Voi începe cu povestea mea, pentru că dă o perspectivă mai clară asupra modului în care văd eu  lucrurile legate de SF.

Cum a fost

Am fost pasionat de SF de mic. Am început cu romanele lui Jules Verne, mama mi-a cumpărat aproape toată colecția care se edita atunci, pe când aveam 10 ani: metri și metri de bibliotecă cu cărți cartonate, cu cotoare albe. Apoi, pe la 12 ani, într-o tabără de vară, am dat din întâmplare de un roman SF, scris de un autor român. Era cartea unui prieten, dar din momentul în care am pus ochii pe prima pagina, din curiozitate, nu am lăsat-o din mână. A fost prima carte din viața mea pe care o luam în mână și nu o puteam pune jos. Am mâncat în viteză masa de prânz și apoi cina, numai pentru a mă întoarce în grabă la citit, apoi am continuat s-o citesc noaptea, după „stingere”, cu lanterna, sub plapumă. Pe la ora două o terminasem și nu putea adormi de surescitare: nu aveam cu cine să împărtășesc lectura proaspăt terminată. Nici în ziua de azi nu-mi amintesc titlul și autorul, dar știu că o carte SF mi-a schimbat viața, pentru că altfel viața mea ar fi fost mult mai săracă.

Așa a început povestea mea cu SF-ul, o poveste cu start luat acum aproape 40 de ani, care nu numai că s-a continuat, dar stă pe cale să explodeze. Parcursul a fost sinuos, presărat cu foarte multe lecturi în adolescență și tinerețe, cu încercări literare nereușite, pe la cenaclul „Steaua polară” de la emisiunea radio „Exploratorii lumii de mîine” a regretatului Ștefan Ghidoveanu, până la participarea la cenaclul SF „H.G.Wells” în Timișoara, unde am citit primul text în public. După ani, am devenit președinte de cenaclu, apoi m-am îndreptat spre Clubul Helion, unde și acolo am citit și am fost publicat, am continuat cu publicarea de proze SF în ziare și reviste din Timișoara și apoi din țară, cu participarea la convenții locale, naționale și apoi la Euroconul din 1993 din Jersey, în Marea Britanie. În fine, la apogeul acelei perioade am fost parte din echipa de organizare a Euroconului din 1994, de la Timișoara, unde m-am ocupat, între altele, cu contactele externe și bazele de date ale participanților.  Eram student, aveam propria emisiune de film SF la un post local și o rubrică de film SF la postul local al radioului național.

Din acel moment lucrurile au început să se precipite în viața mea. Am terminat facultatea, m-am angajat, m-am căsătorit și am avut o fată. Toate acestea s-au întâmplat la foc automat, pe parcursul a doi ani. Această avalanșă de noutăți, la care a trebuit să mă adaptez și cărora, așa cum era normal, trebuia să le ofer o parte din timpul meu, au pus S.F.ul pe planul doi. Apoi pe trei, pe patru, până când a dispărut din viața mea. Nu de tot, dar nu mai mergeam la cenacluri și nu mai scriam S.F. Această perioadă de eclipsă a coincis cu o diminuare a activității cenacliere din România, cu dispariția a zeci de cenacluri și plecarea a sute de cenacliști din viața fandomului. Așa erau vremurile.

Am revenit în spațiul cenaclier atunci când fiica mea era în școala gimnazială. Primise o temă pentru acasă, să facă o povestire, și a ales o temă SF. Era perioada în care ne uitam, ca familie, împreună, cel puțin o dată pe săptămână, la un film SF, perioada în care fiica mea ne-a convertit spre a fi fani ai serialului SF care îi plăcea: „Doctor WHO”.

Atunci m-am gândit că e vremea să reiau legăturile cu viața SF-ului românesc. Am fost la cenaclul H.G. Wells pentru câteva ședințe, apoi am început să merg la Helion, unde am rămas. Am început să mă implic, din nou,  la organizarea de convenții locale, apoi naționale, alături de soția mea, Simona, care îmbina pasiunea pentru educația copiilor cu simpatia față de SF. Mai mult, am început să scriu din nou, apoi am declanșat proiectul podcastului SF „Galaxia Imaginarului”, am publicat o colectie de povestiri SF și, anul acesta, am participat din nou, după zeci de ani, la un Eurocon, în Amiens.

