„Oricum, eram atât de deosebiți, și în deosebirea asta
dintre noi atât de primejdioși unul pentru celălalt, încât,
dacă s-ar fi putut calcula dinainte cum aveam să ajungem
să ne comportăm unul față de celălalt, eu, copilul ce se
dezvolta lent, și tu, bărbatul în toată firea, s-ar fi putut
presupune că m-ai fi strivit pur și simplu călcându-mă în
picioare până când n-ar mai fi rămas nimic din mine”
Franz Kafka – Scrisoare către tata

 

Suntem o familie numeroasă și știu precis că nu toată lumea îl cunoaște personal pe Tatăl. Adică, sigur, la începutul existenței fiecăruia dintre noi El a fost prezent, pentru ca ulterior relația indirectă să devină regula, iar nu excepția. Eu am reușit cumva să fiu unul dintre favoriți. În copilărie eram un neastâmpărat, bântuit de curiozități taxate ca fiind necuvenite, oricând gata de glume, mereu angrenat în activități generatoare de încurcături, panică și nervi. Eram mereu pus pe șotii, farsele mele erau celebre pentru situațiile imposibile în care îi puneau pe cei vizați. Și pentru hohotul de râs bubuitor, care zgâlțâia cerurile, cu care Tatăl întâmpina vestea unei noi și inedite obrăznicii. Micul Lucifer a mai făcut o trăznaie! Oare cum de-i rabdă Tatăl necuviințele? își șopteau între ei, unii amuzați, alții indignați, cei mai mulți invidioși pe succesul meu.

Căci Tatăl este tăcut, sumbru în majoritatea timpului, temperamental și orgolios. Dreptatea este pentru El o noțiune definită într-un mod extrem de personal, este dreptatea Sa. Felul în care decide cum să o aplice a generat în cursul timpului multe șoapte pe la colțuri. Doar șoapte, căci cine ar îndrăzni să-și exprime opiniile cu voce tare? Și, pentru că eu eram mereu acolo unde nimeni nu se aștepta să fiu, am avut ocazia să trag cu urechea la multe astfel de șoapte. Cuvinte ca răzbunător, arbitrar, orgolios mi s-au întipărit în minte și, crescând, am început să le înțeleg sensul și mai ales să le asociez cu persoana Tatălui.

Dintotdeauna fusese un Creator, iniția mereu lumi noi, concepte și limbaje noi, testa permanent noi tipuri de interacțiuni, noi modalități de comunicare. Staff-ul – cei care îi erau cel mai aproape – le numeau Proiecte. Treptat, urmărindu-l, am început să întrezăresc, în spatele aparentei nonșalanțe a creării, căutarea febrilă și încrâncenarea experimentatorului. Începeam să înțeleg conflictul generat de dorința de stabilitate, combinată cu nevoia de schimbare. Confortul unui status quo versus fiorul permanentei disoluții și configurări.

Să luăm ca exemplu Experimentul Umanitatea – Proiectul Umanitatea, cum îi spune gașca permanent aprobatoare de la picioarele Tatălui. Experimentul acesta continua de milenii – este cel mai longeviv proiect al Său – și se află în permanentă adaptare/reconfigurare. În primele sale etape nemulțumirea Tatălui a condus la distrugeri, urmate de reconstruiri. Ulterior experimentul a intrat în linie dreaptă, mici retușuri au mai fost făcute, pe ici pe colo, în rest lucrurile au fost lăsate să evolueze de la sine. După bulversarea inițială, ambele părți s-au relaxat în așteptarea unor noi idei, unor noi provocări.

