Eram adesea întrebată unde dispărusem în urmă cu vreo cinci ani.

Sigur că oamenii plecau mereu, nu erau mereu prezenți în viața celor cunoscuți și chiar și a celor apropiați. Fiecare din noi aveam momente când intram în alte grupuri și trăiam pe alte meleaguri. Uneori ne întorceam, fie pentru scurt timp, fie pentru tot restul timpului. Se întâmplă și să nu știm dacă urma sau nu să ne mai întoarcem vreodată. În timpul cât eram plecați, puteam să ne schimbăm vizibil sau, dimpotrivă, să rămânem aceeași. La mine a atras foarte mult atenția faptul că dispărusem brusc. Mulți pot pleca pe neașteptate, luând decizii surprizatoare, spontane, și să nu se mai uite în urmă, să o rupă complet cu trecutul și orice e legat de el.

Totuși, într-o epocă în care telefoanele mobile, calculatoarele, tabletele, ceasurile, în fine, toate dispozitivele ne puteau da ocazia să păstram legătura oriunde ne-am fi aflat, să dispară cineva fără urmă nu putea decât să atragă atenția. Fusesem căutată prin cunoscuții grupului meu, prin poliție, fusese angajat chiar și un detectiv. Fuseseră alertate toate vămile și toate aeroporturi, plus toate dispozitivele de recunoaștere facială. Până și stațiile de călătorit în timp erau la curent cu dispariția mea, și autoritățile fuseseră alertate pentru a mă putea găsi și eventual recupera dacă fusese ceva ce nu mersese conform planului din diverse motive. Puteau fi defecțiuni tehnice sau dorința celor care creaseră mașinăriile de a face diverse experimente care aveau adesea consecințe de genul acesta. Dorința oamenilor de știință de a împinge, însă, limitele legii și ale oricăror posibilități era foarte mare, toți dorind să îmbunătățească călătoriile în timp și să devină experiențe cu adevărat spectaculoase și memorabile. Oamenii de știință erau precum artiștii: nu le păsa că în jur se putea crea haos. Pentru ei, lumea era oricum haotică, iar legile nu erau decât slabe încercări de a pune ordine într-o lume în care așa ceva era imposibil. Oamenii de știință și artiștii dădeau dreptate filosofilor existențialiști, fiind convinși că existența este absurdă și că nu există un sens fix al vieții, valabil oricând și pentru oricine.

La una din petrecerile de la cercul de poezie din care făceam parte, ne fusese prezentat un om de știință care nu doar făcea experimente în laboratorul său, însă avea și înclinații artistice. Scria poeme, era interesat de pictură și avea o colecție superbă de obiecte de ceramică japoneze și chinezești. Având un interes deosebit pentru literatura și cultura japoneză, am fost atrasă imediat de ocazia de a-l vizita pe bătrânul om de știință și de a admira vasele cu picturi dintr-o cu totul altă epocă și lume decât aceea pe care o cunoșteam cu toții. În plus, omul de știință avea și o altă cameră, pe lângă cea în care era expusă arta ceramică, unde se afla o biblioteca plină de cărți precum niște bijuterii atent lucrate. Fiecare copertă era o operă de artă. Erau cărți din vremuri de demult. Regretam că în zilele noastre devenisem mai grăbiți, iar o copertă nu mai era atât de artistic lucrată, ci era realizată în grabă, din hârtie sau carton, iar uneori nici nu mai exista practic pe vreun suport fizic, fiind doar în format electronic. Cărțile deveneau astfel precum un vis, precum o iluzie, cum, de altfel, erau toate poveștile cuprinse în ele. Cărțile cuprindeau, din perspectiva mea, o arhivă a viselor omenirii, de fapt, doar o selecție a acestora. De aceea ne regăseam perfect în unele povești ale unor personaje. De fapt, ne regăseam propriile vise. Așa erau visele de călătorit în timp. Citisem o mulțime de cărți despre aceste călătorii.

