El măsoară faptele,
Nu timpul.
Ceasul care nu mai ticăie
E spectator la
Discursurile sale
Despre conștiință.
Gările pustii
Le preschimbă
În săli de cursuri.
Iar cine pune
Mai mult preț
Pe grandoarea trenului,
Decât pe destinație,
Va rămâne restant.
Restanța la el
Nu are o notă minimă
De trecere,
Ci se cuantifică
În felul următor:
A fi sau a nu fi
Cutezător…
Căci omul cutezător
Va avea surpriza
De a fi auzit de cel
Pe care-l va apela,
Folosind anticul receptor
Al cărui fir s-a rupt cândva,
Însă firul
Tot mai speră
Că la un moment dat,
Cineva din nou
Îl va lega.
„Trenul spre Tărâmul Răbdării
Va pleca de la peronul
Cu număr necunoscut.
Vă rugăm,
Poftiți în vagoane!”
Și călătorul își ridică
Valiza plină de metafore,
După anunțul de la difuzor,
Și pornește, ușor-ușor,
Spre peron…
Se spune, până în ziua de azi,
Că și acum e văzut
Prin gări,
Cu o hârtie și un creion,
Scriind, corectând, meditând…