Regresia SF

Ți-am spus această poveste pentru ca să vezi că traiectul meu în lumea SF-ului are un parcurs de zeci de ani. În această perioadă am putut observa, cu ochii mei, o evoluție fascinantă a acestui fenomen, la nivel local, național și european. Am fost martorul ascendenței fulminante a SF-ului în România perioadei ceaușiste, când science-fiction-ul era o literatură a refugiului și subterfugiului cultural, perioada de având meteoric de după 1989, când a fost o explozie de cărți scrise și traduse în SF și fantastic, urmată de decăderea aproape până la sucombare a fandomului, în anii imediat următori punții dintre milenii. A fost o perioadă de calm nefiresc, urmată de o palidă revenire: o revenire în care au reapărut o parte din cei plecați din SF, asemenea mie, în care extrem de puțin „sânge proaspăt” a fost transfuzat fandomului. În ultimii ani am vazut o parte din chipurile tinereții mele, mai bătrâni și mai obosiți, mult mai puține fețe ca înainte. Fandomul a îmbătrânit și s-a împuținat.

Această regresie este similară la nivel de fandom european și, spre surprinderea mea, cum am aflat la Amiens, și la nivel de fandom american. Aceiași oameni vin an de an la convenții, dar notabil mai puțini pe vreme ce timpul trece. Unii mor, alții se îmbolnăvesc, alții se blazează. Dacă pui cap la cap aceste imagini apare un film mișcat, un film al erodării. E ca o sculptură în nisip care își pierde contururile cu fiecare pală de vânt ce cade peste ea.

Lupii tineri

Fiecare haită are o dinamică socială asemănătoare comunităților umane. Se nasc pui. Aceștia cresc, se fac adolescenți, apoi lupi tineri. În paralel, forța de șoc a haitei, lupii adulți, îmbătrânesc și se văd, cu timpul, provocați de lupii tineri, care vor conducerea și așteaptă să se înfrupte din glorie.

Dacă te uiți la mișcarea SF de astăzi, cu greu vezi lupii tineri. Mai apare câte un puber rătăcit, câte un geek cu pași nesiguri, care de cele mai multe ori se pierd, în cazul în care nu găsesc o atmosferă primitoare. Fandomul îmbătrânește. Acest proces este absolut nenatural, nefiresc. Lupii tineri, consumatorii adolescenți , tineri adulți, trebuie să fie undeva. Dar unde, că nu-i vezi la convențiile SF?

Ei există, și sunt cu zecile de mii la convențiile SF… de altă natură. Dacă ai fost odată la un Comicon, vei vedea cohorte de adolescenți și tineri care se înghesuie, stau la rând pentru a se întâlni cu idolii lor, pentru a-și face o fotografie cu ei sau pentru a primi un autograf. Ei consumă seriale și filme SF, benzi desenate și filme de animație SF, joacă jocuri pe computer și smartphone, populează lumi virtuale, toate SF sau fantasy. Dar în același timp ei citesc SF și fantasy, poate nu atât de mult și de avid cum o făceam noi la vârsta lor, dar citesc.

Acolo sunt lupii tineri, într-o lume în care se simt bine, o lume a generației lor, o lume SF pe seama lor. Nouă, celor din garda veche, ar trebui să ne intre bine în cap, o dată pentru totdeauna, că SF-ul nu este numai literatură SF, este și filmul și serialul SF, este și animație și banda desenată SF, sunt și jocurile SF, indiferent de platforma pe care se joacă. Și acestea sunt forme de artă, chiar dacă nouă, celor de peste 40 de ani, ne vine greu să înțelegem asta. Asimilăm cu greu că SF-ul este polimorf, că are atâtea forme de exprimare, ne amăgim că literatura este singura formă intelectuală de consum cultural și repudiem cu superioritate celelate elemente de manifestare ale SF-ului, ca para cultură, sau cultură de rang inferior.

Am stat de multe ori să înțeleg de unde această superioritate cu care privesc oamenii de literatură (din fericire nu toți), celelalte forme ale SF-ul. Nu înteleg cum poți face asta, atunci când la procesul de creație a unui film SF sau a unei lumi virtuale SF participă nu numai graficieni, compozitori, muzicieni, toți artiști, dar și scriitori și scenariști. Toți aceștia sunt oameni de cultură.