O casă, se spune, reprezintă întreaga lume a cuiva. Așa era casa omului de știință pe care avusesem ocazia să îl vizitez, de mai multe ori, pentru că împreună purtam diverse discuții legate de culturile exotice, pe lângă sfaturile pe care mi le dădea legate de poeziile mele. Doream să le îmbunătățesc, iar sfaturile lui îmi erau cele mai de folos. La facultate nu avusesem astfel de activități creative. Ne concentrasem pe critica literară și pe istoria literaturii. Nu îmi închipuisem însă că în casa omului de știință era nu o singură lume, ci erau mai multe lumi de explorat. Mergeam la el acasă precum la o bibliotecă unde puteam studia. Odată, rămasă singură, el fiind ocupat cu terminarea unui studiu urgent în biroul său, am ajuns la un raft secret, precum unul din filme și din romane, care maschează o ușă care duce în cu totul altă parte. Am pătruns pe un culoar întunecat, apoi am ajuns pe o plajă. Deși nu se vedea, aflându-se după câțiva nori, soarele era undeva pe cer, pentru că încălzea nisipul, și dintr-o dată am zărit o ușă, care deschidea calea către mare, dar și către un cer de noapte, unde se vedeau câteva stele și luna. Mi-am continuat drumul, așa cum îndemna peisajul, gândindu-mă că mă puteam oricând întoarce înapoi. Dorisem doar să simt câteva clipe prospețimea mării și relaxarea brizei de seară, urmând ca apoi să revin la viața mea de zi cu zi în orașul meu. Vedeam acea explorare drept o scurtă pauză de la studiu, ca o plimbare în parc în timpul căreia timpul se putea opri pentru câteva momente. E posibil să fi oprit timpul pentru mult mai mult timp decât am crezut inițial.

M-am plimbat pe malul mării și, desigur, se știe cum marea te fură. Curenții ei te duc în larg, și, deși intri să înoți într-o zonă și crezi că rămâi acolo, de fapt marea te poartă departe de locul unde ți-ai lăsat lucrurile pe plajă. Probabil așa am pățit și eu legat de timp. Marea mi-a furat atenția, iar simțul timpului s-a rătăcit pe undeva prin larg, curenții purtându-mă mult mai departe dincolo de timpul meu. Simțul timpului nu-l mai aveam, sau nu mă mai simțeam sigură pe felul în care aș fi putut estima ori calcula timpul. Nu îl puteam măsura în stările pe care mi le dădea peisajul din care ajunsesem, până la urmă, să fac eu însămi parte, și nici în aspectul mării ori al stelelor. Timpul părea încremenit. Nu se întuneca mai mult și nici nu se lumina de ziuă. Stelele și luna nu își schimbau locul de pe cer și nici intensitatea. Marea nu își schimba șoaptele, iar eu mă lăsasem furată de mare, de stele, de lună, de stările de poezie. Arta o vedeam clar așternându-se dinaintea mea. Omul de știință îmi deschisese, parcă, la propriu, calea către o altă lume, către frumos, către artă, către atemporal. Începeam să înțeleg altfel scrierile filosofice pe care le citisem de-a lungul timpului. Am stat așa într-o stare ca de vis un interval de timp pe care nu l-am putut defini, neavând nici un fel de reper. Lumea de afară, în care trăisem până atunci, dispăruse cu totul. Mă retrăsesem în interior, iar interiorul era, așa cum se spunea, extrem de bogat. În interiorul nostru exista cu adevărat o altă lume. Nu stiu dacă acea lume cu plaja, ziua, noaptea, și marea era a omului de știință, a mea, sau până la urmă a amândurora, el deschizându-mi o cale către ea.

Omul de știință mi-a explicat, după întoarcerea mea, că a ne explora lumea interioara înseamnă a ne izola de ceilalți. Ne concentrăm atenția asupra noastră, și a modului în care simțim și gândim când interacționăm cu lumea exterioară. Nu îi mai dăm lumii exterioare întreaga atenție și nu mai suntem absorbiți de ea. În schimb, suntem absorbiți de lumea interioară, pe care fiecare ne-am creat-o și ne-am format-o în funcție de diversele experiențe prin care am trecut. Psihanaliza ne pune în legătură cu o cu totul altă lume a noastră, cea inconștientă, care este necunoscută și care se cere a fi explorată. Eu, se pare, reușisem să îmi explorez lumea inconștientă. Inconștientul devine vizibil odată cu explorarea viselor, mi-a reamintit omul de știință. Visele ne creează automat lumile interioare, dându-le formă și substanță. Rămâne doar să descoperim ce semnificație au aceste lumi, ce idei, ce sentimente se ascund în ele. În vise timpul se scurge altfel. Odată ce facem ca visele să devină realitate, timpul va avea și el altă realitate. Așa se văzuse, cel puțin, din experimentul omului de știință cu acel loc al viselor unde intrasem din dorința de a explora.

Lipsisem cinci ani, nu cinci minute, nici măcar cinci zile din lumea în care trăiam de obicei. Totul are, se spune, un preț, Lipsa mea echivala cu durata unei terapii, în unele cazuri, când lumea interioară devine mult mai importantă decât cea exterioară. În momentul în care atenția noastră se îndreaptă spre interior, exteriorul e pus pe modul pauză, ca la un clip video.

Mai era însă o explicație pentru întâmplarea mea: solstițiul de vară, momentul în care magia pătrunde în realitate. Intrasem în acea cameră în ziua începutului oficial al verii.