Mergeam fără nicio tragere de inimă la noul job, într-o dimineață posomorâtă de octombrie, stătea să plouă și-am evitat să mă duc pe jos, din pricina carosabilului umed. Lucrez pe platforma industrială din Șagului, la o firmă care se ocupă cu implementarea sistemelor de pompare anti-incendiu. Fac ce mi se cere, de la dimensionarea aplicațiilor, până la secretariat, logistică și, uneori, contabilitate primară. Sunt atât de multe de învățat, însă mă străduiesc să-mi păstrez entuziasmul, după ce mi-am pierdut câțiva ani prin asigurări. Pe-atunci îmi permiteam să stau cu ai mei, comisionul de multe ori infim sau inexistent era suplinit întotdeauna de o mâncare caldă, mama îmi dădea uneori și bani de cheltuială, pe-ascuns de tata. Când, însă, după îndelungate certuri, au căzut amândoi de acord că e vremea, la aproape treizeci de ani, să îmi iau tălpășița, am fost nevoit să îmi găsesc ceva de lucru cu salariu stabil.

Mergeam, așadar, a pagubă către stația firobuzului 33 barat din imensa parcare a noului Mall din Șagului, apartamentul unde stau în chirie e destul de aproape, mi-ar fi plăcut trăitul ăsta de unul singur dacă aș fi avut și eu ceva de spus în această privință. Dar, m-au aranjat și de data asta, ca atunci când s-au hotărât să plece din Oravița, pe nepusă masă, eram clasa a unsprezecea și abia ce o făcusem pe Daniela Pușcașu să se îndrăgostească de mine. Eram colegi din clasa I, o iubeam ca un nebun, știa și mă ținuse constant la distanță, deși nu îmi refuza compania. Mă resemnasem cu titlul și porecla de High Lord Friendzone, însă când mă așteptam mai puțin (așa zic unii că se întâmplă treburile astea), Daniela mi-a acceptat prietenia. Trei luni, atât au durat zilele mele fericite, până când s-a hotărât tata să rupă fâșu’ în Timișoara, să se realizeze, dom’le, că în Oravița murea de-atâta rummy și plictiseală. Am păstrat cu ea relația de la distanță, am făcut tot posibilul să ne vedem cât mai des, până când am aflat de la niște binevoitori că se încurcase cu unul Flavius, de la Liceul Agricol, un individ mic și negru, toată lumea îi spunea Gringolet. Daniela, fata romantică, cu ochii mari negri, părul mătăsos, sânii mici, rotunzi și buzele roșii, cărnoase, mă înșela cu o maimuță.

Nu mi-a mai trebuit de-atunci nicio femeie, până când ai mei s-au speriat că am trecut pe invers. Mă vedea mama cum merg, totuși, aproape în fiecare duminică la Catedrală să prind Liturghia și s-a mai liniștit. Eu însă nu i-am putut ierta și dacă n-aș avea o repulsie naturală față de pipăielile unui bărbat (îmi pusese odată unul mâna pe fund, la un chef și mi-a ajuns trauma pentru tot restul vieții) m-aș lega la cap cu unul, măcar așa, să le întorc părinților mei farsa pe care mi-au jucat-o.

Era 08.25 și iarăși întârziasem, nu reușesc nicicum să ies pe ușă la opt și-un sfert, cum ar trebui, pentru că la mine ieșitul pe ușă, de când locuiesc singur, presupune o procedură foarte complicată. Trebuie să verific toate geamurile, că sunt bine închise, laptop-ul că este deconectat, televizorul că e scos din priză, apoi toate butoanele de la aragaz, geamul, apa de la bucătărie, chiuveta de la baie, dușul, apoi mă întorc să re-verific laptop-ul, geamurile, din nou aragazul și apa, iar închisul ușii durează o veșnicie. Trebuie să aud, distinct, cum se rotește cheia în broască de două ori, după care verific, de vreo șase-șapte ori clanța, de multe ori mă întorc de pe scări să reverific, uneori deschid ușa să văd dacă apa e chiar oprită, după care mă uit prin camera de zi și bucătărie să nu fi intrat careva cât timp am făcut eu verificările cu ușa deschisă. Știu, e o boală, dar cine i-a pus pe iubiții mei părinți să mă arunce ca pe-o măsea stricată, după ce m-au dezrădăcinat din Oravița, orășelul meu frumos de provincie unde făceam drumeții și speologie, ca să eșuez într-un oraș plat ca o farfurie.