Până la urmă cred că această reacție de respingere este dată de lipsa de informație, de cunoaștere, de percepție a unui fenomen, iar aceste carențe duc la lipsa de înțelegere. Și e păcat, pentru că noi, cei trecuți de o anumită vârstă, riscăm să pierdem din vedere copacii din cauza pădurii, pentru că tinerii lupi consumatori de SF au ajuns de mult să ne depășească numeric, ei sunt pădurea, ei sunt viitorii intelectuali SF de peste ani. E clar că acestor tineri le cerem prea mult: mult prea multă cultură, prea multă profunzime, prea mult intelectualism pentru vârsta lor. Am ajuns să facem aceeași greșeală ca și părinții noștri: am uitat că și noi am fost tineri, ca ei.

E momentul schimbării

Atunci, la Amiens, stând într-o sală cu atmosferă înnăbușitoare, la propriu și la figurat, într-un amfiteatru cu eticheta „Amphiteatre Sauna D”, alături de persoane a căror vârstă medie depășea 45 de ani, am avut o revelație. Toate lucrurile pe care ți le-am spus mai sus au năvălit spre mine, și am înțeles ce greșeală enormă fac organizatorii de convenții SF de astăzi: ignoră o întreagă generație de consumatori de cultură SF doar pentru că nu se mulează pe calapodul lor. Noi, cei care aducem laolaltă fanii SF, suntem moștenitorii moderni ai lui Procust, sortând fandomul prin modul în care facem programul la Romcon, Eurocon sau alte convenții locale, naționale sau internaționale.

Din fericire nu suntem toți la fel. Dacă te uiți la convențiile SF cu afluență mare, din țările europene,  vei vedea că acolo există elemente de program pe gustul tinerilor: cosplay (câți dintre noi, ăștia peste 50 de ani, știm ce înseamnă cuvântul?), jocuri pe computer sau jocuri tip board game, anime, benzi desenate și altele asemenea. Acest tip de program atrage mii de participanți în țări ca Polonia, Slovacia (!) și Croația, pe când noi, în România, atragem la convențiile noastre cel mult câteva sute de participanți. Asta în timp ce, în 2018, East European Comicon la București a avut 48000 de participanți. No comment, cum zice românul.

Acest context m-a determinat, după ce m-am întors în țară de la Euroconul din Amiens, să-mi asum o îndatorire enormă: să concurez, la Euroconul de anul viitor, de la Belfast, pentru a organiza în România, la Timișoara, un Eurocon. Este un proiect pe care mi l-am asumat cu bună știință, înțelegând complexitatea și dimensiunile lui, dar și potențialul enorm pe care îl avem. Putem să aducem către o convenție SF acei lupi tineri care consumă SF-ul în alte forme, atâta timp cât vom ști să vorbim limba lor și vom reuși să le câștigăm încrederea. Dintre ei mulți citesc deja SF, dar sunt sigur că și mai mulți vor lua în mână o carte din acest gen, după ce vor participa la Euroconul de la Timișoara. Asta în cazul în care vom câștiga organizarea lui.

Un Eurocon altfel… la Timișoara

Cum spuneam, mai avem aproape un an până la Belfast, în 2019. Mai avem 11 luni în care, împreună, fandomul și creatorii din SF-ul românesc, putem să ne strângem în jurul acestei idei generoase: să ne deschidem și spre celelalte forme de SF, în afară de literatură.

Nu plecăm de la zero. În săptămânile de după Amiens am reușit să prezint viziunea mea către colegii din Timișoara, am strâns nucleul echipei de organizare, am ales un nume (Distopicon) și un concept (dystopia, dark SF&F, dark european myths- pentru că, nu-i așa, limba oficială a Euroconului este engleza) , avem un site (distopicon.eu) si mai avem sprijinul unei organizații naționale (ARCA SF).

Mai rămâne să convingem fandomul european și reprezentanții naționali la adunarea generală a ESFS (Europeans Science Fiction Society, care atribuie organizarea Eurocon) că merităm să organizăm acest Eurocon. Pentru aceasta avem nevoie de orice sprijin putem primi, din România și de aiurea: de la fani, de la autori și scriitori, de la plasticieni și graficieni, de la cenacluri și cluburi, de la organizații naționale, de la oricine trăiește și simte SF.  Atâta timp cât împărtășiți viziunea noastră, cât doriți să vă implicați, cu onestitate, investind timpul și energia voastră, pentru a ajuta acest proiect, sunteți bineveniți.

Nu pot decât să vă mulțumesc anticipat și să sper că, împreună, vom face un Eurocon de care să ne amintim, peste ani, cu mândrie.