Pe mine tocmai relaxarea aceasta mă îngrijora. Oare doar eu vedeam ce se întâmplase? Restul familiei părea complet în necunoștință de cauză. Oare nu vedeau, nu înțelegeau? Niciunul? Tatăl devenise dependent de creația sa, de Umanitate. S-a întâmplat treptat, știu, dar efectul acelei adorații permanente și fluide totodată s-a dovedit a fi unul adictiv. Nu știu câți dintre noi au bănuit măcar singurătatea imensă a Tatălui când el a instilat în om nevoia de adorație, dependența de Zeu, dependență care vine, ca toate dependențele, cu bucurie și teroare, cu dragoste și ură, cu recunoștință și răzbunare. Dar El, Tatăl, știa. Pentru această creație a Sa, una reușită de altfel, avea sentimente contradictorii. O admira și o disprețuia în egală măsură – măreția și nimicnicia îi sunt în mod egal la îndemână; liberul arbitru și supunerea irațională de asemenea, dragostea și ura unite într-un Ouroboros etern, creativitate nemăsurată. Dar pe toate acestea El le știe, le migălise îndelung în laboratorul său. Lucrurile care-L speriau erau legăturile pe care Omul reușise să le creeze cu El – reconfigurabile, dar indestructibile – canale de comunicare duale ale căror retezare puteau duce la un dezastru. Iar ce nu știa Tatăl era dacă vreuna dintre părți ar supraviețui separării. Care ar fi acea parte și în ce formulă ar supraviețui ea. Căci, fără să vrea, pusese la dispoziția Omului o armă redutabilă – Speranța – care schimbase esențial datele problemei. Le făcuse imponderabile.

La aceste concluzii ajunsesem eu, coborând în lume, ascultând oameni, culegând informații, șoapte și vise, revenind acasă pentru muncă de analiză și sinteză, timp în care am crescut și Tatăl a încetat să mai râdă la farsele mele. De fapt a încetat să râdă, punct. Era liniște pe la noi, dar o liniște tensionată, încărcată de așteptări. Astfel că atunci când am tras linie sub concluziile studiului meu și rezultatul mi-a înghețat sângele în vene am început să mă gândesc la soluții. Omenirea creștea ca o fecundă plămadă, era necesar să aducem un nou factor în ecuație, unul care să contrabalanseze această creștere, care să redistribuie tensiunile pe care ea le crea. Era nevoie de o cădere pentru a obține o redresare perfectă.

Cu multă grijă i-am ales pe cei care vor lansa zvonuri, pe cei care vor duce vorba, pe cei care vor bârfi. Încet, încet, Tatăl a aflat despre noile mele activități, potențial subversive. De această dată ele nu aveau să-i aducă nici o umbră de zâmbet pe buze. Eram mai mereu plecat jos, în lume, dar la întoarcere existau destui binevoitori care să-mi spună despre desele și recentele sale încruntări. Totul mergea bine.

Apoi a sosit ziua în care am fost convocat în fața Tatălui. Erau acolo cu toții, nerăbdători, o rară ocazie să se afle în prezența Sa. Tatăl a ridicat vocea și cerurile s-au cutremurat. Trădător, a spus. Mi-au luat aripile și imediat podelele s-au volatilizat lăsându-mă să cad în gol. Căderea era necesară, știam, dar de durut, tot a durut.

*****

E mult de-atunci. Omenirea a continuat să crească, Binele și Răul s-au aflat mereu cu ea, într-un balans perfect. Căci, chiar dacă aparent Tatăl și cu mine ne asumasem cele două roluri colorate dual – Alb și Negru – realitatea genera infinite nuanțe de gri, perfecte pentru evoluția Umanității. Treptat, Tehnologia a devenit noua religie, Omul înalță acum ochii spre stele, lumea acesta devenise prea strâmtă, o picătură albastră în întunericul nesfârșit pe care el visează să-l cucerească.

Tatăl e mulțumit. Ca în oricare poveste de dragoste cu vechime, legătura inițial fierbinte s-a răcorit, tensiunile s-au relaxat, ambele părți și-au rodat așteptările. Creatorul a devenit din nou manifest, recent El a creat 7 noi lumi pentru viitoarele sale proiecte.

Cumva, Omul a aflat, deși n-ar fi trebuit. Cineva și-a vârât coada. Din nou.