Întârziasem și treceam grăbit prin imensa parcare a încă unui Mall fără sens, cu ochii pe stația goală, unde ar fi trebuit, la 08:30 să ajungă 33-ul barat. Eram stresat, pentru că uneori vine mai repede și dacă îl pierd mă așteaptă jumătate de oră de mers pe jos, până la platforma Incontro, la vreo 2 kilometri după ieșirea din oraș, aproape de Metro. Sunt câteva porțiuni periculoase, trec tirurile atât de aproape că simți câteodată cum te atrage înspre ele aerul dizlocat. Nu venise încă firobuzul, mă liniștisem, cât să apuc să observ o nucă, picase de nicăieri, cu zgomot, pe asfaltul umed al parcării. Mai sus, o cioară o privea curioasă, dacă s-a spart sau nu. Am priceput ce voia pasărea, am trecut pe lângă nucă și-am crăpat-o cu bocancul, după care m-am depărtat agale, privind curios. Cioara (nu puteam ști la momentul respectiv dacă e corb sau nu) s-a făcut că se depărtează către zona cu iarbă, după care a început să se apropie, aparent dezinteresată, de nucă, privindu-mă din când în când cu șiretenie. În cele din urmă, după vreo patru sau cinci ocoale, a furat nuca zburând întins către un plop din apropiere, fără să mă mai privească.

Pățania s-a întâmplat la începutul lui octombrie, când vremea încă mai era bună. Am uitat-o repede, între timp au venit ploile de toamnă, eu mi-am urmat cu neobosită regularitate călătoriile cu treiștreiul, cultivând între timp una dintre mai noile mele obsesii. Am auzit anul trecut la știri despre un bărbat care a donat vreo douăzecișidouă de mii de dolari unui ONG de pisici, după ce a cules monede o viață întreagă, de pe stradă ori de pe la automatele de cafea sau ce mai au americanii. Mi-am zis atunci că vreau să văd și eu câți bani pot aduna până o să călătoresc în cosmos. Am strâns într-un an 130 de lei, i-am schimbat în bancnote și-i păstrez într-o cutie neagră metalică de Straight, iar mărunții îi plasez în Carrefour, plătesc mereu suma exactă. Păstrez monedele în rucsac și nu duc lipsă niciodată de bănuți, spre stupoarea persoanei de la casierie sau a celorlalți clienți.

Când firobuzul întârzie, scanez zona din apropierea stației, în căutare de mărunți. Nu de puține ori găsesc, mai ales monedele de zece bani, odată am recuperat și portofelul unei pensionare, avea cardul galben al RATT-ului și o bancnotă de cincizeci de lei, m-am prezentat mândru la poliție să returnez captura, am dat peste un polițist blazat, care m-a pus să completez o grămadă de hârtii:

— Ce te-a apucat, dom’le, să-l aduci, altă treabă n-am eu acuma decât să dau telefoane pe la regia de transport și să completez rapoarte, pentru cincizeci de lei, îți luai și tu o bere!

Scanam zona, așadar, în căutare maladivă de mărunți când, de nicăieri, cioara mea s-a așezat pe banca metalică, avea în cioc cincizeci de bani, am recunoscut culoarea galbenă. De-atunci a început parteneriatul nostru, eu îi aduc nuci, ea (cioară e, până la urmă, nu corb, m-am documentat între timp și-i pot diferenția după croncănit și dimensiuni, deși, cu noile mode și blugii unisex mulați pe picior nu știu dacă ne mai deosebesc ele pe noi) mă recompensează cu totul felul de monede, m-am bucurat când a început să-mi aducă dinari sau eurocenți, însă într-una din friguroasele dimineți târzii de noiembrie m-a băgat în sperieți. Mi-a adus o monedă ce semăna izbitor cu un soi de florin pe care-l visasem cu o noapte înainte.

