat de ce universul plin de universuri construise o fiinţă atât de complexă. La ce-ar fi servit ea? Doar să reproducă la nesfârşit o matrice informațională sublunară? Era lipsit de sens. La ce bun saurienii fantasmagorici din îndepărtatele roiuri Klippo? La ce bun viermicularele rubiconde care trăiau în comunităţi bine organizate pe fundul oceanelor sulfuroase şi clorhidrice de pe Zigadan, Etumbo şi Passai? La ce bun ocultele acvatice rotitoare din Gomanao? La ce bun vârtejurile electromagnetice din Makabo? Ce noimă aveau toate acele încercări? Erau asemenea aventurii pe care o trăisem împreună cu nebunul de Pitoşkin în inelul magic din Gomanao? Erau etapele unei iniţieri? Universul plin de universuri este la rândul lui o formă-în-ființare pe care un atotcuprinzător îl va transforma într-un fiind? Pitoşkin mă aiurise cu idei de felul ăsta. M-a provocat într-o bună zi. Să răspunzi unei invitaţii făcute de el era ca şi cum te-ai fi dus la război gol-puşcă. M-am îndreptat totuşi către cafeneaua despre care îmi vorbise de atâtea ori.