Mie nu-mi place să adun doar monede fără valoare, am acasă o colecție frumușică de bani vechi, majoritatea de argint. Am fost de când mă știu pasionat de istorie, în parte datorită profesorului din gimnaziu, Hoffmann, care se punea cu fundul pe catedră, nu scria nimic și povestea o oră întreagă. Îi sorbeam cuvintele, uneori ne aducea monede vechi și salivam necontenit privindu-le. Ne arăta creițari de cupru de pe la o mie opt sute și rostea, cu solemnă religiozitate:

— Vedeți, copii, asta este de pe vremea lui Napoleon!

Pentru mine era un zeu, mai ales când spunea că dă câte un zece cui aduce monede vechi, pentru că vrea să deschidă un muzeu pentru elevi, că el dacă ar vinde toți banii vechi pe care îi are ar putea să umple strada cu merțanuri, de la el de-acasă până la școală (și stătea sus în Orașul Vechi, la câțiva kilometri de ,,Generală Unu”). Îl credeam, cu mintea aceea de copil care se hrănea cu ,,Cireșarii” lui Constantin Chiriță, deși i se dusese buhul că e un șarlatan și că vinde monedele în piața de vechituri de la Timișoara ca să-i spargă pe țigări și păcănele.

Am început să colecționez monede în clasa a șasea, ieșisem pe câmp să caut bondari și fluturi, pentru insectar. Atunci am văzut în brazdă o monedă subțire de cupru, parțial înverzită de vreme, am luat-o acasă, am curățat-o și m-am topit de emoție când am descifrat anul: 1800. Până atunci cele mai vechi monede găsite erau sârbești, de prin 1950, le vedeam în iarba părculețului dintre blocuri. Mă asociasem cu doi frați de pe scară, țineam colecția împreună, la ei, pentru că la mine era în pericol din cauza sorei mele mai mici. În scurtă vreme podurile bunicilor au căzut victimă căutărilor noastre, cum să uiți chimirul plin de creițari ai bunicului lor sau moneda de trei denghi din 1772 găsită în sertarul unde tataia își ținea sculele de bărbierit? Păstram capturile într-o servietă tip diplomat și cu ea ne-am dus, aroganți, într-o bună zi, la Aurel Aiacoboaiei, un colecționar din oraș, care auzise de pasiunea noastră; într-un oraș de 13 mii de locuitori cum e Oravița, în care, după Revoluție, în 20 de ani s-au deschis două pizzerii și un magazin de cuie, circulau repede toate zvonurile, mai ceva ca-ntr-un sat.

A trecut vremea, s-au certat părinții noștri de la niște prostii, ne-am certat și noi, în solidar cu ei. Ne-am separat colecția, noi am plecat la Timișoara, a-nceput greul, monedele mele au rămas într-o casetă de sticlă, mi-am mai cumpărat uneori din piața de vechituri piese mici din argint, mărci germane dinaintea primului război mondial sau lei de pe vremea lui Carol Întâi, monedele mai mari sunt uneori contrafăcute și nu vreau să risc. Colecția mea nu a mai crescut, însă obsesia n-a dispărut, cei care au microb de colecționar înțeleg cel mai bine ce înseamnă să aduni fără odihnă. Așa m-am pomenit cu tot felul de vise în care descopeream monede și n-ar fi fost nicio problemă dacă pasărea mea, năimită cu nuci, n-ar fi început să mi le aducă aievea.

N-am mai păstrat legătura cu Aiacoboaiei după ce-am plecat din Oravița, însă m-am hotărât să-l caut și să-i prezint câteva dintre piesele aduse de cioară. M-a primit la începutul lunii decembrie, casa lui e aproape de piața de sârbi, așa spunem noi locului unde, înainte de ’89, veneau cei din fosta Iugoslavie să-și vândă mărfurile. Trecut de cincizeci de ani, amabil, m-a condus în bucătărie, m-a servit cu cafea. N-am să pot uita sclipirea din ochi atunci când examina vreo monedă, clipea des, avea o aluniță mare pe obrazul drept, aproape de ochi, un bărbat uscățiv, înalt, pensionat (cred că lucrase la mina de uraniu), cu o soție discretă și un băiat rocker, ce se ținea departe de maniile tatălui său.

— Ciprian, nu știu ce să zic, mi-ai adus cinci piese. Uite, asta găurită e similară monedelor experimentale bătute la începutul anilor 1700 de Ludovic, asta seamănă întrucâtva cu monedele otomane, deși nu pot recunoaște stilul caracterelor, aici văd ceea ce pare a fi un florin perfect conservat din vremea lui Franț Iosef, ai mai adus și un fel de taler din perioada Mariei Tereza, și un groș polonez de secol XVI, însă aceste modele nu se regăsesc în cataloage, am mai căutat după pozele trimise de tine, am început să corespondez cu o serie de numismați din țară. Văd acum că argintul pare vechi, patina e impecabilă, însă nu știu ce să îți spun mai mult, niciun colecționar nu s-ar risca să le cumpere, cu părere de rău trebuie să-ți spun că nu cred că valorează mai mult decât greutatea argintului din care sunt făcute.

— Nu mă interesează să le vând, cred că m-ați înțeles greșit.

— Știu, dragul meu, însă dacă am fi găsit ceva rar, deosebit de valoros, aș fi încercat să-ți propun un schimb, cum am mai făcut în trecut, când aveai colecția împreună cu băieții familiei Giam. Din păcate, nu-ți pot face nicio ofertă. Uite, recent am investit 500 de euro într-o monedă mexicană de aur din 1941, însă cea mai tare achiziție e o tetradrahmă din perioada lui Alexandru cel Mare, am dat o nimica toată pe ea, îți vine să crezi, mi-a adus-o un tip de la care cumpăr de obicei monede romane. Are neamuri la Adamclisi, acolo e o cetate de pe vremea lui Constantin cel Mare, găsesc țăranii pe câmp foliși bizantini sau denari imperiali, uite că acum, norocul meu, a dat cineva și peste o monedă grecească. Vrei să ți-o arăt?

N-a mai așteptat răspunsul meu, a scormonit în camera învecinată prin niște cutii și a venit cu moneda, o ținea într-o casetă cu pluș albastru-închis, m-a lăsat să o palpez, pe o parte se vedea portretul unui bărbat așezat pe tron, pe cealaltă efigia lui Alexandru.

— E Zeus. Moneda cântărește 17 grame, argint, nu vrei să știi cât am dat pe ea, o nimica toată. Ai idee cât valorează?

— …

— Patru mii de euro!

Începea să se dea mare și nu aveam chef de laudele lui, credeam totuși în valoarea monedelor visate de mine. Ne-am despărțit într-o atmosferă politicoasă:

— Ciprian, mai încerc, bucureștenii sunt aroganți și șmecheri, pentru că dețin cele mai bune cataloage. Am însă niște contacte în Ardeal, să vedem ce zic și ei, avem posibilitatea să întrebăm și câteva anticariate din Budapesta, hai să păstrăm legătura.

În ianuarie Aiacoboaiei a început să se simtă rău, inima i-a slăbit inexplicabil, am încercat să-l vizitez, însă nu am putut să trec de soția lui. Îmi doream din tot sufletul să își revină, întotdeauna mă simțeam bine la el, molipsindu-mă de pofta cu care-și prezenta colecțiile, pentru că Aiacoboaiei adună și timbre, și documente rare, și insigne, medalii, sau săbii. Într-una din primele săptămâni ale relației noastre, știind că Daniela este pasionată de cartelele de telefon, am adus-o cu mine, jumătate de zi ne-a povestit despre corespondența lui cu persoane din Japonia sau Canada, despre schimburile pe care le face, se plângea mereu de serviciile proaste ale Poștei:

— Câteodată îmi pierd din pachete, dar eu cred că fură ca nesimțiții. Eu fac întotdeauna schimburi pe gratis, însă mă usucă tarifele internaționale, grija mea cea mai mare este cum să micșorez dimensiunile coletelor.

I-a prezentat Danielei vreo cinci sau șase cataloage, apoi i-a făcut cadou o cartelă cu Antarctica, avea un colorit aparte, cu un peisaj austral, care îi plăcuse ei în mod deosebit. I-a oferit-o cu zâmbetul său larg, copleșit întotdeauna când dădea peste persoane care îi împărtășeau, măcar într-o mică parte, pasiunea.

La începutul lui februarie am auzit c-a murit, o să mi-l amintesc întotdeauna clipind repede, cu alunița mare de pe obrazul drept și blugii spălăciți, maro sau negri, îi asorta cu tricouri sau cămăși albe, uzate, cu gulere largi, pe care le purta neglijent. Cioara a continuat să îmi aducă dinari, bani și eurocenți, însă eu am încetat să mai visez monede vechi, nedescoperite încă.

Venise primăvara și mă pregăteam să-mi reiau mersul pe jos către serviciu. Într-una din ultimele zile petrecute în stația de la Mall, m-am trezit cu pasărea mea că vine și mi se pune pe umărul stâng. M-a pleznit în țeastă, lăsând pe jos o monedă masivă, după care s-a îndepărtat croncănind sinistru, fără să mă privească. Era tetradrahma lui Aiacoboaiei, îmi spusese fiul său că știa de piesa respectivă și că se pierduse în timp ce ei se ocupau cu înmormântarea și încă se aflau în stare de șoc.

La unul dintre cuvintele de învățătură rostite de preoți duminica, la Catedrală, după vecernie, am fost provocați să ne gândim la valoarea unui suflet. Se pare că scrie în Biblie că toată lumea nu valorează cât sufletul unui om. Într-o pildă se mai zice că între Rai și Iad este o prăpastie pe care nimeni n-o poate străbate. Poate doar corbii sau ciorile.

Poate că Aiacoboaiei al meu s-a trezit într-un Hades grecesc, plătindu-și Luntrașul cu tetradrahma pe care nu s-a îndurat s-o lase moștenire fiului ce nu-i împărtășise pasiunea. Mi-aș dori să-l visez frumos, îmi este dor de privirea aceea luminoasă, de plăcerea cu care examina orice monedă nemaiîntâlnită.

A venit primăvara  și-am început să evit parcarea de la Mall. Pasărea n-a apărut în pervaz, nu stătea ea în nucile mele, însă m-au apucat tot soiul de coșmaruri. Am amanetat, de frică, monedele, una câte una, iar într-o duminică am încercat să vând tetradrahma în Flavia, piața de vechituri, pe nimic, toți credeau că este contrafăcută și n-am reușit. Weekendul următor m-am dus la Oravița, Aiacoboaiei este înmormântat în cimitirul parohial, situat foarte aproape de Liceul Teoretic Genera Dragalina, pe care l-am absolvit. Crucea lui n-are poză, un monument funerar simplu, aflat în partea superioară a cimitirului, departe de trepte. Am petrecut câteva clipe în tăcere, rugându-mă pentru sufletul său. După care am lăsat tetradrahma pe cruce, însă nu știu ce m-a speriat mai tare, croncănitul sau sclipirea monedei capturată de clonțul necuvântătoarei.

De-atunci visez frumos, de fiecare dată când cioara mă așteaptă cuminte să îi presar nuci sparte, dimineața, în pervaz, iar colecția mea de monede unice, de argint curat, înnegrit, se mărește.


amor-fara-alcool-ciprian-ionut-baciuPovestirea face parte din volumul Amor fără alcool, colecție de povestiri ce va fi lansată miercuri 9 mai, ora 19.00, la librăria Două Bufnițe din Timișoara. Volumul apare la editura Tritonic, colecția Lit.

Povestirile din Amor fără alcool, scrise de-a lungul a mai multor ani, aduc în prim-plan imaginația vie, speculația ideatică a autorului Ciprian-Ionuț Baciu. Fie că suntem în Timișoara, fie că ne-am nimerit pe planeta Trappist 1-f, aflată la 40 de ani lumină de Pământ, Omul lui Ciprian este într-o permanentă căutare a iubiri perfecte și, desigur, a căutării de sine. Povestiri încântătoare ce anunță un autor de calibru.

Daniel Timariu